Răzvan Lucescu la 50 de ani! PREMIUM: Interviuri emoționante despre fotbal si viață! Mircea Lucescu: „La 50 de ani, nu-i este rușine să spună «Eu îmi iubesc tatăl!». Asta este marea mea victorie!”

SPECIAL FANATIK
Horia Ivanovici    Silviu Ghering   
in Exclusiv
17/02/2019, 16:06
Răzvan Lucescu la 50 de ani! PREMIUM: Interviuri emoționante despre fotbal si viață! Mircea Lucescu: „La 50 de ani, nu-i este rușine să spună «Eu îmi iubesc tatăl!». Asta este marea mea victorie!” GALERIE FOTO SPECIAL FANATIK
Mircea Lucescu si Razvan Lucescu la conferinta de presa din 24.11.2005 diupă meciul Șahtar Donețk - Rapid 0-1
  • Mircea Lucescu: „La 50 de ani, lui Răzvan nu-i este rușină să spună «Eu îmi iubesc tatăl!». Asta este marea mea victorie!”
  • Mircea Lucescu: „Îl admir pe Răzvan pentru tot ce a făcut ca să ajungă aici în pofida tuturor care îi spun «băiatu’ lu’ tata», în pofida greutății de a purta numele de Lucescu”
  • Mircea Lucescu: „Nu există în istoria sportului mondial o poveste tată-fiu ca a noastră, un asemenea destin…”
  • Mircea Lucescu: „N-am fost tatăl-presiune niciodată! Din contră. Când a fost momentul să-i spun ceva lui Răzvan, i-am spus!”
  • Mircea Lucescu: „N-am vrut să-l las pe Răzvan să facă fotbal, dar pasiunea lui a fost mai puternică”
  • Mircea Lucescu: „Invidia este sportul național al românilor!”

Domnule Lucescu, Răzvan, băiețelul dumneavoastră,  împlinește azi 50 de ani… Cum ați reușit atât de bine în „meseria” asta de tată? Un succes la fel de mare ca și trofeele din cariera dumneavostră…

– Totul depinde până la urmă de simțul responsabilității a fiecăruia dintre noi. Depinde foarte mult de educația pe care am primit-o în familie. Noi am fost cinci copii, patru băieți și-o fată, oameni, se știe bine, foarte săraci, cu necazurile care erau atuncea, după Al Doilea Război Mondial, cu tata care venise de pe front, a fost până la Cotul Donului… S-a întors și cu o schijă în plămân… din cauza căreia a suferit vreo doi ani prin spitale și sanatorii, mama s-a chinuit cu noi cum a putut…

Îți place NOUL FANATIK.RO? Citește AICI ȘTIREA MOMENTULUI din sport!

CITEȘTE AICI INTERVIU PREMIUM cu Răzvan Lucescu, la împlinirea a 50 de ani de viață și de carieră. „Sunt îndrăgostit ca un disperat și la vârsta asta!”

Un Lucescu mic a adormit înghesuit pe banca de rezerve la un meci decisiv din Giulești!

Chiar așa mare sărăcie a fost?

– Așa mare sărăcie a fost… (râde trist) Mama și tata s-au cunoscut la Spitalul Central, acum mi se pare că se numește Obregia (n.a. – Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Șoseaua Berceni), un spital foarte mare în cartierul Apărătorii Patriei, imens… Pentru noi a fost ceva cu totul extraordinar pentru că era locul nostru de joacă, fiindcă suntem născuți acolo. Tata era grădinar, pe urmă s-a făcut infirmier, mama era și ea infirmieră, deci locul nostru de joacă a fost tot acel spital, alergând și printre copaci… Și am crescut foarte apropiați, adică am simțit căldura familiei extraordinar de tare. Relația mea cu frații mei și cu sora mea continuă și acuma deosebit de puternică. Sigur, în condițiile în care eu am fost mai puțin acasă, dar același lucru se întâmplă și mai departe, parcă e o tradiție în familia noastră ca lucrurile să se desfășoare fix în felul acesta. Și Răzvan la rândul lui, și Matei, și Marilu (n.a. – fiul și fiica lui Răzvan Lucescu) au un simț al familiei deosebit de dezvoltat, un respect deosebit pentru ceilalți din familie. Apoi, am avut marea șansă să o întâlnesc pe Neli (n.a. – soția lui Mircea Lucescu), cu aceeași dragoste extraordinară față de ceea ce înseamnă familie, care acuma trăiește cu dedicație și pentru strănepoți, deci Răzvan a crescut în mediul acesta. Eu am fost mai mult plecat, Neli a stat mai mult cu el, bunica lui ducea greul pentru că eu eram foarte tânăr și era normal în perioadele mele de vacanță să fiu numai cu Neli, Răzvan era foarte mic, bunica lui îl ducea la Bușteni, ne reproșează și acuma că îl lăsam toată vara acolo… (râde). Dar crescând am început să-l iau cu mine, aproape în toate cantonamentele, când eram la Corvinul Hunedoara, dovadă că atunci când am plecat la Corvinul n-am făcut-o singur, am făcut-o cu toată familia, el a învățat cinci ani la Hunedoara. Participa la antrenamente, participa la cantonamente, deci a crescut în mediu futbolistic total. Era prezent la deciziile care se luau, la indicațiile care se dădeau, dacă îl vedeți pe bancă… La Corvinul stătea pe banca tehnică între mine și Remus Vlad, care era antrenor secund…

Câți ani avea?

– Cât putea să aibă? Era prin clasa a IV-a, a V-a, nouă, zece ani… Am încercat și cu Matei, băiatul lui Răzvan, să fac același lucru, dar a adormit pe bancă! (râde) La un meci cu Craiova, era meci decisiv pentru câștigarea campionatului, am câștigat 1-0 pe Giulești (n.a. – etapa 33, penultima, a sezonului 1998-1999, 29 mai 1999) și am fotografie cu Matei, stătea lângă mine, pe bancă, îl luam tot așa ca pe Răzvan, să-i trezesc interesul pentru fotbal, avea vreo cinci ani, și în fotografie apare dormind buștean, acolo, înghesuit între noi… (râde iar), nu s-a prins de el fotbalul… În schimb, Răzvan a fost extraordinar de pasionat.

Răzvan Lucescu, Mircea Lucescu, Neli Lucescu, o familie meru unită
Răzvan, Mircea și Neli. O familie meru unită sub un brand: Lucescu

„Eu lui Răzvan i-am spus «Nu te las să faci fotbal! Stai pe lângă mine, învață, dar nu vei face fotbal. Încearcă tot, dar altceva»”

De mic, de la început?

