Radu Naum: „Am ținut cu Universitatea Craiova în ‘83, Dinamo în ‘84, Steaua în ‘86”. 33 de ani de credință în catedrala Sportului

Continuator al tradiției profesionale de la tatăl său, reputatul jurnalist Hristache Naum, „vocea” Fotbal Club de la Digi Sport a adunat zeci de mii de ore de transmisii live, comentarii, reportaje, emisiuni, editoriale, muncă de redacție, coordonare de redacție. 33 de ani în slujba pasiunii și devoțiunii pentru Măria Sa Sportul.

„Am jucat mult fotbal pe maidan, rugby, handbal și baschet. Am ținut cu Universitatea Craiova în ‘83, Dinamo în ‘84, Steaua în ‘86”

Radu, fără nicio încălzire, ce evenimente sportive au marcat anul în care te-ai născut?

– O „dramă” în handbal: am luat doar bronzul la Mondialul masculin din Suedia, deși am bătut de două ori URSS. Tovarășii handbaliști au fost certați aspru de organele de partid și de stat, că doar veneau după două titluri. Săpuneala le-a folosit, au urmat alte două medalii de aur. Era frumos în ʼ67. Lucrurile funcționau ca acum, nimic nu era ce părea a fi. Comuniștii erau profesioniști, deși se dădeau amatori, iar capitaliștii erau niște diletanți. O vreme i-am păcălit. După ce s-au trezit a fost mai greu. În ʼ67 Anglia încă credea că, gata, s-a zis cu gluma și va domina lumea fotbalului. Ivan Patzaichin se pregătea de primul titlu olimpic. Câțiva ani mai târziu, un coleg din generația lui avea să antreneze lotul Italiei de canoe. Acum un italian antrenează lotul României de canotaj, un sport fără de care am fi la „și alții” în clasamentul olimpic. Lumea e alta, noi am rămas pe loc.

Ce sport te-a captivat prima dată în copilărie? Ce-ai vrut să „te faci”?

– Am jucat mult fotbal pe maidan. Am încercat să joc și rugby, dar, la primul placaj, un vecin căruia îi cauzasem o neplăcere mi-a mutat nasul și n-am mai avut „drept de joc”, deși îmi plăcea tare mult, ca și acum. Am jucat și handbal, și baschet… Au rămas bucăți de memorie ale sportului văzut. Golurile lui Nicolae Dobrin din ʼ79. Ilie Năstase la Arena din Cotroceni, apoi la el acasă, unde mi se părea că am intrat direct în Occident. Am vrut să mă fac multe… Chiar și ciclist, când am dat de gustul acestui sport, dar mi-am dat seama că e mai ușor să îl povestești decât să îl practici. Am rămas cu ideea că trebuie să te miști ca să exiști. Grecii ne-au spus-o demult, mintea e o prelungire a trupului, poate află și Ministerul Educației și toți părinții care cred că pot să construiască creiere în suspensie.

Primul meci pe stadion, umbrit de cearta cu un… milițian!

Și cum a evoluat preferința ta sportivă?

– Am preluat ca un burete de la tatăl meu pasiunile pentru handbal și ciclism, grefate pe apetența pentru fotbal, care era cel mai ușor de practicat, aveai nevoie doar de un teren, chiar denivelat, și de câteva pietre pentru barele porților… și eu le aveam la câțiva pași de mine. Aveam ceea ce se numea „Valea”, toată întinderea din jurul lacurilor din Balta Albă. Iarna jucam hochei pe apa înghețată și ne dădeam cu sania de pe un deal incredibil de înalt. Vara jucam fotbal până nu mai puteam, în „Vale” și la școală. Apoi am început să citesc revistele de ciclism pe care le mai aducea acasă tatăl meu. Până la urmă i le-am cerut pe toate pe care le avea și le-am parcurs de mai multe ori. Nu erau articole, era literatură. Povești incredibile, din vâna Legendelor Olimpului. Timpul avea răbdare, oamenii scriau pe îndelete, fumul urca drept din țigări și ochii rămâneau multă vreme prinși în visări. Sau cel puțin așa îmi închipuiam că se nășteau acele pagini. Mai târziu mi-am dat seama că așa era. Am parcurs câteva Tururi ale României în anii ʼ80, luat în bagaje de tata. Mergeam la redacția din Vasile Conta des, băteam aiurea la o mașină de scris când găseam vreuna liberă. Mai greu să mă fac doctor în condițiile astea. Am rămas cu fotbalul, handbalul, ciclismul în ghiozdan.

