Rapid – Craiova, un derby ca șaorma: Mastercheful Koljic, chifle, circ, „picanteriile” lui Belu și scandal la desert

Universitatea Craiova a învins în „Giuleștina” de pe „Arena Națională”, singură împotriva tuturor. Chiar și împotriva sa, pentru că, mai bine de jumătate de meci, Craiova lui Reghecampf s-a proslăvit în fața unei proaspăt promovate, pe care au sprijinit-o doar aura neagră a răzbunării și larghețea sufletelor suporterilor, care, însă, la final, s-a transformat în frustrare.

Mai bine de o repriză, Rapidul a răspuns ofertei capcană de a crede în iluzii. Nu pentru că Universitatea ar fi trecut pe la prea multe cursuri de educație fotbalistică și psihologică de la „descălecatul” lui Reghe încoace, dar, pentru că, mereu cei necopți au impresia că pot naște lumi noi din energia avântului proletar, precum în celebrul basm în care Croitorașul cel Viteaz zdrobea șapte muște, dintr-o lovitură. De data asta, numerologia le-a jucat rapidiștilor o festă, iar în loc de 7 meciuri și 7 partide fără gol, hazardul a fost cinic: 1-2, și festinul preconizat s-a transformat într-o șaormă tristă, dar cu de toate.

„Chiflele” din defensiva giuleșteană, avându-l ca brutar general pe Belu–Iordache, eliminat de Radu Petrescu după un fault „picant” și  inconștient, în condițiile în care jucătorul știa că mai are un cartonaș galben (nu mă interesează pledoariile lui Daniel Niculae, care mai bine ar coborî în iarbă decât să plece urechea la arhivarii care-i dau impresia că are talent oratoric!), au decis această partidă. Sigur, aura neagră a exuberanței tip „Darth Vader” nu putea fi stinsă altfel decât cu o sclipire, așa cum a fost execuția lui Koljic. Da, Rapidul a fost profund, revanșard, iar Craiova a lovit cinic. Și totuși, cine conduce lumea? Un tanc urât sau un cal frumos?

Rapid – Craiova, un derby ca șaorma: Chifle, circ, mastercheful Koljic și scandal la desert: scene din Epoca de Piatră

Degeaba de plâng rapidiștii că li s-a petrecut o nedreptate. Asta este o altă marotă, căpătată în lungi decenii, iar frustrarea se creează tiptil, din interior, nu e „pastilată” de alții. Peste tot în lumea fotbalului civilizat, asemenea chirceli sinonime cu încercarea de a justifica neputința sunt proscrise.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Totuși, chiar și după eliminarea lui Belu – Iordache, am trăit cu impresia că oltenii lui Reghe se străduiau să ronțăie un stejar, eventual pane, iar antrenorului îi rămăseseră arșicele-n gât. Timp de 45 de minute, „Terra Nova” a semănat cu „vechea Troie”, de unde numai petrecăreții montaniarzi pleacă arși de soare și de sărutul berii, strigând „Ahoe!”…  Circul din defensiva olteană (bine că rapidiștii au fost incapabili să-i surprindă pe contraatac, pentru că o echipă matură n-ar fi ratat șansa, chiar și în zece oameni) denotă atât faptul că Reghecampf va avea mult de lucru – chestie la mintea cocoșului – dar și că respectivele cangrene nu i se datorează exclusiv „defunctului” Ouzounidis, ci fac parte din arsenalul mental și chiar fizic al jucătorilor.

Dincolo de golul marcat, acest Markovic trebuie restaurat, din cap până în picioare, și nu pentru că a cerut-o Dan Nistor. Dacă la alte „vedete” oltenești, celebre în viață și peste hotare, care s-au întors (sau se pregăteau să revină, apropo de cazul Mitriță…) acasă spășite s-a pus problema fumurilor căpătate după transferurile în străinătate, ei bine, Markovic i-a „bătut” pe toți. El nu mai așteaptă, precum Andrei Ivan, spre exemplu, să se rateze în „diaspora” și apoi să fie reasamblat la „service”, ci se familiarizează dinainte cu ideea…

Dincolo de golul marcat, care era trecut în fișa postului, „Marea speranță” a Craiovei a ratat din trei metri, iar ulterior l-a faultat, fără noimă, pe Moldovan. Semnez un contract de stimă cu relaxarea nativă a acestui tip, fără să știu dacă e bilaterală sau nu. Stima, evident.

Iosife, iată fiii tăi: „Rapizii”, aura înverșunată a frustrărilor

După măreața mohoreală care a durat șase ani, timp în care s-a zbătut prin abataje, Rapidul s-a întors în prima Ligă cu o echipă competitivă și, mai ales, surpinzătoare. A fost porunca istorică a tragicului său destin să mai dispere o dată, iar apoi să revină și să devină sperietoarea care și-a ferecat poarta până în runda a șasea, cu o apărare care nu s-a dat nici anglo-saxonă, nici latină, ci și-a văzut interesul. Acum, n-a mai fost așa. L-au învins surorile negre, graba și frustrarea… Păcat, pentru că în peisajul fotbalului nostru, rapidiștii sunt mărturia unui pastel unic, cel al reverenței față de istoria înțelepciunii, în relație cu durerea.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

Asta diferențiază Rapidul de alte echipe, din punctul de vedere al concepției. La ei nu există „Noul Rapid”, iar jucătorii lor nu sunt „noul Neagu”, „noul Țîră”, „noul Lupu”, „noul X”… La ei, totul e peren. Au izbutit să „încropească” o echipă bună (urăsc cuvântul de lemn „competitiv/ă”, pentru că toată lumea se găsește într-o competiție perpetuă, cu bune și cu rele, iar nimeni nu e perfect!), care a devenit sarea și piperul campionatului, nu doar prin simpla prezență și prin atributele imaginii, ci pentru felul în care, deja, „Rapizii” au izbutit să devină sperietori pentru cei care, până acum, erau convinși că dețin pâinea, cuțitul și mai ales, tradiția.

