Psihologul Marcel Ivan l-a însoțit pe David Popovici în Franța, la Jocurile Olimpice în care înotătorul a devenit campion și a mai câștigat o medalie de bronz. Ivan îi este alături lui Popovici de mai multă vreme, a fost cu el și la Campionatul Mondial din Japonia, așa că a participat în toată perioada aceasta în care David s-a transformat într-un erou dintr-un tânăr creditat cu un mare potențial. Care sunt secretele unui asemenea succes? Cât și cum se antrenează Popovici? De ce un tânăr de numai 19 ani ajunge să fie preocupat de sănătatea mintală?
Marcel, de cât timp îl cunoști pe David?
Stăteam de vorbă cu cei din echipă, cu antrenorul, cu preparatorul fizic, și mi-am dat seama că îl cunosc dinaintea lor. Am fost coleg de serviciu cu tatăl lui acum 20 de ani, stăteam față în față la birou așa cum stăm noi doi acum. A fost plecat în Canada la un moment dat și mi-a trimis o poză cu ei, în fotografie era și David. Era micuț, avea trei sau patru ani.
Și de când lucrezi cu el?
Începusem sa lucrez cu un sportiv care avea același antrenor pe care îl are David, Adrian Rădulescu. Am mers la bazin și l-am cunoscut, mă interesa care era perspectiva antrenorului și cum puteam să îi ajut. Am stat de vorbă două, trei ore și mi-a plăcut foarte mult ca om, ca profesionist. David deja era campion mondial, făcuse record mondial la Roma. După puțin timp mi-au propus să mă alătur echipei lor.
Să lucrezi cu un sportiv de top e diferit de a lucra cu un om care practică o meserie obișnuită?
Cred că au obiective diferite, o presiune diferită. Folosesc alte tehnici, urmăresc alte lucruri. Dar nu e neapărat o graniță, ”eu lucrez doar așa!”.
Pentru un campion olimpic e mai greu să reziste din punct de vedere psihologic?
Nu știu dacă e mai greu, e complicat de măsurat. Ce e mai greu?
David a vorbit recent într-un podcast despre sănătatea mintală. Nu m-aș aștepta ca un om atât de tânăr să fie preocupat de subiectul acesta.
Gândește-te că el avea 17 ani și era campion mondial! E o presiune, crește intensitatea luminii reflectoarelor, e ceva ce tu nu ai învățat, nu ai fost pregătit. Le iei așa cum vin și echipa ta încearcă să anticipeze că pot să apară probleme și aduce un om specializat. La Paris, David a fost superpregătit, dar a contat mult partea de organizare. Amintește-ți că în urmă cu câteva luni circula știrea ”David Popovici, fițe, cazare de lux”!
Și nu a fost așa?
Nu a fost. Totul fusese programat cu mai mult de un an înainte, am mers la Paris și am căutat locul potrivit pentru cazare. Nu în Satul Olimpic, că ați văzut și voi câte probleme au existat în Sat. Am măsurat distanțele până la bazin, am căutat să fie și o zonă liniștită. A funcționat. Noi faceam 10 minute pana la bazin, din Satul olimpic s-au facut si o ora jumatatate… Acolo se stateau si 30 de minute la coada la masa, la noi mici abateri de cateva minute uneori de la ora deja programata… Și, bineînteles, la toată buna organizare au contribuit Federația Română de Natație, COSR si toți cei implicați în acest proces.
Impresia rămasă a fost că ”Popovici se crede prea mare ca să stea în Satul Olimpic laolaltă cu ceilalți”.
Tu lucrezi în presă, nu eu, tu știi cum pot fi făcute astfel de titluri. Cei interesați de situația reală nu ar fi luat niște poze din satelit ca să scrie ”hotel de superlux cu piscină pe acoperiș”. Piscina nu era pe acoperiș, era lângă hotel. Bine, e mult spus hotel, a fost un fel de cămin studențesc. Cum e mult spus și piscină: David nici n-ar fi putut să sară în piscina aia, că era atât de mică încât din start s-ar fi blocat în peretele din față. A fost o știre falsă, mi se pare că ar fi corect ca și în presă să existe un soi de comisie de etică, să nu poată fi publicat orice.