Digi24.ro

ANALIZĂ Drona „cu fir”, noua armă a războiului din Ucraina: Nu poate fi bruiată și e deja folosită de militarii ruși și ucraineni

Care este prima amintire de pe un stadion? Cine te-a dus prima dată pe stadion?

– Cine mă putea duce? 😊 Tata! La un meci al naționalei României s-a certat cu un milițian care nu îl lăsa să intre cu mine la tribuna presei. Omul avea dreptate. Dar unde mă putea lăsa tata dacă nu veneam cu el? Tata trăgea de mine într-o direcție, milițianul în cealaltă. A ieșit scandal mare. A apărut un superior al „organului” și i-a ordonat să mă lase în pace. Dar ăla nu și nu! Eram îngrozit. Îmi venea să plec acasă, să nu se mai certe oamenii ăia mari și nebuni. Până la urmă cel mai mare în grad m-a smuls din mâinile ăluilalt și a „lătrat” la el de m-am speriat și mai tare. N-am mai avut chef de meci. Toată lumea greșise în afară de mine, dar eu mă simțeam cel mai vinovat. Am amintiri de pe velodromul Dinamo, din sălile de handbal, de la colosale meciuri Dinamo-Steaua, unde mirosea a clister, transpirație și rivalitate. Păreau personaje de roman.

De la eroicul meci decisiv cu Cehoslovacia din 1983 la ghinionul cu Irlanda de Nord din 1985, numitor comun Mircea Lucescu

Cea mai dragă amintire legată de fotbal? De pe stadion sau din fața televizorului…

– Din fața… ceasului! 😊😊😊 Era o seară în care se luase curentul. Minunăția aia de sistem după care plâng unii azi tăiase electricitatea pentru economie… dovadă de cât de bine o duceam… fix în timpul meciului Cehoslovacia – România din toamna lui ’83, de la Bratislava, 1-1 care ne-a calificat la EURO 1984. Eu și tata ne uitam la televizor când, bam!, întuneric. Mama cred că a aprins lumânări – eram o țară plină de ceară și cenușă – iar noi ceilalți ne-am întrebat ce naiba facem. Noroc că tata îmi adusese de la Unversiada de la Edmonton un ceas fabulos pentru acea vreme pentru că avea încorporat un tranzistor și era dotat cu căști, așa că puteam prinde posturi de radio. Drept pentru care ne-am pus cap lângă cap, am lărgit la maxim căștile și ne-am așezat fiecare cu câte un difuzor la câte o ureche. Formam o ființă cu două capete care asculta un meci la niște căști enorme. Probabil că ăsta era omul nou prezis de comunism. E o amintire puternică pentru apropierea de părintele meu, de vibrația aceea comună ascultând un meci decisiv care ne-a dus la primul EURO cu același Lucescu, un nemuritor. Tatăl meu n-a fost. A dispărut după doar câțiva ani…

Dar cea mai dezagreabilă, ca să nu zic cea mai tristă…

– Meciul cu Irlanda de Nord din ʼ85. De pe stadion. Și acum mi se varsă în sistem amărăciunea acelei zbateri inutile. Părea că orice facem e în zadar. Am plecat plin de oftică, îmi venea să smulg hainele de pe mine, să mă răzbun pe ceva sau cineva, mi se părea absurd. Azi râd când aud, după astfel de meciuri, că „de-aia e frumos fotbalul”. E frumos pe naiba! Mi se pare, din contră, că e șmecheresc, că e pentru cei nemerituoși câteodată, cei cărora le face Dumnezeu cuib pentru virtuți de neînțeles. Las’ că și nouă ne-a tot făcut… Dar atunci îmi venea să crăp cerul!

Ce alt sport mai „consumi”? La care măcar te uiți la TV…

– În afară de fotbal, care te consumă el pe tine? 😊 Ciclism, handbal, înot, baschet, schi. Și altele, ocazional.

Digisport.ro

A luat marea decizie la 40 de ani și tocmai a scris istorie! ”E ceva extraordinar”

„Urc în șaua bicicletei de câte ori pot, e sportul meu principal de întreținere fizică”

Cum ai ajuns în televiziune?

