Dacă Mircea Lucescu avea VAR în urmă cu 35 – 40 de ani, România, nicidecum abraziva națională a Irlandei de Nord, ar fi întâlnit Brazilia la Campionatul Mondial din 1986, iar Dinamo ar fi eliminat-o pe Anderlecht în semifinala de Cupa Cupelor din 1990.
În meciurile cu Irlanda de Nord și Anderlecht de la București, Lucescu a fost victima unor arbitraje care i-ar fi făcut să roșească, în anii ’90, până și pe șefii Cooperativei de la noi.
O singură asemănare cu meciul cu Irlanda de Nord: suprafața execrabilă de joc. În 1985, pe stadionul 23 August avusese loc demonstrația de 23 August, iar terenul nu-și devenise impracticabil după serbările tematice.
În 2024, Ministerul Apărării i-a ajutat să se apere mai bine pe lituanieni, oferindu-le fotbaliștilor noștri un așa-zis gazon pe care ar fi sărit aiurea și ghiuleaua, nu doar mingea.
N. Iorga spunea că “un fapt este istoric atunci când niciuna din rădăcinile lui nu mai atinge prezentul.” Norocul actualei echipe naționale este că Lucescu a traversat epocile, fiind un Muzeu viu al fotbalului nostru.
Cu niște jucători destul de obosiți, deși campionatele din Europa sunt abia la început, Lucescu a reușit să prezinte o echipă proaspătă după minutul 85. Iar schimbările au decis soarta jocului.
Rar vezi că absolut toți fotbaliștii intrați pe parcursul jocului (Olaru, Ianis Hagi, Alibec, Mitriță) să aducă plusuri, inclusiv pe tabela de marcaj. Un antrenor comun l-ar fi introdus doar pe Olaru.
Despre Ianis ar fi spus că nu-l poate convoca fiindcă nu joacă la club, pe Alibec l-ar fi considerat blazat, iar despre Mitriță ar fi zis “nu-mi trebuie jucători conflictuali.”
Lucescu a pus pe piedestal trei jucători ofensivi, într-un fotbal care își irosea talentele chiar și când avea mai multe decât azi. Un antrenor bun scoate mult din puțin. Un antrenor mare, cum e Lucescu, scoate foarte mult din ce nu văd alții.