Popovici a povestit și că a avut emoții, că nu era obișnuit să concureze într-o sală foarte mare și plină cu spectatori.
Și la Fukuoka au fost spectatori, nu mai știu exact câți. Sigur nu a fost atmosfera de la Paris. Eu am anticipat că va exista o presiune, am plecat de la premisa că e imposibil să mergi la Jocurile Olimpice și să înoți, pur și simplu, să fii zen. Scopul a fost să maximizăm randamentul lui în condițiile date.
Ce a fost diferit de Campionatul Mondial în care David a încheiat al patrulea?
David a fost conștient de faptul că era pregătit foarte bine. Matei Giurcăneanu, de la Federația Română de Natație, chiar ne spusese înainte de concurs: ”Cercurile olimpice atârnă greu”. Era o metaforă legată de presiunea pe care nu poți să n-o ai în concurs. Dovada că David a fost pregătit e felul în care el a luptat în ultimii 50 de metri din cele două curse în care a luat medalii. E posibil ca faptul că el n-avusese rezultate foarte bune la Mondialul din Japonia să fi fost un lucru bun, să-l fi motivat pentru Jocuri. Înainte de Fukuoka a avut si Bac-ul, pe langă ceea ce a declarat deja că nu se antrenase suficient. Și a fost o lecție bună și pentru un sportiv de top.
Tocmai pentru că e un sportiv de top nu poate să spună ”lasă-l naiba de Bac, l-oi da eu când oi avea timp!”?
Poate să spună, dar cred că overall nu îl ajută. Educația e foarte importantă și pentru sportivi, îi ajută în sporturile pe care le practică. Și poți să compari singur declarațiile lui David cu declarațiile pe care le dă… Nu știu cine, alege tu un fotbalist! În afara comunicării, educația te ajută să înțelegi mai ușor indicațiile antrenorului in zona de strategie si tactică. Ionuț Badea îmi povestea că vorbea cu un fotbalist care răspundea ”da, Mister, am înțeles!”. Și apoi, pe teren, făcea totul exact invers.
De ce contează studiul ca să ai succes în sport?
Contează dezvoltarea cognitivă. Legăturile neuronale devin mai puternice și informația e transferată mai rapid. Când faci sport îți miști membrele cu ajutorul mușchilor, dar comenzile vin din creier. Când legăturile neuronale sunt mai puternice, informația e transmisă mai rapid. E nevoie și de antrenarea creierului, nu numai de pregătire fizică. Mai mult, educația îl face pe un sportiv să înțeleagă noțiuni de biomecanică, nutriție, recuperare, psihologie, leadership, teamwork.
Am văzut situații în sporturi individuale, mai ales în tenis, în care sportivul urlă la antrenor, îl jignește. Se mai întâmplă astfel de scene și cu Popovici și cu Adrian Rădulescu?
Nu am asistat la așa ceva și nu cred să se întâmple. Adrian e un om foarte deschis și cu David, și cu alți sportivi cu care are contact. David Popovici a povestit în interviuri despre influența pe care a avut-o Adrian asupra lui, că l-a încurajat să citească, să se dezvolte complementar dincolo de înot.
Dar invers se întâmplă? Ca antrenorul să ridice biciul ca să-l amenințe?
Nu, și nici nu cred c-o să văd așa ceva. În momentul în care tu, ca antrenor, simți că trebuie să dai cu biciul ar trebui să te întrebi care mai e motivația intrinsecă a acelui sportiv, din moment ce ajungi să apelezi la bici! Utilizarea biciului nu e o soluție în nicio situație. Autoritatea înseamnă capacitatea de a-l influența pe sportiv să-i permită antrenorului facilitarea îndeplinirii obiectivelor. Autoritatea trezește respect, motivare, entuziasm, încredere, autodisciplină. Abuzul de putere naște numai frică!