– Prin concurs. În 1994 a fost organizată o selecție de candidați pentru Redacția Sport a TVR. Eu mai comentasem ca invitat meciuri de handbal, inclusiv la Mondialul ʼ93 din Suedia, cel cu halucinanta înfrângere în fața Franței după ce aveam 5 goluri avans la câteva minute de final. Meciul cu „hoțul de mingi” Jackson Richardson. Cristian Țopescu, crezând în mod firesc partida încheiată… nu se mai întâmplase în istorie o răsturnare de scor la asemenea diferență… se apucase să citească din notițele lui despre sistemul social-democrat al suedezilor. Între timp francezii veneau peste noi. Nu îndrăzneam să îl întrerup, dar când au ajuns la un gol am intervenit brusc și probabil neadecvat. Țopescu a ridicat contrariat ochii din foi și când a văzut ce era pe teren a înlemnit. Apoi, sigur, a preluat repede frâiele comentariului și am revenit în rolul meu de secund. Câteva luni mai târziu mi-a spus de concurs. Așa că am aplicat și am fost admis.

Ești și un editorialist cunoscut, ce preferi: un talk-show de fotbal, un comentariu de ciclism sau un editorial „ascuțit”?

– Un talk-show de fotbal e o lume plină de culori, oportunități și pericole. E cel mai atrăgător. În rest, ești singur sau cel mult cu un partener. Altceva. Dar e frumos și așa.

Comentariile tale, împreună cu Radu Banciu, din Turul Franței au fost apreciate la superlativ de telespectatori… Cum ai trecut „pe gazon”, la fotbal?

– Pe gazon am fost mereu. În paralel cu comentariile din „TdF” am fost implicat în organizarea Redacției de Știri Sportive a Departamentului Sport al TVR. Asta s-a întâmplat imediat după Cupa Mondială ’98, unde am fost reporter pe lângă echipa României, mai „pe gazon” decât atât e greu să ajungi… 😊 Atunci am vrut să putem pune în valoare vastele resurse, tehnice și editoriale, de care dispuneam în condițiile în care posturile private captau tot mai multă audiență în detrimentul postului public, deși nu aveau mijloacele noastre. Or, la știri, în principal, subiectele erau de fotbal. Și asta a fost mereu.

Ai vrea să te urci din nou în șaua bicicletei? Și la propriu, și la figurat…

– Eu urc în șa de câte ori pot, e sportul meu principal de întreținere fizică. Și da, ar fi nostim să văd cum ar mai fi la un comentariu de ciclism. Dar cei de acum de la Eurosport, Manolo, Jean, Alex și… Alex, sunt atât de buni încât îmi cam piere cheful…

„Facerea de bine, f… de mamă!” pe TVR, în direct, la prima apariție „pe sticlă”!

Ai avut un exemplu în jurnalism, în televiziune?

– Nu cred că se poate cineva dezvolta din neant. Cel puțin nu în meseria asta. Sunt mulți cei de la care m-am inspirat. Tatăl meu a fost primul, evident. Mă fascinau concentrarea lui asupra textului, lovirea fermă a claviaturii mașinii de scris, pastila lui de la Radio din anii ʼ80, corespondențele din Turul Franței, articolele și poveștile, precum aceea în care, după cronica unui Dinamo – Steaua la handbal, a fost în aceeași zi admonestat de șefii din Ștefan cel Mare și chemat la Ministrul Apărării, fiecare pretinzând că a ținut partea celorlalți. E un lucru pe care l-am ținut minte. Jurnaliștii francezi mi-au fost ghizi în meseria asta, de asemenea Cristian Țopescu în comentarii și clasicii de la TVR, Ovidiu Ioanițoaia și toată școala ad-hoc de la ziarul colorat în roșu, Cătălin Tolontan și toți cei care au arătat că adevărul e dincolo de sport. Sunt colegi de astăzi care îmi sunt exemple în diferite zone ale meseriei, colegi de la Digi sau de la alte posturi. Câteodată îi invidiez amical, reușitele lor mă stimulează.

Care a fost prima apariție „pe sticlă”, unde, cu ce prilej?

