Primul marcator din istoria naţionalei de futsal a României a ajuns la 41 de ani, dar nu renunţă: “Vreau să mai joc!”

Primul marcator din istoria naţionalei de futsal a României, George Tomescu, a ajuns la vârsta de 41 de ani, dar nu are de gând să renunţe. “Vreau să mai joc! Simt că o mai pot face şi vreau să îmi ajut colegii la greu. Cred că încă mai e nevoie de mine”.

Cine este George Tomescu, primul marcator al României la futsal

Site-ul FRF, deosebit de activ cu materiale, reportaje sau interviuri în această perioadă de carantină, s-a aplecat şi asupra unui sport mai nou în ţara noastră, dar destul de îndrăgit, pentru că este varianta profesionistă a minifotbalului de sală practicat pe scară largă la nivel de amatori.

Să vedem mai întîi cine este George Tomescu şi ce CV trecem în dreptul numelui său. “Ca mai toți, am început cu fotbalul. Bucureștean fiind, am jucat pe la juniorii lui Dinamo, la Electroaparataj. Apoi am plecat în armată și am renunțat.

În 2002, când a apărut futsalul la noi, m-am dus la Venus București. Antrenor era Adrian Matei, fostul fundaș de la Rapid, Dinamo sau Steaua. La un moment dat, în staff-ul său a fost cooptat un alt fost rapidist, Romică Bealcu. Jucam alături de Marian Șotârcă, bunul meu prieten.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Făcusem junioratul alături de el, am crescut practic împreună. Portar era Nelu Stancea, cel care avea să devină mai târziu selecționer al României la futsal.

Ne-am înscris în campionatul pe București. Eram șase echipe, una pentru fiecare sector.  În finala jucată la Sala „Antilopa”, am întâlnit echipa arbitrilor, condusă de Dan Petrescu „Fibră”, care a devenit și primul conducător al futsalului din România.

Aveam echipă bună, nici măcar echipa arbitrilor nu a avut ce să ne facă! Am câștigat faza pe Capitală și am mers la turneul final, primul din istorie, la Odorheiu Secuiesc. Din păcate, după al doilea meci a trebuit să mă întorc acasă. Murise tata… A suferit un infarct… Echipa nu a ajuns foarte departe la acel turneu final.

Nu poate uita debutul la echipa naţională şi faptul că e primul marcator al ei

Pe 19 iunie 2003 România întâlnea Bulgaria la Sala Floreasca din capitală în primul meci din istoria naţionalei de futsal. România se impunea cu scorul de 4-3.

Digisport.ro

Un fotbalist celebru și soția sa, filmați în duș. Imaginile au făcut înconjurul lumii

“A fost o onoare să fac parte din prima generație a echipei naționale. Am stat o lună în cantonament la Azuga. Apoi s-a definitivat lotul și am jucat contra Bulgariei. 

 Sunt un privilegiat! Așa ceva nu se uită. Cu o asemenea ispravă mă voi lăuda și pe lumea cealaltă! Am jucat cu numărul 8. Au mai marcat în acel meci Florin Matei, cred că de două ori, și Silviu Teodorescu. Sper să nu greșesc. Am strâns 64 meciuri! Și am marcat 14 goluri. E statistica exactă. Țin foarte mult la ea.”

Cetăţeni de onoare ai municipiului Deva

“În 2003 am plecat la Deva, la CIP. Acolo am cunoscut futsalul adevărat, performanța adevărată. Am cucerit primul titlu de campion al României, prima Cupă, am devenit cu toții cetățeni de onoare ai orașului Deva. A fost extraordinar. După cinci ani am plecat la Simeria, în apropiere de Deva, unde era o echipă frumoasă.

La Simeria nu am stat mult, pentru că am plecat în Ungaria, la Debrecen. Cu Gabriel Dobre, cu Emil Răducu. Amândoi sunt acum în Malta, la Luxol St Andrews FC. Primul ca antrenor, Răducu încă mai joacă. Pe cei de la Debrecen i-am dus până în play-off. Nu fuseseră până atunci. După Debrecen au urmat Győr, Haladás. A fost foarte frumos în Ungaria. M-am simțit foarte respectat”.

S-a lăsat în 2012, dar l-a reactivat la Călăraşi prietenul Marian Şotârcă

“M-am întors și m-am lăsat. Lucram la o firmă de IT, aveam, să zic așa, traiul asigurat. Până când m-am trezit cu un telefon de la prietenul Marian Șotârcă! Începuse treaba la Călărași, la Dunărea. M-a întrebat dacă pot veni pentru două-trei meciuri.

Am mers și nu am mai plecat! Am întâlnit aici oameni foarte serioși, care atunci când promit ceva se țin de cuvânt. Asta m-a făcut să revin. Iar anul trecut am cucerit Cupa României, primul trofeu din istoria echipei. În toți acești ani, Dunărea a fost mereu acolo sus, între primele patru echipe din Liga I. Am prins mereu play-off-ul, am contat, cum se spune. Și de Dunărea e legat și fiul meu de 5 luni!”

Mai degrabă credeam că va veni un război

 “ E foarte greu. Nu mi-a trecut vreodată prin minte că vom prinde asemenea vremuri. Mă așteptam la un război, la altceva, dar la așa ceva niciodată. Avem program de pregătire individuală, dar, sincer, e aproape imposibil să ținem cont de el, mai ales cei care locuim la bloc.

Mai cobori în stradă, mai faci câte ceva prin casă, dar e foarte dificil pentru un sportiv de performanță să se mențină în formă în astfel de vremuri. Sunt însă optimist și cred că până în iunie se va încheia toată această nebunie, iar sportul își va relua activitatea.

Sincer, vreau să mai joc. Nu mai am plămânii de acum câțiva ani, dar mă descurc. Câteva minute pe meci, în momentele grele, încă mai fac față. Nu vreau însă să se creadă că țin neapărat să joc, să îi iau locul vreunui junior talentat, Doamne ferește! Dar, cred că încă mai e nevoie de mine.”