O victorie împotriva Turciei la Istanbul ar fi echivalentul întoarcerii la prețul motorinei de acum o lună. Dar în fotbal e posibil. Mai ales că antrenorul României cunoaște fotbalul turc, iar fotbalul românesc a devenit imprevizibil și pentru români.
La Istanbul echipa națională se poate reinventa cu condiția ca Lucescu să inventeze în următoarele trei zile câțiva jucători de talie internațională. Să îi convingă pe băieții ăia că se pot autodepăși. N-ar fi prima oară când reușește asta. E drept, în tinerețe avea la dispoziție mai mult timp. Astăzi nu mai are nimeni timp. Deschizi dimineața televizorul sau glisezi pe ecranul telefonului ca să afli unde a mai început un război. Vrem să ajungem la un mondial găzduit de SUA, care nu mai știu pe câte fronturi sunt implicate, și de Mexic, unde autoritățile sunt terorizate de oamenii de afaceri (ilegale și violente).
Am fost și rămân un adversar (termenul e dulce) al actualei conduceri a FRF. Azi, e pentru prima dată când îi doresc ceva de bine. E un bine integral, fiindcă FRF va ieși oricum bine. Dacă batem la Istanbul, marele merit va fi al al lui Lucescu. Și al șefilor FRF care, ați ghicit, au reușit să-l aducă pe Lucescu. Dacă pierdem, Burleanu și suita vor spune „ce vină avem noi? L-am adus, deși nu credea nimeni, pe cel mai mare antrenor român”. Sper să se laude cu o victorie la Istanbul, obținută fiindcă l-au pus ei pe Lucescu.
Îmi doresc foarte mult să ne calificăm la acest mondial Hollywood, turnat de Trump și de cartelurile din Mexic. Iar românul care merită să joace rolul principal în acest film de aventuri e Mircea Lucescu. A fost căpitanul României la Guadalajara, în 1970.
Dacă pierdem calificarea, am putea să ne amintim că nu e prima dată când stăm acasă. Am fost la Mondiale de patru ori după Al Doilea Război Mondial, niciodată în secolul ăsta. Dar ce am realizat noi ca țară în secolul ăsta? Unii au realizat pe plan personal, prestigiul lor asociindu-se cu România. Lucescu e printre acei (foarte puțini) români. Prea mulți români fără realizări au vocația contestației. A contesta nu-i ceva neapărat rău. Periculos e când a contesta devine a urî. N-am chef să fac nominalizări. În România, ura a fost mereu la modă. Acum, moda a ajuns mod de viață.