Războiul cu moartea adusă de COVID-19, prin ochii unui şofer de taxi: “În maşina mea e ca la Carnavalul de la Veneţia”

Precum Robert de Niro, interpretul personajului rebel și singuratic Travis Bickle, din celebrul film „Taxi Driver”, taximetriștii români sunt veteranii unui război care nu se încheie niciodată. Nu vor primi niciodată „Palme d’Or-ul”,  dar își ajută semenii, inclusiv bătrânii ajunși precum merii străpunși de grindină, dar care nu-și îndoaie trunchiurile, în ciuda decretelor. Pomii-părinți aleargă riscând, către merii-copii, răniți…

Mihai B. are 46 de ani și este un bucureștean familist. Deși pe diploma lui scrie „absolvent de studii economice”, lucrează ca taximetrist de 18 ani. I-a mers bine, dar acum, de când cu „radarul” COVID-19, sfidează și el boala, de ce nu și moartea, ca mai tot omul. Taximetriștii trăiesc periculos, dar pentru mulți dintre noi, sunt indispensabili. Mulți îi blamează, însă ei există la minus și la plus infinit, ba mai mult, salvează familii. Sunt chirurgii carosabilului, cu program redus, impus.

Războiul cu moartea adusă de COVID-19, prin ochii unui şofer de taxi: “În maşina mea e ca la Carnavalul de la Veneţia”

Mihai este abordabil și ideea unui reportaj despre felul în care i s-a schimbat viața l-a făcut să-și dilate pupilele: „Sunteți primii care mă întrebați… Nu, coronavirusul n-a schimbat prea multe. Cu o problemă în plus sau în minus, meseria e la fel. Multă lume urcă protejată în mașină, cu mască și cu mănuși, astfel că, pentru mine, nu e cu nimic mai rău decât înainte. Nu mi-e frică mai mult de presupușii bolnavi decât de cetățenii violenți sau de cei care se urcau beți, în taxi”, mărturisește pe ton firesc, fără să braveze.

Contabilitatea argumentelor nu se lasă așteptată: „Mai mult, având în vedere că transportul a scăzut cu 95% sau chiar cu mai mult, nu are de ce să-mi fie teamă. Pe vremuri, aveam în jur de 20-25 de curse, acum abia mai prind vreo 5. Nu mai primim comenzi, chiar și pe aplicații apar mai rar, iar dispeceratele se închid, pentru că lumea nu mai are voie să iasă din case, decât pentru strictul necesar și pentru a-i ajuta pe cei dragi”.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

„Cum s-o refuz, că ar fi schimbat trei tramvaie, cu sacoșele alea?…”

Da, înaintea unei Învieri devenită – contextual – discutabilă, românii se regăsesc, pentru aproapele lor. Dovada imperială vine din partea unei octogenare, salvată de „taxi-driver-ul” nostru, la o oră la care doamna risca o amendă mai mare decât pensia… „Chiar din fața unui supermarket din Drumul Taberei am luat o bătrânică, a cărei fiică suferă din pricina unui handicap. Era ora 20.30 și  teoretic, nu avea ce căuta pe stradă. Am condus-o, însă, până la Valea Siretului… Ce era să fac? Săraca avea două sacoșe, pe care eu însumi abia dacă le puteam ridica… Și mie mi-e teamă de sancțiunile poliției, dar cum s-o refuz, că ar fi schimbat vreo trei tramvaie, cu sacoșele alea!?…”, s-a întrebat, retoric, un om care, poate sfidând legalul conjunctural, a salvat legalitatea unei vieți.

Taximetriștii nu au tarife preferențiale pentru persoanele în vârstă sau în funcție de cazurile extreme. „Dacă vezi un om bolnav, rămâne la latitudinea sufletului tău… Nu există tarife speciale, iar bătrânii, în general, nu circulă cu taxiul. Așa stăteau lucrurile și înaintea crizei. Este, totuși, un serviciu scump”, a povestit Mihai.