– Conștient de faptul că era foarte greu pentru copilul unui star futbolistic să ajungă la fel, pentru că aici trebuie să ai răbdare să-l crești, nu poți să-i ceri unui copil la 17 ani să fie la fel precum părintele lui la 30 de ani. Mi-aduc aminte, un exemplu elocvent în acest sens au fost copiii lui Petschovski, care n-au ajuns niciodată precum tatăl lor deși erau foarte talentați, pentru că lumea ar fi vrut ca la 19 ani să fie perfecți. Uitați ce se întâmplă și cu Hagi, cu Ianis, dacă taică-su nu l-ar fi luat înapoi, nu l-ar fi ajutat, se ducea, se pierdea, pentru că toți ceilalți care-l urmăreau îl voiau la 19 ani să fie „genial” ca tatăl lui la 36… (râde) Este imposibil, aici trebuie să ai răbdare să se formeze, și caracterul trebuie să se formeze, și calitățile jucătorului, acestea se perfecționează în timp, sunt o mulțime de lucruri de care trebuie să ții cont, să ai grijă. Și atunci eu lui Răzvan i-am spus „Nu te las să faci fotbal! Stai pe lângă mine, învață, dar nu vei face fotbal. Încearcă tot, dar altceva”. Și a încercat toate sporturile, tenis de masă, tenis de câmp… Când era la Dinamo, la tenis de câmp, tatăl lui Segărceanu îi dădea lecții și mi-a spus „Nu, nu-i de tenis, lăsați-l la fotbal pentru că nu e cu gândul la altceva. E cu ochii tot timpul la antrenamentele fotbaliștilor”.

Și nu ați vrut să-l lăsați la fotbal?

– Nu, nu… Stați să vă povestesc… Îmi aduc aminte cu schiurile, pleca dimineață, la ora patru, își lua schiurile în brațe, se urca în tren și pleca la munte. A încercat să vadă dacă-i plac, dacă poate… și sporturile de iarnă, cam totul a încercat, și înot, și… toate… Sperând că o să găsească un sport care să-l atragă, să-l pasioneze și să-l depărteze de fotbal. Pentru că eu mă gândeam la formarea lui ca om, la deziluziile pe care le-ar putea avea în condițiile în care nu ar fi fost răbdare din partea celor din jurul lui să crească. Până la urmă s-a decis la fotbal și am zis „Bine, dacă vrei la fotbal nu poți să fii decât portar, că portar fiind nimeni n-o să te compare cu mine”.

Bine, dar de ce v-a convins, totuși? Că ați zis clar că nu vreți să-l lăsați la fotbal, că vă era teamă…

– Nu… Asta a fost la început, dar pe urmă, când am văzut că nu și nu, vrea numai fotbal… pasiunea-i maximă pentru fotbal, de mic, în camera lui, se juca, își făcea porți, juca el și cu-o echipă, și cu cealaltă, ore întregi era pe fotbal… așa o pasiunea extraordinară avea! Atunci am cedat… Pe urmă a început să joace în Cișmigiu, în fața Ministerului Apărării Naționale, pe piatră, se arunca pe piatră, era când atacant, când portar, dar mereu venea acasă julit. Era perioada când Dudu Georgescu marca meci de meci și-mi spunea „Tati, am marcat mai multe goluri decât Dudu Georgescu!”, era într-o competiție cu toată lumea. Dar asta a fost mai târziu, când stăteam deja în Știrbei. Înainte, când locuiam în Macaralei, aveam patru camere, locuiau acolo și părinții mei, și mama lui Neli, eram căpitanul echipei naționale și stăteam ca sardelele, era și Neli, și Răzvan, eram o mulțime acolo… Plecasem din Apărătorii Patriei, unde cădeau casele și am primit apartamentul ăsta de la Dinamo. Eee, pe coridorul ăla îngust dintre camere, noi doi jucam fotbal. Neli era cu steagul, cu cântatul imnului, eu cu el cântam imnul la mijlocul „terenului”, Neli era arbitru, el avea cinci, șase ani… Tot timpul când mă prindea acasă mă punea să joc fotbal cu el. Mai târziu a ieșit afară, în fața blocului… Mi-aduc aminte că venisem odată acasă chiar după un meci al echipei naționale și a tras de mine să merg atunci, pe loc, să joc cu el, cu copii… Și din bloc, de deasupra, au început să strige „Bă golanule, ce faci acolo? Lasă copii în pace să se joace”. Și eu eram căpitanul echipei naționale… (râde) „Ditamai măgaru’ și te joci cu copii, golanule!”… (râde „Il Luce” cu lacrimi!)

Chiar nu v-au recunocut?!

– Nu m-au recunoscut așa, de sus… „Băă, nu ți-e rușine?!” (râde în continuare) Mie-mi plăcea să mă bag cu copiii, și la Dinamo, la antrenament, după toate accidentările pe care le-am avut, că erau normale, eu mă recuperam cu copiii, făceam recuperare ce trebuia, la nea Cozma, și pe urmă ieșeam cu copii pentru că puteam să driblez, puteam să joc fără grijă…

Mircea Lucescu și Răzvan Lucescu, întotdeauma doi prieteni apropiați
Mircea și Răzvan pe când juniorul Lucescu se „acomoda” cu banca tehnică

„Lasă, tati, că mă fac eu mare și îi bat pe unguri!”

Ați iubit copii dintotdeauna?

– Da, am iubit copii mereu… Intram în joc cu ei fără teama că mă reaccidentez, că fac recidivă… Am avut foarte mare grijă întotdeauna de revenirea după rupturi sau întinderi. Deci mă băgam acolo, între copii, la Dinamo II și jucam cu ei. Ce vreau să spun? Că asta și datorită lui Răzvan, care trăgea de mine să fiu lângă el cât mai mult din timpul liber pe care îl aveam, rar, la dispoziție. Revenind la Răzvan, ce pot să spun? Că pasiunea lui pentru fotbal a început foarte devreme… îmi spunea Neli că se uita la televizor când avea până-n doi ani și punea degetul pe ecran pe mine, mă recunoștea… Îmi amintesc că după ce am pierdut un meci… am ratat o calificare… da, cu Ungaria, în 1972, alea trei meciuri… 1-1 la Budapesta, 2-2 la București și 1-2 la Belgrad, la baraj, am primit golul al doilea în minutul 87… și a zis Răzvan, simpatic foc de serios ce era, când am venit acasă, „Lasă, tati, că mă fac eu mare și îi bat pe unguri!”. Și lui i-a plăcut să i se cânte imnul, spunea că vrea să fie fotbalist și președinte de stat, să i se cânte de multe ori imnul. Era imposibil ca toată activitatea pe care am avut-o eu de-alungul timpului la cel mai înalt nivel futbolistic să nu fi lăsat urme în sufletul și în mintea lui. E un motiv de educație senzațional, lumea la noi nu-și dă seama ce înseamnă să ți se cânte imnul. Pe vremea aceea se cânta imnul la școală, la începutul orelor, era un lucru fantastic de educativ. La turci, și eu am rămas surprins, peste tot se cântă imnul și toată lumea îl știe cap-coadă și cântă imnul. Este un catalizator de grupare a sentimentelor, care creează… cum să spun eu? … sentimentul de grup… Cântând împreună, oriunde, se schimbă atmosfera, se creează o comuniune sufletească. Te duci undeva la o petrecere, se schimbă totul imediat când se cântă… Sigur, nu se poate face comparație între una și alta, dar efectul este același. Îți spun, sentimentul care se creează atunci când se cântă imnul în cinstea ta este extraordinar, teribil!

De ce am pierdut noi asta?

– Nu știu, mă miră și sunt așa de surprins că nu ne dăm seama care e rolul nostru, care e valoarea noastră, care e istoria noastră, care sunt rădăcinile noastre. Imnul te făcea ca toată lumea să simtă la fel în același timp. Unită… Puternică..

