Am avut o etapă efervescentă din punct de vedere al declarațiilor (meciurile FCSB – Craiova și Botoșani – UTA stau mărturie), dar nu ne-a ajuns. Am importat și declarațiile jignitoare ale lui Pascal Nouma la adresa lui Hagi. Nu le reproduc, mai ales că povestea e proaspătă, s-a întâmplat în urmă cu un sfert de veac.
Noi avem regula U21, dar punem cap de afiș întâmplări apocrife de acum 25 de ani. Asta spune ceva despre valoarea fotbalului nostru de azi. Mi-a plăcut că excentricul (aici am fost amabil) Nouma, după ce a elucubrat despre Hagi, a zis că Gică Popescu e un gentleman.
Da, Gică Popescu e un tip elegant, dar mă bucur pentru Nouma că n-a fost coleg de echipă cu el, ca să simtă ce însemna autoritatea lui Popescu într-un vestiar. Nouma și-a mai revenit (dar nu cred că o sa-l țină mult) când a vorbit despre Beșiktaș și antrenorul lui de acolo – Mircea Lucescu.
După ce a marcat cu Dinamo Kiev, Nouma i-a pupat mâna lui Lucescu. Asta în condițiile în care, la București, a devenit o meserie să-l înjuri pe Lucescu. Există jurnaliști care își fac ucenicia măscărindu-l pe Lucescu.
Îmi aduc aminte de începuturile mele în presă. În secolul trecut. Chiar la un ziar de sport. Am fi vrut și noi, cei tineri, să-l criticăm pe președintele federației, pe selecționer, pe căpitanul echipei naționale. Dar trebuia să stai la coadă.
Pe Lucescu l-au criticat și l-au lăudat vreo cinci generații de gazetari. De la mari scriitori (Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu) la numărători de cornere. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, alții sunt pensionari, alții sunt șomeri.
Lucescu antrenează naționala. La 80 de ani. A fost cel mai tânăr și cel mai vârstnic selecționer postbelic. Și chestia asta ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care se grăbesc să-l înjure sperând…Sperând ce?
La ce fabrică de ură a ajuns România, o înjurătură are posteritatea unei muște. Orice producător de muci vrea să debuteze cu un fault de roșu la Lucescu sau Hagi.