FCSB și Craiova sunt în Europa League și Conference League, echipa naționala va întâlni Cipru, peste doar o săptămână, într-un meci în care doar victoria ne păstrează în cărți pentru o calificare directă la Mondiale, iar cea mai prizată știre este cea despre arbitrajul lui Colțescu.
Dacă mă întrebați pe mine, reprezentanții FCSB, care îl contestă pe Colțescu, au dreptate. Așa, și? Am o vârstă care nu pare în avantajul meu, dar e. Și la sfârșitul secolului trecut, când fotbalul românesc era puternic, nu firav ca acum, se vorbea tot despre arbitraje. La Mondialele din Franța 1998, România a ajuns după un singur egal în preliminarii, în rest victorii ale noastre, și peste 35 de goluri marcate.
Cu toate astea, atmosfera din campionatul intern era încărcată. Se vorbea preponderent despre arbitraje. Eu scriam șase texte pe săptămână. Cel puțin două erau despre domnii fluierici. Dacă subiectul ar fi dispărut între timp, acele texte ar fi fost despre CEVA. Din păcate, doar mi-am exersat și – scuzați aroganța – rafinat talentul polemic.
Cei care amenințau că mă dau în judecată sunt acum în anonimat, alții pe lumea cealaltă. Culmea e că acele procese le-aș fi pierdut. Dar dovada că am avut dreptate e că se supărau și președinții cluburilor care câștigau meciurile.
Și dacă am avut dreptate – ce? Generațiile trec, obiceiurile rămân. Arbitrajele proaste și criticile în relief au devenit singurele moșteniri sigure ale fotbalului românesc. Fotbaliști ca Hagi și Belodedici nu avem, azi. Niciun jucător de acum de la echipa națională n-ar fi avut loc în naționala anilor ’90. Nu în primul 11, normal că nu în primul 11. N-ar fi prins măcar o convocare în lotul lărgit.
Arbitrajul, în schimb, e la același nivel. Nu contează motivele (mai mult motivațiile), ci rezultatul. Degeaba sunt arbitrii mai supli, degeaba sunt mai distanți față de conducători, degeaba vorbesc toți câte o limbă străină, degeaba sunt ajutați de tehnologie, dacă după meciuri avem parte de comentariile de acum 30 de ani.
Pe băncile de rezerve nu se mai fumează, dar la sfârșitul fiecărei etape tragem în piept aerul de la sfârșitul secolului trecut.