– Cu prilejul unui mic cataclism. Tocmai ajunsesem la TVR și Bogdan Stănculescu, vedetă a comentariilor de baschet și tip aparte, m-a luat de o aripă și m-a tras într-o emisiune cu el, era pe după-amiază, într-un așa numit studio de emisie, o încăpere mică, situată lângă regia postului. Stăteam la o masă de sticlă… urăsc mesele de sticlă, probabil de atunci… țin minte detalii într-atât de șocat am fost… Bogdan era supărat pe o situație în care cineva din sport nu fusese răsplătit pe măsura gestului și, înfierbântat în monolog, a terminat apoteotic cu „Facerea de bine, f…. de mamă!”. Am încremenit, dar mi-a venit să și râd. Așa ceva nu se auzea pe postul public. Era ca și cum viața de stradă intrase în studio. Nu mai știu cum am ieșit din direct, știu că Bogdan a fost sancționat și la scurt timp a plecat. Nu cred că a suferit, pentru el totul era un hobby. Avea o relaxare care îi anula frânele.

Tragedia lui Ekeng comentată fără cuvinte și „măscările” lui Arlauskis „în direct cu aerul că citește mersul trenurilor”

Everestul carierei tale în presă? Dar… Groapa Marianelor?

– N-am niciun Everest profesional, dar am dat în multe gropi. Chiar multe! Am fost nevoit să comentez o repriză dintr-un meci la Cupa Mondială ʼ94, Brazilia – URSS, Cornel Pumnea nu reușise să ajungă la poziția de comentator… și el era câteodată destul de relaxat, eu n-am putut fi niciodată, trebuie să fie un talent aparte… și am fost aruncat în cabina de comentator, eram la dublaj. A fost un coșmar. Nu era un meci oarecare și nici nu mai știu dacă aveam echipele, pe atunci nu era așa simplu cu transmiterea datelor, dar nu e o scuză, trebuia să mă pregătesc mai bine. Pe brazilieni îi mai cunoșteam, dar când ajungea mingea la ruși eram mut. Noroc că trecea des pe la Karpin, pe el îl deslușisem. Groaznic! La pauză a apărut Pumnea. Am ieșit în patru labe. Alta… La o aruncare de la 7 metri decisivă, într-un meci al României la un Euro, s-a auzit sirena de final când mingea era în aer. Am zis că partida era gata, nu se pune golul, am câștigat. Am câștigat pe naiba! Aruncarea s-a repetat și am pierdut. Trebuia să știu regulamentul. Și încă una… După România – Anglia 2-1 la CM ’98, eram la flash interviu și de cum s-a fluierat de sfârșit am țâșnit la Iordănescu. Care m-a împins cât colo, el mergea să dea mâna cu Hoddle. Și multe altele. Greșesc mereu, n-am timp să mă relaxez.

Care a fost cel mai… delicat moment din fața camerei de filmat? Evident live…

– Am spus de două ori într-o intervenție că nu știu cine „și-a adus aportul”. Prietenii mei au râs mult. Jenant. Eram în transmisiune directă de la sala Rapid când a murit, la pauză, legendarul antrenor Igor Turcin, omul care câștigase cele mai multe trofee europene la handbal feminin. Nu mai știu ce am zis, dar nici nu cred că mai vreau să știu. În schimb îmi aduc aminte toată emisiunea de după decesul lui Ekeng. Atmosfera. Invitații care n-au reușit minute bune să articuleze vreun cuvânt, tragedia aceea despre care nimic nu te pregătește, încercarea de a pricepe ceva, de a nu spune prostii sau în orice caz nu prea mari. La final era ca un gol în mine. Dacă vorbeam se auzea cu ecou.

Dar cel mai vesel?

– Vesel a fost când Arlauskis a început să vorbească măscări în direct cu aerul că citește mersul trenurilor. Nu știam cum să-l mai opresc. În fine, e relativ vesel… Câteva zile am așteptat amenda. Dar l-am avertizat că i-o trimit lui! 😊

Aglomerație mare la „interviul de vis”!

Cu cine ți-ai dori să faci un interviu? Fără să punem bariera „dacă se poate”… Ipotetic… Din toată lumea…

– Cu David Popovici. Cu De Zerbi. Cu Duplantis. Cu Bernardo Silva. Cu Bebe Vio. Cu Pogacar. Cu Durant. Cu Klopp, evident. Mai puțin despre sport cât despre altele care îi fac să fie ceea ce sunt.

A fi sau a nu fi Steaua

Este FCSB Steaua? Sincer, nu… juridic!

– Nu există sincer, există doar juridic. De înțeles sunt și cei care spun că FCSB e Steaua. Ce nu înțeleg e de ce trebuie să decontăm noi, prin verdicte despre cine e ce, prostiile altora. Mi se pare un prizonierat inacceptabil.