Apar, însă, destule „cazuri speciale”, în care persoanele în etate sunt nevoite să-și părăsească locuințele, la ore nepermise de Ordonanțe. Șoferul nostru nu face economie de exemple, atunci când explică „disidența” vârstnicilor: „Într-o altă seară, am primit în mașină o doamnă care fugea la maternitate, pentru că năștea noră-sa. Nu m-a interesat că se făcuse seară, așa că am dus-o, în viteză, la o clinică privată, în Băneasa. Dar, acestea sunt, totuși cazuri rare…”.

Banii pe o zi de muncă, „făcuți” într-o săptămână

Se resimte criza economică, în acest domeniu? Interlocutorul răspunde răspicat: „Da! Și la alții, dar mai ales la noi. Banii pe care îi făceam într-o zi, acum îi fac într-o săptămână. Spre exemplu, astăzi am strâns doar 50 de lei. Într-adevăr, am ieșit târziu, la ora 18.00 și am lucrat până la ora 22.00. Într-o zi normală, în aceeași perioadă de timp, câștigam cel puțin dublu. Calculând din punct de vedere lunar, acum abia ating 30-40 % din cât câștigam înainte. Ajung aproape de salariul minim pe economie…”

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

Este o situație firească. O știam și noi dar ne-a subliniat-o și partenerul nostru de… drum. Într-adevăr, după ora 21, aproape nimeni nu mai pleacă de acasă, iar cei pe care seara îi prinde prin oraș abia așteaptă să se întoarcă în „colivie”. Trăim vremuri paradoxale. Numai taximetriștii aleargă prin București și prin alte orașe, de parcă și-ar căuta identitatea, rătăcită…

Te virusezi sau mori asfixiat?, întreabă moartea, la volan

În mașinile românești, nu există geam despărțitor, precum în taxiurile americane, nu de alta, dar tot am plecat de la paralela cu… Robert de Niro.  Întrebările reporterului au curs, râu: Cum rămâne cu distanța de 1,5 metri, ați primit amenzi sau poliția închide ochii, ori e la libera înțelegere?.. Mihai a explicat justa industrializare a prudenței: „Ni s-a recomandat să invităm clienții să stea doar pe bancheta din spate. Dar atunci când suntem nevoiți să luăm câte 3-4 oameni, lucrurile se schimbă, pentru că, automat, cineva trebuie să stea lângă șofer”.

Evident, dilemele s-au adâncit, dar, până la urmă, și-au găsit răspunsuri, pe măsura centurii de siguranță: „Ne este permis acest lucru, pentru că nu lucrăm în aer liber, unde deplasarea grupurilor mai mari este interzisă. Nu este nimic ilegal, pentru că noi, taximetriștii, suntem asimilați cu transportul public. Mașina mea nu are geam despărțitor, dar pot să-i fac, dacă vreau…”.

Dilema a persistat, pentru că, tocmai înăuntrul vehiculului, virusul ar putea fi transmis mai rapid. Din acest motiv, au fost inventate diverse metode. „Poți să-ți faci geam despărțitor sau să fixezi o folie de plastic, dar nu consider că este o soluție oportună, pentru că trebuie să stai mereu cu geamurile deschise sau riști să mori asfixiat în mașină, dacă ai face acest lucru”, a explicat taximetristul cu experiență de 18 ani.

