La o zi după ce Christoph Daum, fostul selecţioner al României, a trecut în nefiinţă răpus de cancer pulmonar, la 70 de ani, un alt mare antrenor din istoria fotbalului a pierdut lupta cu teribila boală. Sven-Goran Eriksson, fost selecţioner al naţionalei Angliei, a decedat la 76 de ani din cauza unui cancer la pancreas.
42 de ani a durat cariera de antrenor al lui Sven-Goran Eriksson, început la o echipă minusculă din Suedia natală şi încheiată în Filipine, ca selecţioner al naţionalei asiatice. În schimb, ca jucător, Eriksson a avut o carieră ca şi inexistentă, la cluburi de divizie inferioară , el retrăgându-se din activitate la numai 27 de ani.
”Am fost privit ca un fundaș de valoare medie, dar care greșea rar”, a fost auto-caracterizarea pe care şi-a făcut-o Sven-Goran Eriksson. Când evolua în liga a doua suedeză, la KB Karlskoga, era nevoit să muncească pentru a-şi suplimenta veniturile, ca profesor de educaţie fizică în oraşul Orebro.
Antrenorul de la Karlskoga a fost cel care a intuit în 1976 calităţile de antrenor ale lui Eriksson, aducându-l ca secund la echipa Degerfors. Peste numai un an, la 1 ianurie 1977, Sven-Goran Eriksson îşi începea cariera de principal, reuşind cu Degerfors o promovare în divizia a doua.
Total neaşteptat, Eriksson a intrat rapid în atenţia cluburilor mari din Suedia, iar gigantul IFK Goteborg i-a făcut o ofertă de nerefuzat, în 1979. Surpriza a fost atât de mare încât unii jucători ai formaţiei din Goteborg nici nu auziseră de numele celui care urma să-i antreneze.
De la Goteborg, Sven-Goran Eriksson a început să cucerească Europa, el reuşind în 1982 o triplă istorică la cârma lui IFK, campionat, cupă şi Cupa UEFA, după ce pe parcurs a eliminat-o şi pe Dinamo. De altfel, la începutul anilor 80, Eriksson a fost un adversar obişnuit pentru fotbalul românesc, suedezul antrenând-o pe Benfica în semifinalele Cupei UEFA împotriva Universităţii Craiova, în 1983, iar un an mai târziu pe AS Roma, în duelul cu Steaua din Cupa Cupelor.
Eriksson a mai jucat cu Benfica o finală de Cupa Campionilor, în 1990, în al doilea mandat la echipa portugheză. Ulterior, la nivel de echipe de club, s-a remarcat cu titlul formidabil câştigat cu Lazio în Italia, în 2000, al doilea ”scudetto” obţinut de echipa din Roma în întreaga sa istorie.
Anul 2000 a fost apogeul carierei de antrenor a lui Sven-Goran Eriksson. Parcursul excelent cu Lazio i-a atras pe şefii federaţiei engleze, care i-au propus postul de selecţioner. Vestea a picat ca un trăsnet pentru conservatorii britanici, care nu avuseseră de-a lungul timpului niciun selecţioner străin.
Cu carisma sa obişnuită, Sven-Goran Eriksson i-a surprins pe englezi încă de la instalare. ”Dacă nu voi avea rezultate, mă vor spânzura. Chiar dacă aş fi englez, tot m-ar spânzura”, a spus suedezul, o declarație care s-a dovedit ulterior una profetică.
Cu Eriksson la conducere, Anglia a pierdut în sferturi la Mondialul 2002, 1-2 cu Brazilia, şi tot în sferturi la Euro 2004, eşec la penalty-uri cu Portugalia. Pretenţioasa presă britanică a început să pună presiune pe Eriksson, iar situaţia s-a inflamat înaintea Cupei Mondiale din 2006 din Germania.
Pe lângă faptul că era urmărit constant de tabloide, în urma relaţiei extraconjugale cu avocata Nancy Dell’Olio, dar şi ca urmare a aventurilor amoroase cu prezentatoarea Ulrika Jonsson şi cu secretara federaţiei engleze, Faria Alam, Sven-Goran Eriksson a fost victima unei farse incredibile.
Astfel, într-o discuţie telefonică din ianuarie 2006, un jurnalist de la News of the World s-a dat drept un şeic arab care vrea să cumpere Aston Villa, propunându-i postul de antrenor. Sven-Goran Eriksson a picat în capcană şi a acceptat, fapt care i-a determinat pe şefii federaţiei engleze să anunţe despărţirea de suedez după CM 2006, unde Anglia a pierdut din nou la penalty-uri, în sferturi, şi tot cu Portugalia.
După ce a fost ”spănzurat” de englezi, aşa cum a prezis, Sven-Goran Eriksson nu s-a mai apropiat de succesele obţinute înainte. A mai antrenat în Anglia, pe Manchester City şi Leicester, a fost selecţioner al Mexicului şi al Coastei de Fildeş, după care şi-a început aventura asiatică, mai întâi la echipe de club din China, după care la conducerea naţionalei din Filipine.