Repet, de ce am pierdut toate astea?

– Nu știu… Din cauza conducătorilor, pentru că unii au considerat că astea sunt reminiscențe naționaliste… și în niciun caz nu așa sunt… Hai că divagăm cu astea și mă enervez că aș avea atâtea să spun… Deci, la mine s-a împletit această creșterea a lui Răzvan alături de tot ce am făcut ca performanță, a văzut bine ce se întâmplă, a avut o mamă și are o mamă extraordinară, care a știut cum să-l crească și l-a crescut cu un respect extraordinar pentru… în primul rând pentru el însuși, apoi pentru oamenii din jurul lui, pentru familie, dar și pentru ceilalți, pentru absolut totul. De aceea și iubirea lui este o iubire clară, n-am avut niciodată contradicții, niciodată discuții grele…

Niciodată, niciodată?!

– Absolut niciodată!

Vă referiți în familie sau cu Răzvan?

– Nu, în general, nici cu Neli. Personal, nu m-am băgat niciodată pe această educație familială primită de la maică-sa și nici ea nu s-a băgat peste ce am făcut eu cu orientarea lui sportivă. Eu am înțeles foarte bine ce trebuie să construiesc… A fost un moment mai dificil când ne-am întors de la Hunedoara, acolo, fiind un alt nivel de învățătură, s-a trezit la București că lucrurile nu mergeau așa cum trebuie. A fost un an foarte greu și pentru el, și pentru noi!

Mircea și Răzvan, antrenorul și portarul Lucescu, o pereche de nedespărțit
Mircea și Răzvan, antrenorul și portarul Lucescu

Robin Hood de Apărătorii Patriei

Ne-a povestit la Salonic că lua note de 2 și de 3… o cam dăduse pe indisciplină… și i-ați ținut un discurs la costum și cravată… Ce i-ați spus de nu a uitat nici acum, după atâția ani?

– Nu era atent… La Hunedoara i se permitea absolut totul, la București, unde era mult mai multă exigență, deranja pe toată lumea. Țin minte că și eu când învățam, când nu era cineva atent, profesorii te întrebau ce-au spus, nu știai, îți dădeau imediat nota 4, 3, nu mai discutau… Am avut o discuție „la costum”, serioasă, așa e, dar nu mai știu exact ce i-am spus, ceva despre respectul pentru viață și pentru cei din jur… Îmi aduc aminte că tata același lucru făcea cu noi. Eram patru băieți, nu stăteam în casă… că n-aveam loc să stăm în casă, aveam o cameră trei pe patru, cu trei pătuțuri…

O singură cameră? Cum o cameră?!

– Da, da, o cameră… Ca să ajungi în patul unde dormeam eu cu doi frați – Stela, soră-mea, avea un pat mai mic, tata și mama patul lor -, trebuia să te descalți și să sari din pat în pat. Era după război, era sărăcie mare… Tata ne strângea într-o cameră pe toți, fratele cel mai mare mai făcea prostii, cu el avea probleme… Moțul, Dumnezeu să-l ierte… A murit, a avut un cancer în gât pe la 40 de ani, el făcea mai mult prostii, dar ne lua tata pe toți într-o cameră pe care o folseam numai vara că iarna n-aveam decât o sobă, ne băga în camera aia și ne făcea morală. Îi plăcea să înjure, ne înjura de ne trecea Dâmbovița, dar niciodată nu a bătut pe niciunul dintre noi, patru băieți, care făceam o mulțime de năzbâtii… Mama și soră-mea stăteau pe la uși să vadă ce se întâmplă. Năzbâtiile erau mari, de exemplu ăla mare a rămas repetent vreo doi ani în clasa a V-a, de-aia tata l-a trimis la 11 ani ucenic la „Aversa”, dacă nu-i place școala să vadă cum e să se trezească la cinci dimineață… Și asta l-a nenorocit, pentru că la 12-13 ani termina la ora trei lucru și ăia îl invitau la băutură și asta l-a terminat… (privește, dintr-o dată posomorât, în jos)

Dar dumneavoastră ce năzbâtii făceați?

– Făceam destul de multe… Eram extrem de dinamic din toate punctele de vedere. Nu prea e de spus aici… (râde) Acum, dacă tot facem interviul… Îi pândeam pe ăia cu camioanele care veneau vara din Berceni, Vidra și toate satele de pe linia asta, cu pepeni galbeni, pepeni roșii, cu legume, roșii, ardei, din astea, noaptea ne făceam o grupă de șoc și, prin spatele lor, trăgeam printre faetoane – erau camioane de-alea vechi, rusești -, pepeni și ce mai aveau, ne mai prindeau ăia… mai prindeam și noi câte un bici pe spate… Eram un fel de Robin Hood, luam de la bogați, ziceam noi, și dădeam la săraci, adică nouă. (râde) Săream prin curți și grădini după fructe, alergam după tramvaie… mă luam la întrecere cu tramvaiele de la școală până la Mandravela (n.a. – azi Piața Sudului) și înapoi… Aia m-a ajutat extraordinar în cariera de futbolist.

Mircea și Răzvan Lucescu s-au „intersectat” deseori pe terenul de „bătaie”, chir în meciuri unul împotriva celuilalt
Mircea și Răzvan Lucescu s-au „intersectat” deseori pe terenul de „bătaie”

Cui a dat Nicu Ceaușescu telefonul salvator pentru Corvinul. De ce le-a fost „Il Luce” jucătorilor „al doilea tată”…

Revenind la Răzvan, ce i-ați spus, totuși, de nu a uitat din clasa a VII-a până acum? Că presupun că nu l-ați înjurat sau lovit?

– Nu, nu, nu, în niciun caz… I-am spus, cred, nu-mi mai amintesc bine, de importanța responsabilității în viață… Ce le ziceam și jucătorilor mei, eu mi-am crescut jucătorii ca pe proprii copii, că pe urmă unii au înțeles sau nu lucrul ăsta, este treaba lor. La un moment dat eram antenor la Dinamo, promovasem pe Răducioiu și pe Lupescu, am fost în Danemarca, juca echipa națională, și m-am întors cu gantere pentru Radu și Lupo, ca să se dezvolte și Răzvan a fost gelos, s-a supărat pe mine, „Ce, le-ai adus lor și nu mi-ai adus și mie?!”… Făceam multe pentru ei. Eu, toți jucătorii tineri i-am tratat ca pe copii mei, adică plecam de la ideea că absolut cel mai important lucru în activitatea asta sportivă este educația. De aceea niciodată nu vor reuși antrenori care nu sunt și buni educatori, nu vor reuși niciodată să aibe jucători tineri, ei vor întotdeauna jucători formați, 27-28 de ani, ca să nu aibe niciun fel de probleme. Dar cea mai mare greutate este aceea de a crește jucători, de a-i forma, de a le consolida aspectele pozitive cu care s-au născut și vin de acasă. Am vrut întotdeauna să am grijă de ei ca un al doilea tată!

Adică?

