News

Recep Tayyip Erdogan, de la primar la conducerea dictatorială a Turciei. Cum a câștigat controlul deplin asupra puterii

Recep Tayyip Erdogan domină politica turcă de trei decenii. Traseul său politic de la primarul Istanbulului la președintele cu puteri depline
28.05.2023 | 14:51
Recep Tayyip Erdogan de la primar la conducerea dictatoriala a Turciei Cum a castigat controlul deplin asupra puterii
Erdogan, figură proeminentă a politicii turce în ultimele trei decenii Sursa foto: hepta / Colaj Fanatik
ADVERTISEMENT

Turcia va organiza un al doilea tur de scrutin pe 28 mai, după ce duminică, în urma unui prim tur de scrutin neconcludent, președintele Recep Tayyip Erdogan a ieșit pe primul loc – dar nu a depășit 50%, pragul necesar pentru a câștiga. Turul secundar ar putea decide viitorul politic al lui Erdogan. Deceniile sale la putere au remodelat politica Turciei și rolul acesteia în afacerile globale.

Recep Tayyip Erdogan, de la primar la conducerea dictatorială a Turciei

Mai întâi ca prim-ministru și apoi ca președinte, Erdogan s-a confruntat cu momente de incertitudine – a supraviețuit unei tentative de lovitură de stat în 2016. Cu toate acestea, în timp, el s-a îndreptat spre o guvernare unipersonală, consolidând puterea și valorificând influența internațională a Turciei.

ADVERTISEMENT

Alegerile de duminică au fost prezise a fi poate cele mai competitive alegeri din cariera sa. O figură polarizantă, sub conducerea sa inflația a crescut amețitor, iar în ultimele luni guvernul său a fost intens criticat pentru răspunsul la cutremurele care au făcut peste 50.000 de morți în Turcia la începutul acestui an.

În timpul mandatului, Erdogan a adâncit restricțiile privind exprimarea liberă a opiniilor, iar sub regimul său, sistemul judiciar a încarcerat sau a formulat acuzații împotriva opozanților. Kilicdaroglu, cel mai proeminent contracandidat al său, a promis o alternativă: “Nu vi se va întâmpla niciodată, niciodată, nimic pentru că mă criticați”, relatează The Washington Post.

ADVERTISEMENT

Iată câteva dintre punctele cheie ale carierei lui Erdogan ca funcționar public și jucător pe scena mondială, urmărind drumul său de la primarul popular al Istanbulului la o conducere cu mână forte a Turciei.

1994: Erdogan, deja implicat în politica locală, candidează la funcția de primar al Istanbulului, câștigând cu aproximativ 25% din voturi ca membru al Partidului Bunăstării. În calitate de primar, Erdogan se concentrează pe modernizarea bunurilor și serviciilor publice – inclusiv prin privatizare. Printre alegătorii săi: migranții din mediul rural spre cel urban care caută o alternativă la establishmentul secular înrădăcinat.

ADVERTISEMENT

1997: Erdogan este acuzat de incitare la ură religioasă după ce a recitat un pasaj dintr-un poem cu imagini religioase militante – “minaretele sunt baionetele noastre” – care contravine legilor turcești care impun laicitatea. În calitate de conservator social de tradiție politică islamistă, el încearcă să obțină mai multă reprezentare politică pentru musulmanii religioși.

1998: Forțat să demisioneze din funcția de primar, Erdogan execută o pedeapsă de patru luni de închisoare pentru recitarea de la începutul anului 1999. Închisoarea nu face decât să-i sporească profilul.

ADVERTISEMENT

Erdogan fondează partidul AKP

2001: Erdogan fondează Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP). El și aliații săi fac calculul că un partid islamist dur nu va câștiga puterea în Turcia la începutul anilor 2000. AKP se poziționează ca fiind conservator și respectuos față de tradiția islamică. “Eu sunt musulman”, a declarat Erdogan pentru revista TIME în 2002. “Dar cred într-un stat secularist.”

2003: Erdogan devine prim-ministru după ce partidul său a câștigat puterea în parlament și după ce au fost făcute unele modificări legale care îi permit să își exercite funcția în ciuda încarcerării sale din trecut. În acest rol, și în contextul în care Turcia urmărește să devină membră a Uniunii Europene, guvernul lui Erdogan întreprinde reforme, inclusiv modificări radicale ale codului penal și alocarea mai multor bani pentru cheltuielile cu educația, precum și legi care extind libertatea de exprimare și de religie. Acestea vin în paralel cu o agendă mai conservatoare, inclusiv încercările de a restricționa vânzarea de alcool, pe care Erdogan le-a urmărit și în calitate de primar al Istanbulului.

2009: Președintele Barack Obama alege Turcia ca destinație pentru prima sa călătorie diplomatică bilaterală în străinătate. Vizita sa afirmă o viziune a Turciei care trasează o cale pentru o formă de islamism acceptabilă în Occident și care pare a fi destinată aderării la UE.