Ușor cu bețivii, la dealer

Fiecare „driver” își drămuiește singur orele de muncă, firma nu-i impune nimic. Înaintea izbucnirii pandemiei, Mihai lucra doar noaptea. Era mai profitabil, pentru că evita aglomerația, iar viața nocturnă bucureșteană îi aducea clienți pe bandă rulantă. Acum, programul auto-impus începe la ora 14.00 și se încheie la ora 22.00. Amatorii de călătorii sunt, în general, tinerii care merg la serviciu sau care „se plimbă de colo-colo”. Rareori apar entuziaști ai luptei cu natura, iar aici ne referim la cheflii…

Dar chiar și când Bachus își face loc până în fața portierei, taximetristul nostru spune că n-a refuzat vreun mușteriu: „S-au mai urcat și inși matoli, dar nu atât de beți cum erau pe vremuri… Pe unul, însă, l-am luat când era deja „rupt” și unde credeți că s-a găsit să i se facă rău? Taman în fața Palatului Parlamentului! Pe altul, l-am luat mort de beat, de la Piața Chibrit și l-am dus până în Ferentari, că plângea după droguri:„ Du-mă, frate, să-mi bag și eu ceva…” L-am cărat până acolo, dar după aceea a vrut să facă drumul înapoi. Nu mai avea, însă, bani pentru „retur”, așa că a plătit cursa, iar eu am plecat..”

Bacșișul pentru taxi a crescut simțitor!

Șoferilor le este imposibil să-i taxeze în plus pe indivizii de genul celor de mai sus, pentru că aici dictează… aparatul. „Bacșișul e la latitudinea fiecăruia. Culmea, pe timpul COVID-19, a crescut. Nu-mi explic motivele… Se pare că lumea apreciază munca noastră. Spre exemplu, de curând am făcut o cursă de 7 lei și am primit 20. Era un băiat tânăr… Bine, poanta a apărut în momentul în care mi-a spus că și-a uitat un aparat într-un magazin și m-a rugat să ne întoarcem, dar cursa era deja achitată”, a mărturisit norocosul conducător auto.

În această perioadă, nu mai există ceea ce numeam „destinații favorite”, pentru că toate spațiile de agrement sunt închise. Toți doritorii de taxi se grăbesc către familii și prieteni. Ori spre serviciu. Nici facilitățile simple nu mai funcționează și când am amintit de frizerii, Mihai a adăugat: „Am luat cu mașina o mulțime de coafeze, care veneau de la cliente. Acum, toată lumea se tunde acasă, „pe neve”. O coafeză m-a rugat s-o las mai departe de locuință și după ce a coborât din mașină, a privit prudentă, de la stânga la dreapta…”.

Îmbucurător este, însă, faptul că, pe timp de criză, companiile de taxi nu au crescut prețurile și mai ales că, din câte se pare, nu mai există concurență neloială. Iată că Pământul e viu. La prima vedere, nu umblăm cu.. „fofârlica”.

„I s-a rupt apa la Gara de Nord și am gonit spre Filantropia!”

Și da, această meserie pare, de multe ori, ruptă dintr-un tablou hollywoodian. „Într-o zi, am întâlnit o fată însărcinată. Se întâmpla la Gara de Nord. Chiar atunci i s-a rupt apa, așa că am urcat-o în taxi și am gonit spre maternitatea Filantropia!”, s-a lăudat, pe bună dreptate, „omul cu volanul”. Acestea sunt vremurile. Curge moartea pe străzi și cu toate astea, deodată apar ele, magnoliile… Adicătelea, copiii…

Există și altfel de cazuri. Spre exemplu, vigilența organului de ordine îi ajută pe taximetriști. „Am plimbat o mulțime de oameni care fuseseră amendați, pentru că nu aveau la ei declarațiile pe propria răspundere. O femeie care s-a urcat în mașină la capătul tramvaiului 41, de la Ghencea, venea de la Piața Unirii, unde fusese amendată cu 2.000 de lei, pentru că nu avea data trecută pe declarație. I-a fost frică de încă o sancțiune, așa că a luat taxiul și am condus-o până în Cartierul Latin. Așadar, la o destinație destul de apropiată..”, a zîmbit Mihai. L-am imitat. Păi, să simtă și domn’șoara criza, că doar n-o să treacă prin furcile pandemiei precum gâsca prin apă, nu-i așa?…

„Mi-am asumat riscul și nu merită! Dar dacă nu muncesc azi, mâine nu mănânc”