– La Hunedoara, de exemplu, a venit vremea Armatei, Steaua a vrut să mi-i ia pe toți, că erau toți de aceeași vârstă, aveau 19 ani, Dinamo mi i-a luat pe Văetuș și pe Gabor, pe urmă pe Gabor mi l-au dat înapoi și l-au ținut doar pe Văetuș, au câștigat Cupa și campionatul cu el, mi i-au luat pe Rednic și pe Klein la Baia Mare, în același timp, pe Petcu l-au dus la Slatina, eu am reușit cu generalul Briceag, am venit la București că mă luptam pentru ei, pentru Andone și Nicșa să facă la Hunedoara, la Pompieri… Și eu mă țineam după ei, mă duceam pe unde erau, le făceam program de pregătire și îi aduceam duminica la meci. Era o hotărâre a Partidului, ca să nu mai existe furturi de jucători, jucătorii să facă Armata pe plan local. Dar ăștia nu țineau cont pentru că Hunedoara crescuse extraordinar și au vrut să-i ia ca să mă forțeze pe mine să renunț. Până la urmă m-a ajutat foarte mult Nicușor Ceaușescu, eu eram într-o relație bună cu el, i-am dat telefon și i-am spus că sunt probleme la Hunedoara cu muncitorii că ne-au furat jucătorii… A zis „Așteaptă puțin”, a pus mâna pe alt telefon și l-a sunat pe generalul Milea, era șef al Marelui Stat Major al Armatei Române. „Tovarășul general, gândiți-vă că pot fi multe probleme la Hunedoara cu oamenii muncii, așa că vorbiți cu cei de la Steaua să lase jucătorii în pace”. Și, într-adevăr, mi i-au lăsat după aia, i-au mai ținut vreo două săptămâni după care i-am adus înapoi, la Hunedoara. N-au reușit să desființeze echipa, n-o mai suportau că ajunsesem să-i putem bate pe toți. În sfârșit, așa a fost…

Dar ce le-ați făcut jucătorilor de la Hunedoara, cum i-ați transformat… motivat… ce le-ați spus?

– Eu când încep cu o nouă echipă, plec de la ideea să transmit jucătorilor filozofia mea de viață. La mine primul lucru este educația! Cel mai important lucru este educația! De toate felurile, și profesională, și igienică, și în raporturile cu lumea înconjurătaore, și civică, și sportivă, și de sănătate, și de tot. Asta-i cea mai importantă latură și eu toate astea le spun și după aia am grijă permanent să le aduc aminte. Al doilea lucru este atitudinea, care trebuie să fie pozitivă în toate momentele activității lor, pe teren, în afara terenului. Al treilea lucru este disciplina, dar nu o disciplină impusă, cum făcea Macri (n.a. – Tache Macri, născut la 28 aprilie 1931, fost fotbalist la Rapid și antrenor al echipei naționale de două ori, 1958-1959 și 1961-1962, plecat din țară în 1986 și stabilit la Paris), la secundă. Nu, la mine nu este așa ceva, dar este o disciplină în care fiecare să țină cont de celălalt de lângă el, că orișice lucru pe care îl face influențează viața celorlalți, deci unul care întârzie, nu întârzie doar pentru el, creează probleme și colegilor, și echipei, și mie. Eu n-am avut probleme majore cu nimeni și de niciun fel. Eu înțeleg că mai poate să întârzie orișicine, dar să explice și să-și ceară scuze celorlalți. Sau unul care greșește în teren, din cauza lui se pierde meciul, n-am făcut niciodată mare caz de toate astea, l-am pus pe cel care a greșit să se scuze față de ceilalți. S-a întâmplat, de exemplu, la Dundee United, când a fost arestat Dănuț Lupu

Răzvan și Mircea Lucescu s-au bucurat întotdeauna împreună la succesele fiecăruia. Răzvan mai are mult de „recuperat”
Răzvan și Mircea Lucescu s-au bucurat întotdeauna împreună la succesele fiecăruia

Dezvăluire teribilă: Lupu după gratii la Dundee! Cum l-a scos „Il Luce” din celulă

Arestat?!

– Da, arestat! Nu mi-a spus nimeni, s-a dus la cumpărături, și-a băgat în buzunar o periuță de duș și o ciocolată mică, dar la Dundee United președintele clubului era șeful-adjunct al poliției din Dundee. Și ei știau că ăștia din Est pot să facă prostii, că nu rezistau la mici tentații, și atuncea au fost cu ochii pe noi. Și nu mi-a spus nimeni…

Dar ce și-a băgat în buzunar? O ciocolată?!

– O ciocolățică și o periuță prăpădită… Și nu le-a scos la plată. Restul le-a plătit, astea nu. Și l-au luat imediat de acolo, au chemat duba și l-au dus la beci, la propriu. Era o clădire, sus tribunalul, la parter poliția, la subsol celulele. Când am aflat eu, mi-a spus Răducioiu, nimeni n-avea curajul să-mi spună, nimeni! Cum am aflat asta, am fugit acolo, am spus că sunt antrenorul, m-au băgat jos, l-am văzut, am început să plângem amândoi, când am ajuns eu fusese deja amprentat și fotografiat față/profil. Ca pe infractori! Și apoi a început o luptă… Asta-i o poveste extarordinară… Totul a durat vreo cinci ore, pleca procurorul, se întorcea, pleca, se întorcea… Am încercat de toate, vă dați seama, ce-ar fi înseamnat pentru Dănuț să se întoarcă acasă cu o tinichea ca asta…

Câți ani avea Lupu?

– Vreo 21, 22 cred că… (n.a. – Dundee United – Dinamo s-a jucat pe 26 octombrie 1988, în „optimile” Cupei Cupelor, Lupu avea 21 de ani și 8 luni) Și eu le spuneam ce înseamnă pentru cineva dintr-un stat socialist să i se întâmple o chestie de genul ăsta, „Se întoarce acasă și-l arestează, gândiți-vă ce-i faceți”… El voia să vorbească la Ambasadă, i-am spus să aibe răbdare… În sfârșit, am rezolvat-o… Eram disperat, i-am amenințat că „Suntem echipa Ministerului de Interne, vă facem și noi la fel în retur. Ce faceți voi acuma putem să facem și noi foarte ușor și vă arestăm pe toți, fiți atenți, gândiți-vă bine!”. Bun, până la urmă l-am convins pe procuror, l-am invitat la București, pe spezele noastre, să vină să vadă returul, să stea câteva zile… Și a și fost până la urmă! (râde) După cinci ore i-au dat drumul și am ieșit de acolo, așa, acoperiți, mai feriți, mai pe dedesupt, pentru că sus erau fotografii care așteptau să-l bage în regim de urgență în tribunal și să-l judece. Aaaa, mi l-au dat liber cu promisiunea că nu-l bag să joace a doua zi. A doua zi primul l-am băgat! (n.a. – Dundee United – Dinamo 0-1, gol Mateuț în minutul 89. În retur, pe 9 noiembrie, scorul a fost 1-1, tot Mateuț a egalat în minutul 83, la 4 minute după ce scoțienii marcaseră primii, prin Beumont, și Dinamo se califica în „sferturi”, 1-1 acasă și 0-0 la Genoa, cu Sampdoria, în martie 1989). Vreau să spun de educație, am transmis imediat să vină toți jucătorii într-o cameră, era cu o zi înainte de meci, și le-am zis la toți să nu cumva să comenteze în vreun fel cele întâmplate, i s-a întâmplat, i se poate întâmpla oricui, am suferit destul și eu, și el, cinci ore acolo, nu știam ce se întâmplă și cum se întâmplă, avem meciul mâine, este un coleg, un prieten de-al vostru, gata, în acest moment o încheiem. Fără să-l pedepsesc, fără să-i fac absolut nimic, atâta a suferit că nu mai avea rost… ce să-l mai pedepsesc?! La Lupu am ținut foarte tare…

Mircea Lucescu l-a salvat pe Dănuț Lupu de pușcărie: „La Lupu am ținut foarte tare”. Era la Dundee, în anul 1988
Mircea Lucescu l-a salvat pe Dănuț Lupu de pușcărie: „La Lupu am ținut foarte tare”

La un pas de box cu Douglas Costa! Altfel, „Papa” pentru toți brazilienii!