Cum se comportă în timpul liber? Iese și el cu prietenii, merge în cluburi?
Înainte de Paris, în niciun caz! Totul a fost concentrat pe Jocurile Olimpice. Erau două antrenamente pe zi, cred că de două ore fiecare. Plus antrenamente pe uscat, pregătire fizică, plus masaj, plus criosaună. Programul era plin. Ai zice, din exterior, că nu e mare lucru să înoți patru ore în fiecare zi, să te mai duci și la sală, și la masaj. Adaugă drumurile, adaugă atenția pentru alimentație, pentru somn. Când antrenamentele erau dimineața, David se culca la 8:30, la 9:00. Sigur că uneori ai vrea să ieși, mai ai prieteni, mai sunt aniversări. Contează care sunt prioritățile.
S-a referit după Paris la condițiile proaste în care se antrenează.
El a vorbit doar despre lucruri pe care le-a trăit pe propria piele.
Nu a exagerat intenționat?
Cu ce a exagerat? Cu dungile de pe față, de la bronz? Cu faptul că iarna se antrenează într-un balon? Poate că unii vor spune că și ei au jucat tenis, fotbal în balon. Diferența e că ei n-au avut în balon și clor care se evaporă. Adevărul e că infrastructura e importantă, dar mai mult contează educația despre sport. Vedem în jurul nostru oameni supraponderali, oameni care nu fac sport deloc. România este pe ultimul loc în Europa la practicarea sportului. Așa ceva are legătură cu societatea, cu sănătatea populației, cu cheltuielile din sistemul medical. Ar fi nevoie măcar de trei ore de sport pe săptămână în școli, făcute la modul serios, nu că ia mama scutire pentru tine.
Cât de implicați au fost părinții lui David?
Există studii care arată că cei mai mulți dintre cei care se apucă de sport se lasă în jurul vârstei de 13 ani, motivul fiind că nu li se mai pare distractiv. Încep să conteze rezultate, clasamente, părinții îi privesc ca pe investiții. Cred că și aici a fost diferența la David. Si este si meritul părinților lui că l-au ferit de această presiune, ca sa nu-i uităm și pe ei.
Până unde se poate implica un părinte fără să facă rău?
Am fost invitați la Ambasada României din Paris și antrenorul Rădulescu a povestit că în urmă cu opt ani tatăl lui David i-a spus ”eu cred că David poate să fie campion olimpic şi eu cred că tu poţi să-l duci acolo”. Rolul tău, ca părinte, se rezumă la a-i oferi copilului cele mai bune condiții posibile, să crezi că poate reusi, dar trebuie să te oprești acolo, nu ești antrenor.
Dacă e atât de rău în România și sunt condiții proaste de ce nu a plecat Popovici de aici? În SUA, în Canada, oriunde.
Nu e neapărat rău. Până la urmă, din moment ce David a ajuns să facă performanță în condițiile de aici înseamnă că a fost bine. Ceea ce nu înseamnă că nu pot fi imbunatatite condițiile din România. Pe urmă mai contează și atenția care i se acordă. În Statele Unite ești unul dintre mulți, fiindcă baza de selecție este cu mult mai mare.
În Franța cum erau condițiile pentru pregătire?
Într-una dintre zile, arena din La Defense era închisă, cred că în ziua cu deschiderea oficială. David avea planificat să se antreneze, așa că a trebuit să căutăm un alt bazin. Așa am aflat și care erau costurile pe care le plăteau oamenii de rând in Franta. Un abonament pentru un an era cam 350 de euro, iar un copil legitimat la club plătea 250 de euro. În România cred că e de patru ori mai scump!
David cum se simte în public? Dacă ar fi acum cu noi aici cred că ar sări lumea pe el pentru poze. Îl enervează asta?
Pe tine te-ar enerva?
Da.