Poate părea prematur, dar, indiferent de acest rezultat (un mizilic, de altfel, în economia campionatului), Rapidul pare să pășească blând spre o resurecție, cel puțin interesantă. Copiii acestui Mihai Iosif muncesc, au talent și, cel mai important, știu ce înseamnă suferința. Îmi permit, ca semnatar al acestor rânduri, să cred că mulți dintre acești băieți vor ajunge, deloc pasager, la loturile naționale. Este pariul pe care un… oltean imparțial îl pune cu hazardul.

Pe site-ul FANATIK, Ionuț Rada îl lăuda pe Mihai Iosif, despre care afirma că nimeni nu credea că va deveni atât de… rapid un nume în rândul antrenorilor. Sigur, în general, nouă ne iau ochii cifrele, vocalizele și charisma. Acestea sunt criteriile după care, din păcate, sunt apreciați sau judecați tehnicienii români, ca și unii dintre „pamfletarii” de serviciu care țin „bâzul” lângă ei, pe băncile tehnice, dar asta este o altă discuție.

Dincolo de dulcea infidelitate a palmaresului său, Mihai Iosif muncește și gândește. Acum, a pierdut. Îndrăznesc să spun că a pățit-o și nemeritat și meritat. Dincolo de bijuteria de gol a lui Koljic, la Rapid s-au simțit repetabilele frustrări. Retrogradarea, anii adunați în diviziile inferioare, pseudo-patronii, unii fantomatici, alții bișnițari cu colan, un colaj de umbre… Tribunale, datorii, Copos vârât în închisoare, Dumnezeu mai știe câte au fost… Și cu toate astea, Rapidul respiră, iar acest om, Mihai Iosif, fără a fi vreun antrenor „de top” – cum se spune la noi, în piață – pare a fi mai mult decât un tehnician și un pedagog. Pare a fi un părinte. Vom vedea…

Reghe, te-a salvat Rambo-Koljic. Cum gestionezi isteria oltenească?

La Craiova, Reghecampf încearcă să așeze pe picioare ceva care, până de curând, a semănat mai mult cu un Hopa-Mitică. Îi este și îi va fi greu, nu pentru că în Bănie se trăiește într-o beție continuă a iluziilor, de prin ’91 încoace, adică de la cucerirea ultimului titlu, ci fiindcă, în marile momente în care ar fi trebuit să scrie istorie, Craiova a „defectat” în isterie. Acum a dat lovitura, prin „Rambo” Koljic, pe care Reghe l-a trimis în iarbă ca scenariștii americani pe Stallone, într-un Vietnam de carton, ca să mai salveze un pic din impresia coșcovită a unui experiment istoric, pierdut și neasumat niciodată, oficial.

Pe noi ne-a interesat cel mai mult poezia acestui meci. Dincolo de clasament, de cifre, chiar și de meciul propriu-zis, ne-a plăcut să aflăm cum respectă „rima” două echipe adorate de poeți, de oameni liberi, care, de-a lungul existenței lor, au creat un zid berlinez al disidenței, în fața potentaților și a trepădușilor. Fără un meci Rapid – Craiova, campionatul nostru arată ca un internat de mănăstire.

Un final demn de Epoca de Piatră

Cu toate astea, scandalul din final, demn de Epoca de Piatră, n-are legătură nici cu fotbalul și nici cu viața. Cu atât mai puțin cu echipa Rapid, care presupune viață fără rezerve. Întreaga „șaormă” care  definește, simbolic, acest meci, era să fie invadată de un surplus de ketch-up, când ultrașii și-au dat în petec. Desertul ar fi putut deveni teribil de disgrațios, la finalul unui festin în care am avut… „de toate”, de la paradele tip Barthez ale lui Horațiu Moldovan, până la masteratul pe care Koljic l-a dat în știința golului.

Dacă Rapidul vrea să redevină ce a fost, adică o echipă europeană, trebuie să-și reînvețe fanii să redevină europeni. Instinctiv, am văzut cu ochii minții scene demne de scrierile lui Daniel Defoe, în care niscaiva indivizi se pregăteau să prăjească un seamăn de-al lor, Vineri îl chema, pentru că, deși era practic de același sânge cu ei, nu purta aceleași belciuge. Sâmbătă, sub semnul unui joc sportiv desfășurat între două surori – disidente împotriva „sistemului” – era să asistăm la aceeași scenă. Nu știu dacă este ridicol de păcat, ori păcat de ridicol.

În schimb, dacă Universitatea chiar își dorește să redevină, în vreun secol viitor, campioana României, ar fi cazul să evadeze din amintiri, să pornească în cursă cu statutul de „minima” și să învețe carte.