Probleme de-astea pe-afară n-ați întâlnit…

– Am avut o problemă de genul ăsta cu Douglas Costa… Venise la Donețk (n.a. – la Șahtar Donețk, în ianuarie 2010, acum la Juventus, împrumutat de Bayern München), brazilienii needucați, cu o mulțime de probleme de comportament… acuma toți îmi scriu, îmi mulțumesc, chiar ieri mi-a scris Douglas că îi e dor de mine… Îmi aduc aminte că am pierdut la Zenit cu 0-1 (n.a. – 1 noiembrie 2011, în grupele Ligii Campionilor), el avea 18-19 ani și după meci, în cabine, râdeau brazilienii ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, eu sufeream că ne-au scos, ne-au eliminat din grupă… Și am intrat peste ei „Nu vă e rușine? Cum ați jucat?”, și mă duc nervos direct spre Douglas, dar ca să vorbesc cu el… și el ia poziția de boxer și întinde așa, o mână, un pumn de fapt, spre mine… (râde!) Nu s-a întâmplat nimic, dar au sărit ceilalți… Sigur că puteam în momentul acela, că el nu însemna nimic atunci, nu știa nimeni ce jucător e și cum e, era un băiat talentat, dar nu era un nume… Puteam să-l amendez, puteam să-l suspend, puteam să-i fac orice, dar am lăsat două zile să treacă, după care i-am strâns pe toți și i-am zis lui Douglas „Nu e vina ta, toți suntem bărbați! E vina mea că am ajuns într-o astfel de stare de nervi și am putut reacționa în felul acesta. Sigur, pe tine te pot trimite la echipa a doua și stai acolo șase luni sau mai mult. N-o să fac asta, pentru că știu că asta-i viața ta, un singur lucru o să-ți fac, n-o să-ți dau primele până la sfârșitul turului. Dacă îți schimbi total atitudinea până atunci, îți dau primele înapoi”. De față cu toții, ca să fie pentru toți un exemplu. În fața tuturor se spală rufele și se discută toate problemele. Și i-am mai spus „Ești un om talentat, dar n-o să reușești nimic în viață, niciodată, dacă nu încerci să înțelegi și ce înseamnă să trăiești într-un colectiv, ce înseamnă să-i respecți pe ceilalți”, mă rog, lucruri de acestea, pe care, pesemne că i le-am spus atunci și lui Răzvan… Și după aceea am rămas într-o relație extraordinară cu Douglas, fără să fac absolut nimic care să-l mai apropie… Brazilienii au fost întotdeauna copiii mei! Fernandinho (n.a. – Manchester City) totdeauna de ziua lui îmi trimite un mesaj cu un pahar de vin. Sau Mkhitaryan (n.a. – Arsenal Londra), sau Adriano (n.a. – Spartak Moscova), care în interviuri zice „Tatăl meu, lui îi datorez tot”… Și toți brazilienii spun la fel „Lui îi datorăm totul”. M-am dus la Sankt Petersburg, la Campionatul Mondial, vara trecută, juca Brazilia cu Costa Rica și eram în tribuna oficială. Și văd că vin la mine doi bărbați… Cine erau? Tatăl lui Willian (n.a. – Chelsea) și tatăl lui Douglas. …Dar ei au venit după… Întâi au apărut niște femei, niște brazilience, toate „Papa” în sus, „Papa” în jos, așa-mi ziceau brazilienii, „Papa”, toate au venit peste mine (râde), să mă pupe, să facă poze cu mine… După ele au venit tații lui Willian și Douglas… Mi-au mulțumit… „Ce ați făcut pentru copii noștri, unde au ajuns, este extraordinar”… Luați de mine la 18 ani… Deci asta înseamnă recunoștință, nu altceva. N-am nevoie de nimic altceva…

Mircea Lucescu l-a făcut lansat în fotbalul mare pe Douglas Costa, acum la Juventus Torino, împrimutat de Bayern München
Mircea Lucescu l-a făcut lansat în fotbalul mare pe Douglas Costa

Marea cotitură de la birou pe bancă, după un titlu cu Rapid

Haideți să ne întoarcem la Răzvan… Când a fost declicul care v-a convins că el va face carieră? Când v-ați dat seama că Răzvan chiar are calități, nu neapărat ca portar, el a fost un portar destul de bun, dar…

– Stai puțin, pe el nu l-a ajutat înălțimea în primul rând, pentru că un portar trebuie să fie înalt, dar a fost foarte elastic, muncea ca un disperat la antrenamente, curajos, deci niște calități de sportiv adevărat, ambițios, analiza foarte bine situațiile, de fapt la un moment dat s-a luptat pentru mine, când i-a luat punct Stelei, cu Sportul Studențesc… (n.a. –  29 aprilie 1998, etapa 33, penultima) Noi, Rapid, dacă în ultima etapă câștigam, eram campioni, dar am făcut egal la Craiova… (n.a. – 2 mai 1998, celebrul U Craiova – Rapid 2-2) Pe urmă mi-am dat seama că are o calitate extrem de importantă, este foarte sociabil, foarte prietenos și se bucură de multă simpatie din partea celorlalți. Îi cununa pe toți, își făcea zeci de fini. (râde) Mi-am dat seama că îi place să trăiască într-un mediu generos, nu e un tip singuratic, un astfel de tip este foarte greu să devină antrenor. Răzvan este foarte sociabil și foarte iubit de ceilalți. Pe urmă a avut anul acela când a venit vice-președinte la Rapid și au câștigat campionatul (n.a. – sezonul 2002-2003). Știu câte eforturi a făcut pentru echipă, cum se ducea de dimineață și stătea până noaptea târziu, cu organizare, cu absolut orice pentru ca jucătorii să aibe tot ce le trebuie, Rednic cred că era antrenor…

Da, da, Rednic era…

– Intra mereu în conflict cu jucătorii, Răzvan îi readucea… pentru că e un tip conflictual Mircea Rednic, foarte conflictual… Răzvan îi împăca pe jucători, el a avut atunci un rol extraordinar în câștigarea campionatului, fantastic. Sigur, meritul a rămas al lui Rednic, dar Răzvan a vut un merit net superior, a fost teribil. Pe urmă a venit și mi-a spus „Uite, nu mai pot”, și discutând despre fotbal, ca joc, ca organizare, i-am spus „Răzvan, OK, stop! Nu mai faci asta, vrei să participi direct la joc, bine, atunci fă-te antrenor. Dă-ți demisia și încearcă”. A plecat, l-a ajutat și Dragomir – Mitică ținea foarte tare la el -, prin LPF și s-a dus în Germania, o lună de zile cu un program incredibil, făcut de Federația germană pentru străini. O lună de zile a lucrat extraordinar de mult. Pe urmă eu i-am spus să vină lângă mine, nu ca să lucreze cu mine, să învețe, dar nu a vrut…

Și de ce n-a vrut?