Vezi? Cu siguranță că e prea mult, dar am lucrat inclusiv la partea asta de a pune limite. E ceva ce ține de educația oamenilor. Dacă îl vezi într-un restaurant cu furculița în mână, nu mergi atunci să-i ceri o poză, măcar aștepți să termine de mâncat. Nu dai buzna. Din nou e ceva ce are legătura cu educația, ceva ce populația din România nu prea are.
E de înțeles, oamenii îl tratează ca pe un erou.
Există un concept pe care cred că Cialdini l-a formulat în anii 70, se numește ”Basking in reflected glory”. Ce înseamnă: mă alipesc și eu unuia care are succes. Inconștient, pe mine mă ajută în creșterea stimei de sine. Se vede în modul în care verbalizezi asta: ”Noi am câștigat aurul la Paris, noi am câștigat Cupa Campionilor în 1986”. Unii au fost pe stadion, au cântat, dar majoritatea a fost în fața televizorului cu berea în mână. Există și reversul conceptului, “Cutting off reflected failure”, tu te delimitezi în momentul în care sportivul nu mai are succes. S-a văzut și la David anul trecut după Fukuoka, ”e un ratat, a terminat pe 4!”. Locul 4 din 8 miliarde! În condițiile în care tu nu ești pe locul 4 nici pe scara blocului tău!
Randamentul din aceste Jocuri Olimpice a fost unul bun, până la urmă, deci sportul românesc nu o duce chiar rău.
România a avut nouă medalii, cred că la Tokyo au fost patru, deci acum avem mai mult decât dublu. Uau, sportul din România duduie! Nu cred că e chiar așa! Sunt două medalii ale lui David, sunt cinci medalii la canotaj, un sport pe care lumea nu îl practică, nu văd canotori pe Dâmbovița dupa aceste jocuri. Plus o medalie la haltere, plus una la gimnastică, într-un scandal care cred că le-a afectat pe toate cele trei fete implicate si care ar fi putut fi gestionat mai bine din punctul de vedere al implicațiilor psihologice. Sunt bune medaliile, felicitări tuturor sportivilor, atrenorilor, federațiilor, dar important este cum transpunem toate aceste lucruri spre sportul de masă, unde am ajuns ultimii în Europa.
De ce are nevoie David Popovici de un psiholog?
Cred că oricare om are nevoie să discute cu cineva care să nu-l judece, să încerce să trateze anumite teme. Trebuie sa nu uitam ca si sportivii, dincolo de performantele lor, au probleme, suferinte, intrebari si ca, pana la urma, psihologia sportiva nu se rezuma doar la a antrena pe cineva pentru performanta, ci a vedea un sportiv in complexitatea personalitatii lui. Pentru mine sunt importante medaliile, locurile, timpii, dar mai important este ca un sportiv să fie bine cu el însuși.
Am fost în Japonia la Campionatul Mondial. Totul era atât de curat in Centrul Național de Antrenament, la fel ca peste tot, încât dacă-mi dădeai un bol și mă trimiteai la toaletă puteam să merg să mănânc acolo, era totul lună! Am vizitat o școală. Copiii își făceau singuri curățenie în clase, sunt obișnuiți de mici așa. Dacă vrei să aplici așa ceva în România, a doua zi vin părinții și te ceartă că le pui copiii la muncă. E privit ca ceva înjositor.
E posibil ca generațiile care vin să conțină mai mulți înotători foarte buni, deja la Europenele de juniori au concurat mai mulți români. Există David ca sursă de inspirație și ca o dovadă că se poate. Dacă un băiat simplu din Pantelimon a reușit, poate să reușească și un băiat simplu din Berceni sau o fată din Fălticeni. Trebuie să avem rabdare cu ei, să nu ardă etapele și să-i încurajăm să viseze. A fost o lecție si pentru mine: mă uitam cand eram copil la Jocurile Olimpice, dar niciodată nu am visat să ajung acolo. Trebuie să îndrăznim să visăm mai mult!
Marcel Ivan, psiholog