Brusc, am redevenit serioși. Nu pentru că s-ar fi apropiat, amenințător, „organul”, ci pentru că ne-am reamintit cuvântul „risc”. „Mi-am asumat acest risc și nu merită!!! Dar, precum doctorii, suntem în linia întâi! În acest automobil, se poate urca oricine, mai ales că mulți dintre bolnavi sunt asimptomatici. Chiar dacă îi așez în spate, distanța dintre noi este de un metru. Dacă îl dau jos, auzindu-l că tușește? Sincer, până acum n-am avut niciun pasager care să fi tușit.. Oricum, marea majoritate a clienților poartă măști. În mașina mea e ca la Carnavalul de la Veneția… Lăsând gluma, și eu aș purta mască, dar nu am de unde să-mi cumpăr”, a încercat șoferul nostru o „depășire”, pe „carosabilul” râsu’-plânsu’.

Și dezamăgirile, eternele noastre carii sociale, au continuat: „În privința măștilor, nu-mi permit să cheltuiesc 9 lei pe o pereche, așa cum sunt prețurile într-un anumit lanț de supermarket-uri. Vorbesc despre un concern care s-a lăudat că plătește taxele către statul român cu trei luni în avans, dar care îți vinde o mască la prețul de 9 lei! Însă, nu am ce să fac. Dacă nu muncesc azi, mâine nu mănânc…”  Atenție, însă, șoferi: e o curbă periculoasă în Univers!

Cheltuieli în folosul comunității, suportate din buzunar

Tocmai pentru că am discutat despre doctori, l-am iscodit pe Mihai în legătură cu problema confraților săi, care oferă cadrelor medicale curse gratuite. „Sunt și nu sunt gratuite.. Unele curse sunt suportate de noi, ca taximetriști, altele de aplicațiile pe care ne înscriem. În principiu, ideea este bună, dar e anormal ca doar eu să suport respectiva cheltuială. Dacă, într-o zi, am zece doctori și fac zece curse din buzunarul meu, unde ajung? Aș face și eu două-trei drumuri, dar restul de șapte să mi le deconteze cineva… Nu e drept ca lumea să se aștepte la sponsorizare, doar din partea mea. Însă, repet, ca idee, inițiativa este foarte bună”, a răbufnit personajul povestirii noastre. Cumva, e normal. Nu poți să zaci, stângaci, în garajul indolenței, dar nici să te joci de-a sufletul caritabil, în timp ce alții își pun cozile pe spinări nu e chiar echitabil…

Mihai nu și-a stabilit „o limită”, adică nu și-a propus să renunțe să mai meargă la muncă în momentul în care numărul îmbolnăvirilor sau al morților va atinge o anumită cotă. Sunt unii oameni care cer sacrificii și efort, și-au făcut o profesie din asta și poate că tocmai ei înțeleg prea bine ce este acela un „sacrificiu”.

„Am fost rugat să stau acasă, dar n-aveau cum să mă lege!”

Călătoria noastră a ajuns la final. Am oprit la destinația numită „familie”. Ultima întrebare:„ Familia te susține în ideea de a munci în continuare sau…?”. Răspunsul a demarat, tăios: „Am fost rugat să stau acasă, dar n-aveau cum să mă lege!”. Cei dragi, băiatul și iubita, sunt cititorii cei mai acerbi ai kilometrajului mașinii lui Mihai.

Am parcat într-o realitate care ne va frământa, până vom deveni, cu toții, eroi de film. Sau de roman. Un roman internațional, pentru că, mai mult ca sigur, dacă această criză a devenit mondială, Mihai al nostru și cei asemenea lui au devenit la fel de mondiali. Salutări, așadar, dintr-o șaretă șubredă, uneori județeană, alteori planetară.

Va mai curge, totuși, ceva timp până când taxime…triștii vor redeveni… „taxime…veseli”.