– Era foarte ambițios, voia să-și facă drumul lui, a preluat imediat e chipă… A plecat la Brașov. Și a salvat Brașovul!

Nu numai că l-a salvat, dar anul următor, când a plecat, l-a lăsat bine, pe 4 sau pe 5, sus…

– Da, a făcut performanță… Sigur că eu cu el discutam, dar în niciun caz de ce să facă, puteam să vorbesc de un antrenament, dar nu eu, ca tatăl lui, să-l ajut cumva… Și-a creat propria filozofie. Ce să-l ajut? Discutam în mare… Aaa, unde l-am sprijinit puternic eu a fost să plece și să se întâlnească cu antrenori străini.

Mircea Lucescu stă cu mândrie alături de cea mai mare „victorie” a sa, Răzvan Lucescu. Sentimentul de iubire și respect este reciproc
Mircea Lucescu stă cu mândrie alături de cea mai mare „victorie” a sa, Răzvan Lucescu

L-a trimis pe Răzvan la Mancini, Capello, Ancelotti, Mourinho!

Să se specializeze…

– Să cunoască, eu n-am avut posibilitatea să știu ce se întâmplă în lume, n-aveam nici presă, n-aveam nici televiziune, n-am avut nici meciuri, n-am avut nimic, eu am fost autodidact total, mă mai ajutam de Centrul lui Nicu Alexe, era un Centru extarordinar, era un Centru la „23 August”, Centru de informare, de pregătire a cadrelor din sport. Ăștia traduceau din toată lumea, câte lucruri n-am citit acolo legat de pregătirea sportivă de la ruși… Am învățat mule acolo, am început să văd fotbalul cu alți ochi. Răzvan, însă, a fost la Mancini, la Capello, a fost la mulți, la Ancelotti, la Mourinho… A avut o șansă uriașă!

La Mourinho?!

– Da, da, la Mourinho… Toți mi-au spus că era teribil în dorința lui de a cunoște, îi supunea unui tir de întrebări că nu mai știau ăia ce să-i spună. S-a autoformat luând de la toți câte ceva, s-a concentrat foarte mult pe fotbal, a avut șansa că n-a trebuit să se mai ocupe de alte lucruri, cum am fost obligat eu. Eu am plecat de la zero, a trebuit să mă ocup de toți, de toată familia, și una, și alta să fac. El s-a concentrat doar pe fotbal, a avut norocul și cu nevasta că a avut grijă de casă, dar ce a fost cel mai important, ambiția extraordinară de a reuși. Din păcate a fost perioada aceea… eu nu mai țin minte cum a fost… De la Brașov s-a întors la Rapid, a pierdut un campionat, cred că în ultima etapă, a câștigat două Cupe mi se pare… (n.a. – 2006, 2007)

A mers bine și la Rapid, făcuse echipă bună…

– Și de acolo a luat naționala. Și a terminat la fel ca mine, eu am plecat după 4-0 cu Austria, numai că eu am fost dat afară, iar Răzvan și-a dat el demisia…

Mircea Lucescu a fost, și, evident, este un exemplu pentru Răzvan Lucescu, care vusează să-l depășească în performanțe fotbalistice
Mircea Lucescu a fost, și, evident, este un exemplu pentru Răzvan Lucescu

Similitudini tată-fiu, nedreptăți „naționale” și nu numai… Două destine incredibile: „În alte țări ne făceau eroi naționali!”

După 3-0 cu Bosnia, cel mai bun meci al naționalei în ultimii zece ani, i-am călcat în picioare…

– Da, meci extraordinar, am fost pe stadion atunci. Deci, ca paralelism, eu am fost dat afară, el și-a dat demisia. Amândoi pe nedrept! Și eu am fost de acord cu el pentru că, sincer, ce au făcut cu Răzvan în ultima perioadă, pierdea niște meciuri ciudat, ce s-a întâmplat în Serbia (n.a. – 10 octombrie 2009, Serbia – România 5-0 în preliminariile CM 2010) rămâne un mare semn de întrebare. Era nedrept ce i se întâmpla! Mi-a plăcut că a plecat și a luat totul de la capăt în condiții grele, nu a fost ușor nici pentru el, nici pentru noi să stea doi ani în Qatar, nu-l vedeam, nu știam ce-i cu el, sigur, vorbeam la telefon, dar atâta tot. Singur a lucrat, n-a mai avut pe nimeni în preajmă, din momentul acela s-a întrerupt orice idee a celor din jurul nostru că el ar putea fi „băiatu’ lu’ tata”. Desprinderea spre Qatar l-a ajutat enorm.

Vreau să vă întreb ceva foarte important. De ce doi antrenori de succes, dumneavoastră și Răzvan, bine, Răzvan, momentan, nu la nivelul dumneavoastră, dar are timp să ajungă, mai are 20 de ani de antrenorat în față, de ce acești doi antrenori români au ales, ca să zic așa, calea exilului?

– Trebuie să-i întrebi pe ceilalți oameni de fotbal din jurul nostru, nu vreau să discut de treaba asta. (ridică tonul, enervat brusc) Știi foarte bine cum s-a întâmplat și cu mine, și cu Răzvan, ce să răspund eu la întrebarea asta? Ar însemna să mă laud eu cu cine am fost. Întreabă-i pe toți ceilalți ce se întâmplă cu valorile care pleacă din țară. De ce nu reușesc aici? Știi foarte bine ce s-a petrecut cu mine, m-am întors în țară, am vrut să mă întorc de mai multe ori în țară, chiar când eram în Italia, și am fost împiedicat pentru că prezența unui om cu personalitate, cu idei, cu responsabilitate, om care își cunoaște obligațiile, deranjează!

De ce să deranjeze o valoare, nu pricep în esență… Vă era teamă de reacțiile adverse, că zice lumea „Iar vorbește Lucescu…”, da, Lucescu are dreptul să vorbească oricând… de dimineață până seara. Și-a câștigat acest drept! Care e problema?!

