Primul turneu final mondial disputat în timpul iernii este şi cel mai controversat. Încă de la început, Cupa Mondială din Qatar a fost înconjurată de scandal şi nu doar pe un subiect. Acuze despre tratamentul inuman la care au fost supuşi migranţii care au muncit la construirea stadioanelor şi infrastructurii, interzicerea băuturilor alcoolice în zona stadioanelor sau interzicerea însemnelor LGBTQ+, toate au adus un con de umbră asupra acestui festival al fotbalului.
FANATIK este în Qatar încă dinaintea începutului competiţiei şi după mai 12 zile petrecute în Golf şi două etape consumate din faza grupelor, putem trage nişte concluzii în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Ne vom referi strict la ceea ce am văzut pe toate cele opt stadioane şi în oraşe, la ce am simţit şi ce am aflat.
În primele zile, nu fotbalul a primat în Qatar, ci controversele. Zilele înaintea debutului au fost cele în care s-a discutat cel mai acut despre cum a obţinut Qatarul organizarea Cupei Mondiale, modul în care au fost trataţi angajaţii şi ce caută un turneu final mondial într-o ţară care are o asemenea legislaţie “barbară” în ceea ce priveşte drepturile omului.
La această dispută politică a contribuit şi preşedintele FIFA, Gianni Infantino. Înainate de start, a avut o conferinţă în care ţinta era ca lumea să se concentreze pe fotbal. Însă, intrând în detalii politice controversate şi condamând Europa pentru crimele trecutului, efectul a fost complet opus. A acutizat aceste discuţii despre problemele de la Cupa Mondială.
Astfel, atmosfera a fost tensionată în oraş şi în centrul media înainte de start. Dar, chiar şi după ce au început meciurile, controversele au persistat. Atât cele privind interzicerea consumului de alcool în zonele stadionului, dar şi interzicerea banderolei “One Love”, care au provocat tensiuni în Doha. Dar, să vorbim mai mult despre fotbal şi modul în care s-au disputat meciurile.
În primul rând, organizarea este la cel mai înalt nivel. Cum nu au făcut rabat la cheltuieli, qatarezii nu au făcut-o nici în ceea ce priveşte personalul angajat pentru acest turneu final. Forţe de securitate patrulează tot oraşul şi numărul mare de stewarzi, angajaţi şi voluntari din tot oraşul îi îndrumă pe suporteri spre locul în care vor să meargă.
Marea majoritate a personalului auxiliar pentru acest turneu final sunt migranţii. Însă fiecare dintre ei vorbeşte limba engleză şi este foarte bine instruit. Rareori rămân fără răspuns în momentul în care noi, jurnaliştii, sau suporterii cer indicaţii. Asta denotă o pregătire serioasă. Iar aceşti stewarzi sunt peste tot, începând de la aeroport, pe străzi, la gurile de metrou, în staţiile de autobuz, dar, mai ales, în zonele stadioanelor.
În fiecare sector al stadionului există un responsabil care îi îndrumă pe deţinătorii de bilet să îşi găsească rapid locul şi să rămână aşezaţi. Nu se permit poze în picioare în timpul meciurilor pentru a nu deranja ceilalţi spectatori. La ieşirea de la meci, aceeaşi poveste. În zonele deschise, se fac adevărate cordoane de stewarzi, ca un tunel prin care să treacă suporterii, astfel încât să se evite haosul.
Tot la capitolul organizare, metroul vine din minut în minut după meciuri, astfel încât fanii să aştepte cât mai puţin, la fel şi autobuzele, fiind desfăşurate adevărat flote la fiecare stadion. Problema traficului nu este atât de mare pe cât se aştepta lumea, în condiţiile în care organizatorii au construit autostrăzi care au până la cinci benzi pe sens. Toate în ultimii 10 ani. Astfel, aglomeraţia rămâne doar în zona stadionului.
Toate cele opt arene sunt nişte bijuterii. Începând cu Lusail, “perla” coroanei, Al-Bayt, oaza din deşert, şi celelalte şase stadioane cu o capacitate mai mică, toate sunt construite la cele mai înalte standarde. La nivel de accesibilitate, este un turneu final de top, persoanele cu dizabilităţi având toate facilităţile pentru a urmări meciurile din tribune.
Transportul în comun este foarte dezvoltat, cinci din cele opt stadioane aflându-se lângă o gură de metrou. Cel mai greu accesibil este Al-Bayt, la 50 de kilometri de Doha, dar există multe autobuze care transportă fanii tur-retur, fără niciun cost suplimentar. De altfel, pentru persoanele acreditate, dar şi pentru turiştii prezenţi la turneul final, transportul public este gratuit şi acordat pe baza cardului Hayya, obligatoriu pentru intrarea în Qatar pe timpul Mondialului.
