7 iunie. Austria – România. 10 iunie. România – Cipru. Atât contează. Controversele copioase și copilărești de după meciul cu San Marino vor fi uitate după prima etapă de campionat, iar pentru înfrângerea cu Bosnia avem termen de comparație favorabil nouă. Am greșit. Nu un termen. Două.
La Euro 1984 și la Campionatul Mondial din 1994 ne-am calificat după ce am obținut doar un egal din două meciuri cu Cehoslovacia. 0-1 și 1-1 înainte de 1984, 1-1 și 2-5 înainte de 1994. În ambele cazuri, ne-am calificat de pe primul loc, singurul care te ducea la turneul final. Iar eu sper că vom câștiga în Bosnia, ca sa avem trei puncte din șase în dubla asta. Încă putem lua locul întâi în grupă, însă acum există și varianta barajului.
Când nu învingi îți faci speranțe, forezi după paralele cu trecutul, ne-am obișnuit cu asta. Dacă stau bine să mă gândesc, și grupa care ne-a dus la Mexico 1970 am câștigat-o după ce am început cu 0-3 în Portugalia. Știu, e mult de atunci.
În campania pentru Euro 2024 și la turneul din Germania 2024, echipa națională a obținut rezultate nesperate pentru că mobilizarea, coeziunea și norocul au depășit capacitatea de creație a jucătorilor. Acum trebuie să și creezi pentru locul unu în grupă. Și să fii deștept pentru locul doi. E logic că Austria și Bosnia se vor încurca ele, fiindcă dubla are 6 puncte, nu 12. Iar marea mea speranță rămâne Cipru.
N-a fost foarte departe de a ciupi un punct în Bosnia, însă mai are o partidă cu Bosnia și două cu Austria. Iar noi trebuie să luăm Ciprului șase puncte. În fotbal și în politică, e foarte important să te folosești de conjuncturi și de „indirecte”.
Dacă mi-aș dori ceva, ar fi să nu ne aducem aminte de meciurile din iunie, cu Austria și Cipru, abia la sfârșitul lunii mai. Meciurile alea două sunt mai importante decât „cine ia, dom’le, campionatul?”. Dacă scoatem șase puncte sau măcar patru cu Austria și Cipru, poate să ia campionatul cine vrea. Problema mea e ce formații din play-off, în afară de FCSB, produc consistent pentru echipa națională.