– Citește reacțiile unor oameni din fotbal, români, după succesele mari obținute și de mine, și de Răzvan și îți vei explica singur, fără să aștepți de la mine lămuriri. Am stat (ridică iar puternic tonul), am rezistat până la un anumit punct. Punct! Când mi s-a furat acel campionat, cu Rapid, și din lună se vedea că a fost gol la Craiova, 2-2 cu cântec (n.a. – 2 mai 1998, U Craiova – Rapid 2-2, ultima etapă, șut Mariunescu sub bară, mingea a căzut clar după linia porții). Îl înțeleg foarte bine pe Răzvan, frustrarea pe care a avut-o anul trecut, când i s-a luat titlul în Grecia. Tu, voi, din afară, nu vă dați seama ce înseamnă asta pentru el și grupul de oameni din jurul lui, de la club, care au muncit pentru titlul ăla câștigat pe teren și luat în birourile Federației. Și atuncea eu îi dau dreptate că el le aduce aminte tot timpul de asta. Cum frustrant a fost când și mie mi s-au luat trofee importante… Finala Cupei ’88 (n.a. – Dinamo – Steaua 1-2), campionate, 3-3 în Ghencea (n.a. – 8 iunie 1988), cu gol perfect, anulat la semnalizatrea greșită de ofsaid a lui Dan Petrescu, ai mei se duc să protesteze, dar pe vremea aia comandau alții, Crăciunescu face semn să meagă jocul, ajung steliștii șapte pe contraatac, penalty și dau ei gol, la victorie eram noi campioni, apoi 2-1 ăla când mi-au dat doi jucători afară (n.a. – 22 martie 1989, Steaua – Dinamo 2-1, arbitru: tot Ion Crăciunescu, eliminați: Cămătaru și Vaișcovici), în martie anul următor, 1-0 pentru noi, gol valabil Mateuț, nu l-a acordat, și dau ei gol în minutul 95… și câștigă campionatul! E frustrant să ți se ia așa toată munca, să-mi demosnstreze cineva, cu argumente, nu cu păreri, că eu am câștigat vreodată așa… Invidia este boala noastră națională. De aia și Răzvan a plecat, nu mai suporta reacțiile negative la orice făcea!

Mircea și Răzvan Lucescu la sărbătoriea unui secol de existență a clubului Sportul Studențesc, pe 8 noiembrie 2016. Între timp Șiman a desființat echipa...
Mircea și Răzvan Lucescu la sărbătoriea unui secol de existență a clubului Sportul Studențesc, pe 8 noiembrie 2016

„Observatorul UEFA de la Șahtar – Rapid 0-1 ne-a atras atenția să nu facem blat!”

Să ne întoarcem la Răzvan. Care sunt cele mai emoționante amintiri cu Răzvan?

– Emoționante sunt toate întâlnirile, pentru că, ține cont, în ultimii… câți sunt?… 1990… 30 de ani… noi ne vedem foarte puțin. Vorbim la telefon, dar ne vedem extrem de puțin. Orice întâlnire cu el este emoționantă. Nu există în istoria sportului mondial o poveste ca a noastră. Să ne confruntăm la nivel înalt ca antrenori, fiul să facă performanță la fel ca tatăl, fiul să fie antrenorul echipei naționale la fel ca tatăl, să plece de la echipa națională amândoi după victorii mari, cu 4-0 și 3-0, sunt niște lucruri de destin, unice în lume. Nu mai există așa ceva. Dacă noi eram în Anglia sau Franța, făceau din noi… nu știu ce, eroi naționali. (râde)

Dar spuneți-mi…

– Ce să-ți mai spun?! Cât de emoționant a fost meciul ăla Șahtar – Rapid 0-1, la Donețk?! (n.a. – 25 noiembrie 2005, grupele Cupei UEFA) Eu i-am spus cu o zi înainte președintelui (n.a. – Rinat Ahmetov) „Prezidente, eu nu pot să pregătesc meciul ăsta. Nu pot, n-am cum”, „Nu se poate, trebuie”, „Nu pot, n-am cum, pentru că nu pot să transmit jucătorilor mei răutate împotriva fiului meu. Îmi este imposibil!”. Norocul meu că am câștigat după aceea, ultimul meci, la Rennes, cu Bölöni. Și mi se pare că și Răzvan l-a bătut pe Bölöni. Ne-am calificat amândoi. S-a mai întâmplat ceva înainte de meci, atunci, la Donețk… Observatorii erau italieni, noi eram în luptă cu Trapattoni… (n.a. – antrenor atunci la Stuttgart, locul 3 în grupă) Ne-au strâns înainte, antrenori, arbitri, organizatori, că ăsta-i meci aranjat, că meciul nul ne ajuta pe amândoi, că toate pariurile s-au pus pe egal, scor exact 3-3, și atunci le-am spus „Nu vă e rușine să spuneți așa ceva? Ce vârstă am eu?”, ăla era un mucos de observator italian, care, de fapt, nu știa nimic, dar numai ca să ne zgândăre…  Să ne întărâte… Că eu dacă îl băteam pe Răzvan, Trapp al lui nu se mai califica. „Niciodată să nu mai faci o afirmație ca asta!”, i-am spus băiatului ăla italian de la UEFA, „Suntem profesioniști, nu suntem tată și fiu”, și am ieșit. Pe urmă Răzvan a avut noroc cu cornerul ăla tras în Srna, l-a deviat și Măldărășanu, mi se pare, a dat gol (n.a. – în minutul 87!).

În 1991 Răzvan a fost la o… centură de moarte! Murea înecat!

Dar de când era Răzvan mic, copil, ce amintiri aveți?

– Sunt atâtea, ce să vă spun? Când făcea prostii, zgâria prin casă, mâzgălea pereții, juca fotbal, mai spărgea câte ceva și-l luam la întrebări și el spunea „Bunica lui…”, avea un puști, un prieten cu care se juca mereu și spunea „Bunica lui e vinovată. Ea a făcut totul” (râde în hohote). Sunt multe… Iar eu, din ’90, am plecat. Cel mai tare m-a emoționat momentul în care noi jucam cu Dinamo Moscova la Desenzano del Garda (n.a. – provincia Brescia, Italia), el era la Crema (n.a. – provincia Cremona, Italia), trebuia să vină la meci și a avut un accident groaznic de mașină, s-a aplecat să ia o casetă, a derapat că ploua, pe marginea drumului era un canal cu apă și el s-a răsturnat , cu mașina, cu capul în jos, în canalul ăsta cu apă. Era și legat cu centura de siguranță…

Răzvan?! Câți ani avea?

– În ’91… avea 22 de ani… M-au sunat că e la spital… Cum s-a desfăcut, că era cu capul în apă, el știe… că altfel se îneca… L-a ajutat faptul că era sportiv. Ăla a fost cel mai teribil moment din viața lui… și a mea… Mașina praf, dar nu m-a mai interesat mașina, putea să moară… Chiar puteam să-l pierd… (devine brusc trist)

Și a spus Răzvan că a mai avut un moment de cumpănă la cutremur, când era cu mama la film, la „Scala”…

– Nici nu știu cum am fugit de la Săftica, începea camiponatul în weekend-ul ăla, cutremurul a fost vineri, nici nu știu cum am reușit să trec și când am ajuns la bloc, pe Știrbei stăteam, erau toate căzute în fața blocului… Am intrat și căzuse un perete mare pe patul lui Răzvan, dacă stătea acasă era nenorocire… Norocul nostru că au fost plecați… Deși putea să se întâmple și la „Scala” o nenorocire, au căzut trei blocuri foarte aproape de cinematograf…

CITEȘTE AICI INTERVIU PREMIUM cu Răzvan Lucescu, la împlinirea a 50 de ani de viață și de carieră. „Sunt îndrăgostit ca un disperat și la vârsta asta!”

„Am încredere mare de tot în el pentru că știu cum lucrează”

Cât de mare antrenor poate să ajungă Răzvan?