Am remarcat această “obsesie” de a fi totul perfect. Şi totul se face cu un mare cost. Pentru că sunt sute de mii de turişti din toate colţurile lumii, poate nu milioane cum se lăudau organizatorii, necesită un mare efort organizatoric, astfel încât să nu fie conflicte, busculade sau aglomeraţie. Dar, până acum, în mare parte, le iese.
Nu au fost conflicte majore între fani, câteva incidente izolate înăbuşite imediat. Însă aglomeraţia la ieşirea din stadion irită fanii. Am putea spune că este o problemă, dar când ies 80.000 de oameni din arenă şi mai mult de jumătate o iau spre metrou este clar că şi timpii de aşteptare vor fi mai mari.
Vorbind de fani, cei mai puţini sunt europenii. Dacă la alte turnee finale vedem peluze întregi vopsite în portocaliu, albastru sau alb, cu zeci de mii de suporteri din Ţările de Jos, Franţa, Anglia sau Spania, în Qatar nu este cazul. Cei mai numeroşi de pe Bătrânul Continent sunt englezii, dar nici ei nu trec de 10.000.
La acest capitol, europenii sunt surclasaţi de fani asiatici din Japonia sau Arabia Saudită, africani, cu peste 10.000 de fani atât din Tunisia, cât şi din Maroc, dar mai ales mexicani (30.000) şi sud-americani. Brazilienii şi argentinienii au peste 25.000 de fani în Qatar, în număr mare fiind prezenţi şi ecuadorienii.
Astfel, este un turneu final unde nu se simte atât de mult prezenţa europeană în tribune. În drumurile mele spre stadion, răzleţ mai vezi fani europeni. În schimb, sunt asiatici cu steagurile şi echipamentele unor naţiuni europene, care alimentează conceptul de fani plătiţi pentru a umple arenele.
În ceea ce priveşte gradul de ocupare al stadioanelor, s-a iscat o mare discuţie privind umflarea numărului de spectatori, mai mare decât capacitatea anunţată. FIFA a revenit şi a explicat că stadioanele sunt mai mari, iar numerele comunicate sunt reale. Ochiometric, nu am văzut grad de ocupare mai mic de 80% pe niciun stadion la niciun meci. Chiar şi cele mai puţin atractive.
Asta este o reuşită pentru că mă aşteptam ca meciurile cu un interes redus să aibă tribunele mai goale, mai ales că stadioanele au o capacitate minimă de 40.000 de locuri. Nu a fost cazul, cel puţin până acum. La acest Mondial nu am văzut ultraşi în tribune. În Europa au fost mişcări masive de boicot a turneului final în peluzele din Vest, însă niciuna dintre echipe nu are un nucleu dur al galeriei, format din ultraşi.
Un lucru inedit la acest turneu final, spre deosebire de altele, este faptul că spectatorii unei echipe au ocazia să participe la multe alte meciuri, dat fiind faptul că arenele sunt foarte apropiate. Astfel, fani ai unei echipe naţionale pot să îşi cumpere tichete la alte meciuri şi să urmărească mai mult fotbal.
S-a vorbit despre faptul că opt arene într-o rază de 50 de kilometri reprezintă o problemă în ceea ce priveşte aglomerarea. Până acum nu a fost şi sunt şanse mici să fie de acum încolo, pentru că meciurile se vor rări. Vor rămâne doar două ore de disputare a partidelor; 18:00 şi 21:00.
Da, Qatar nu este o naţiune cu tradiţie în fotbal. Şi asta s-a văzut încă de la meciul de deschidere, echipa naţională fiind una care arată de amatori. Şi cum fotbalul nu face parte din tradiţia locală, poate că nici atmosfera nu este una de turneu final. Qatarezii sunt mai sobrii, pe străzi nu este un carnaval al Cupei Mondiale, ci mai mult o procesiune spre stadion şi înapoi.
Sigur, latinii sunt mult mai expresivi, dar totuşi lipseşte acea bucurie de pe străzi înaintea meciurilor sau după meciuri. Ceea ce se întâmplă în afara stadioanelor este deseori anost. În Fan Festival atmosfera este mai animată mai ales că oamenii au acolo posibilitatea să stea şi să se relaxeze la o bere sau la un concert. Dar, pe străzi, nu prea.
Poate asta lipseşte turneului final până acum. O vibraţie mai mare în afara stadioanelor, o bucurie mai mare pe străzi, nu doar ordine, disciplină şi un drum spre stadion sau înapoi în oraş sau la mall. Ca jurnalist, nu mi-a lipsit nimic, iar condiţiile de pe stadioane, din centrul media şi de peste tot, sunt de excepţie. Dar în afara acestor zone, nu simţi că este un turneu care să genereze atâta emoţie şi trăiri, totul fiind ‘ponderat, cu măsură şi disciplină.