Mircea Lucescu și „o mare întrebare despre ceilalți antrenori români”

Mircea Lucescu a revenit la echipa naționalăși a promovat România în al doilea eșalon din Liga Națiunilor cu victorii pe linie… Ce înseamnă asta pentru tine?

– A, nu e important ce înseamnă pentru mine, important e ce va însemna pentru națională și pentru poporul fotbalist. Poate fi o poveste minunată. Dar indiferent de cum va fi, cele mai importante vor fi principiile, pentru că ele te țin în viață la înfrângeri. Oricum, e un eveniment fantastic și o mare întrebare despre ceilalți antrenori români.

„Nu am ținut cu echipe pur și simplu, am ținut cu echipe în evenimente”

Care a fost prima echipă cu care ai ținut? Câți ani aveai când te-ai molipsit cu microbul fotbalului?

– Nu am ținut cu echipe pur și simplu, am ținut cu echipe în evenimente. Cu Universitatea Craiova în ‘83, Dinamo în ‘84, Steaua în ‘86. Îmi aduc aminte de suferința cu Benfica, meciul trăit la radio cu Liverpool și nebunia de la Sevilla, nu-mi venea să cred că niște români veniți din frig și foame… bine, ei trăiau în puf, dar orișicât… au putut face așa ceva. Cu CFR Cluj jucând cu Man United, dacă nu erai fan al englezilor, puteai să nu ții?

Dar acum? Acum cu cine ții dincolo de ecran? De la noi și de „afară”…

– La fel ca mai sus. De afară îmi plac echipele mici care fac lucruri mari, Ajax-ul care a ajuns în semifinale Champions, Lille care bate Realul. Pentru că de la ele am putea învăța. Mai rămâne să mai și vrem.

„Nu mă văd pensionar!”

Cine a fost cel mai dificil interlocutor, în studio sau la telefon, în cei 13 ani de când moderezi „Fotbal Club” la Digi Sport? Dar cel mai… savuros?

– Aaaa, nu judec în termenii ăștia. Oricine poate fi oricum funcție de interese și de cum s-a trezit dimineața. Și de cât îl lași să fie. Aveți… avem exemple în fiecare emisiune…

Ce mare competiție sportivă la care ai fost „pe teren” te-a impresionat cel mai mult? Și la polul opus?

– Jocurile Olimpice de la Sydney, în 2000 și meciul de deschidere al Cupei Mondiale din Brazilia, în 2014, Brazilia – Croația 3-1, pe Arena Corinthians din Sao Paolo. În rău nu am exemple.

Unde visezi să-ți petreci… pensia?

– Nu mă văd pensionar!

Ce-ai fi fost dacă nu erai jurnalist? Ce altă meserie ți-ar fi plăcut?

– Sportiv de performanță, apoi ceva legat de sport.

Cine ți-ar fi plăcut să fii dacă nu erai Radu Naum?

– Nimeni. Cine știe cum sunt cu adevărat cei pe care îi admirăm?

• „Un talk-show de fotbal e o lume plină de culori, oportunități și pericole”
• „Am preluat ca un burete de la tatăl meu pasiunile pentru handbal și ciclism, grefate pe apetența pentru fotbal, care era cel mai ușor de practicat, aveai nevoie doar de un teren, chiar denivelat, și de câteva pietre pentru barele porților”
• „Jurnaliștii francezi mi-au fost ghizi în meseria asta, de asemenea Cristian Țopescu în comentarii și clasicii de la TVR, Ovidiu Ioanițoaia și toată școala ad-hoc de la ziarul colorat în roșu, Cătălin Tolontan și toți cei care au arătat că adevărul e dincolo de sport”
• „Depășesc rutina discuțiilor «a fost sau n-a fost » pentru că e mereu ceva nou, nu există repetare perfectă a unui eveniment, iar oamenii evoluează, se schimbă… Ilie Dumitrescu, Gabi Balint, Ion Crăciunescu nu mai sunt cei de acum zece ani. Și nici eu”
• 57 de ani a împlinit Radu Naum pe 7 octombrie
• 30 de ani au trecut de când Radu Naum a fost „selecționat” în „echipa” TVR și a început cariera „pe sticlă”
• 13 ani are Radu Naum la Digi Sport, unde moderează emisiunea „Fotbal Club” din 2011
• 33 de ani au trecut de când Radu Naum a intrat în presă, în echipa care a fondat cotidianul „Sportul românesc” în 1991