– Nu vreau să discut de chestia asta! Face 50 de ani, vorbim despre ce a fost. Nimic despre ce va fi…

Credeți că-i faceți rău dacă îl lăudați? Sunteți, totuși, tatăl lui…

– Bine-nțeles! Cresc și mai mult animozitățile. Această invidie, vis-a-vis de capra vecinului, se comprimă, creează probleme și consecințele le tragem toți. Sunt extraordinar de fericit că am ajuns la vârsta asta (n.a. – 74 de ani pe 29 iulie), continui să lucrez, cu el care este la un nivel foarte ridicat , am încredere mare de tot în Răzvan pentru că știu cum lucrează, știu cum este apreciat de cei care îl înconjoară.

Pur și simplu Răzvan și Mircea Lucescu. Tată și fiu la curtea sportului- Rege, Măria Sa Fotbalul. Cu rezultate notabile amândoi
Pur și simplu Răzvan și Mircea Lucescu. Tată și fiu, dregători de seamă la curtea Sportului-Rege, Măria Sa Fotbalul

În acești 50 de ani, a luat ceva de la dumneavostră ca antrenor?

– Sunt convins că a luat foarte multe (râde). Tot ce am vorbit până acuma, tot i-am dat. Tot! Tot ce v-am povestit. Filozofia modului de comportament în familie. Tu le auzi acuma, el le-a trăit. A trăit toate lucrurile pe care eu ți le-am spus, toate discuțiile pe care le-am purtat, toate aprecierile, toate analizele…

Pus cărămidă cu cărămidă…

– Nu, nu… nu cărămidă cu cărămidă! Totul a curs. Cărămida pui una peste alta, asta a curs în mod normal. Absolut firesc…

Pe drumul lui…

– Bine-nțeles că pe drumul lui. Cu modul lui de a face, de a gândi, de a se comporta, cu responsabilitățile pe care și le-a asumat. Baza, filozofia rămân aceleași, modul de aplicare este diferit.

Paternitatea l-a schimbat? Faptul că a devent tată i-a influențat în vreun fel cariera? E un prag în viața oricărui bărbat când devine tată… Contează asta într-o carieră?

– Contează foarte mult. Jucătorilor mei le-am spus tuturor să se căsătorească devreme, cât mai devreme posibil, să-și facă familie, să facă repede copii, asta le dă responsabilități și cea mai mare atenție la tot ce fac. Familia stă la baza carierei. Iubirea lui Răzvan față de familie îl obligă să-și folosească totul, cunoștințele, puterea de muncă, ambiția, totul, în a se perfecționa, în a deveni din ce în ce mai bun și în raport cu copiii lui. Cum a fost el în raport cu mine și a dorit să ajungă unde este acum și a muncit pentru asta, același lucreu se întâmplă în raport cu copiii lui. Și el le dă un exemplu de cum trebuie să se comporte pentru a trăi viața asta așa cum se cuvine. Cu respect pentru viață în primul rând!

Mircea și Răzvan Lucescu au știut mereu să râdă împreună și să o ia de la capăt cînd a fost cazul, oricât de greu i-a încercat viața. Sunt niște învingători
Mircea și Răzvan Lucescu au știut mereu să râdă împreună și să o ia de la capăt cînd a fost cazul, oricât de greu i-a încercat viața

Cine l-a băgat cu un șut-bombă în plasă și l-a… leșinat?!

În perioada dumneavoastră de glorie de la Dinamo, cine îl iubea cel mai mult pe Răzvan dintre jucători? Sau el pe cine îndrăgea cel mai mult?

– Hai că mi-am adus minte de încă un episod dur din copilăria lui… Eram într-unul din faimoasele cantonamente naționale, unul la care, parcă, și tu ai participat și mă tot criticai atunci… La Câmpulung Moldovenesc. Eram cu lotul național, eram antrenorul echipei naționale. Și el era cu mine în cantonament, cantonamentele alea care nu erau numai de pregătire, erau sejururi centralizate de atmosferă, de împrietenire, de socializare… Și mi-aduc aminte că-i plăcea să-și pună mânușile alea mari de portar și să-i tragă băieții la poartă. Și i-a tras Irimescu un șut de l-a aruncat cu tot cu minge în plasă… Ce avea el atunci? Vreo nouă ani avea… Și a leșinat! Și atunci a fost un moment foarte greu… Irimescu avea un șut ca din tun…

Dar cine îl iubea mai mult?

– Toți îl iubeau, chiar toți…

Și el pe cine iubea mai mult?

– Pe-ăștia mici, cu ăștia mici era tot timpul. Și la Hunedoara, și la națională.

Jucătorii mari cum se comportau cu un țânc de opt, nouă ani?

– Nu le făcea nicio problemă, ce să-ți spun? Eu nu prea mai aveam timp de el, mă ocupam cu organizarea cantonamentului, a antrenamentelor, scriam, notam, făceam fișe, programe individuale de pregătire pentru perioadele ulterioare cantonamentului, când jucătorii se întorceau la echipele lor, el trăia printre ei, el a crescut cu jucătorii echipei naționale, întâi la Hunedoara, apoi cu ei mai departe. Din punctul ăsta de vedere, Răzvan a crescut în miezul celei mai înalte performanțe futbolistice posibile!

Răzvan și Mircea Lucescu, doi învingători care nu s-au săturat de succes încă, la 50, respectiv 74 de ani
Răzvan și Mircea Lucescu, doi învingători care nu s-au săturat de succes

„Am fost întotdeauna lângă Răzvan în momentele de dificultate. Întotdeauna… Îl admir atât de tare!”

Vreau să vă pun o întrebare grea legată de Răzvan, pe final… Trăgând linie, vă pare rău că n-ați stat mai mult cu el când a fost mic? Retrospectiv…

– Am stat cât puteam să stau. Adică de fiecare când am putut, am stat cu el. Am fost nevoit să fac un anumit tip de muncă. Asta l-a și ajutat, n-am făcut presiuni asupra lui, nici nu puteam tocmai pentru că nu eram lângă el. Dar am fost întotdeauna lângă el în momentele de dificultate. Întotdeauna!

N-ați fost tatăl-presiune…

– Niciodată! Din contră. Când a fost momentul să-i spun ceva, i-am spus. Vezi că, la 50 de ani, fără să-i fie rușine, spune „Eu îmi iubesc tatăl”, sunt mulți cărora le e jenă să recunoască. Asta este marea mea victorie! Și eu îl iubesc extraordinar de tare. Și îl admir! Îl admir pentru tot ce a făcut el ca să ajungă aici în pofida tuturor care îi spun „băiatu’ lu’ tata”, în pofida greutății de a purta numele de Lucescu. Am fost destul de înțelept la început să încerc să nu-l pun pe drumul ăsta de confruntări. Că a suferit destul… Crezi că i-a fost ușor când toți puneau succesele lui pe seama tatălui, nu pe calitățile lui? A suferit tare…  N-a arătat-o, dar eu știu ce a fost în sufletul lui. Acuma a ajuns la un anumit nivel, sper ca nivelul acesta să crească, sper să mă întreacă pe mine, sper să facă tot ceea ce eu n-am făcut…

Îți place NOUL FANATIK.RO? Citește AICI ȘTIREA MOMENTULUI din sport!
Închide ×

FANATIK.RO utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a FANATIK.RO cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie.
Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Am înțeles