“Am venit aici din respect pentru democrația și cultura Turciei și din convingerea mea că Turcia joacă un rol extrem de important în regiune și în lume”, afirmă Obama în remarcile făcute la o masă rotundă de studenți în timpul acestei vizite, în timpul căreia a menționat că a avut conversații “productive” cu Erdogan.

Anii 200o: Negocierile de aderare la UE, începute în 2005, stagnează la sfârșitul anilor ’80, mai mulți lideri mondiali exprimându-și frustrarea cu privire la ritmul negocierilor.

Anii 2010: La nivel regional, Erdogan primește laude pentru că a condus Turcia pe parcursul Primăverii arabe, când revoltele au zguduit lumea arabă, potrivit sondajului de opinie publică arabă din 2011 realizat de Brookings Institution.

Cam în aceeași perioadă, la sfârșitul anului 2010, Erdogan și AKP câștigă un referendum constituțional care reduce puterea armatei și schimbă alegerile prezidențiale într-un vot național, mai degrabă decât parlamentar.

Proteste antiguvernamentale masive

2013: Protestele antiguvernamentale masive, declanșate de opoziția publică față de un proiect de construcție susținut de Erdogan în parcul Gezi din Istanbul, marchează o cotitură în traiectoria politică a lui Erdogan. Activiștii lansează un sit-in, iar reacția ulterioară a poliției generează o mișcare mai amplă și, la rândul său, o represiune mai extinsă.

În același an, un amplu scandal de corupție implică membri ai AKP în cazuri de mită, spălare de bani și fraudă, ceea ce duce la demisia a numeroși politicieni, inclusiv a unor membri ai cabinetului lui Erdogan. Înregistrări audio scurse prin intermediul rețelelor de socializare par, de asemenea, să îl surprindă pe Erdogan discutând despre mită cu fiul său. Erdogan respinge înregistrările ca fiind invenții, parte a unei conspirații internaționale pentru a-l forța să plece de la putere.

2014: Erdogan ajunge la președinție, câștigând primele alegeri prezidențiale din Turcia bazate pe un vot național.

2016: În martie, Erdogan ajunge la un acord cu UE, pe fondul unei crize regionale a migrației, permițând întoarcerea în Turcia a persoanelor care fug din vestul țării. Acordul “transformă Turcia în tabăra de refugiați din regiune și lasă mii de persoane fără ieșire într-o țară cu un istoric în deteriorare în ceea ce privește drepturile omului”, relata la acea vreme The Washington Post.

După o tentativă eșuată de lovitură de stat militară la 15 iulie, care aruncă țara într-un haos scurt, dar violent, Erdogan își consolidează puterea. El supraveghează o represiune strictă a presei independente și critice.

Erdogan începe o serie de epurări, înlăturând mii de persoane, inclusiv foști aliați, din politică, mediul academic, sistemul judiciar și armată, alături de expulzarea ONG-urilor străine din țară. Epurările îi vizează pe mulți adepți ai clericului exilat Fethullah Gulen, un fost aliat al lui Erdogan.

Erdogan elimină funcția de prim-ministru

2017: Alegătorii aprobă o serie de reforme constituționale propuse de Erdogan, care modifică forma de guvernământ a Turciei, eliminând funcția de prim-ministru și conferind puterea unui președinte executiv. În anul următor, Erdogan este reales președinte, rolul său oferind mult mai multă putere decât în 2014.

După ce a devenit președinte, Erdogan impune restricții asupra platformelor de socializare și a site-urilor web, inclusiv Twitter, YouTube și Wikipedia, și reduce semnificativ presa independentă prin arestări și epurări, sprijinind în același timp mass-media pro-guvernamentale strict controlate.

În ceea ce privește demersurile Turciei în vederea aderării la UE, președintele Consiliului European, Charles Michel, spune că guvernul țării face adesea “un pas în direcția bună și apoi doi în direcția greșită”.

2018: După uciderea colaboratorului Washington Post Jamal Khashoggi la consulatul saudit din Istanbul, despre care oficialii turci obțin înregistrări audio, Erdogan pare să facă presiuni pentru răcirea legăturilor între Riad și Washington. “Unde este cadavrul lui Khashoggi? … Cine a dat ordinul de a ucide acest suflet bun? Din păcate, autoritățile saudite au refuzat să răspundă la aceste întrebări”, scrie Erdogan într-un editorial pentru The Post.

2019: Pentru prima dată de la înființarea partidului, candidatul AKP pierde alegerile pentru primăria Istanbulului. Postul este ocupat de Ekrem Imamoglu, membru al Partidului Republican al Poporului, aflat în opoziție.

Imamoglu, un primar popular cu perspective prezidențiale, este condamnat la închisoare sub acuzația de “insultare a unor personalități publice” în 2022, ceea ce îi anulează șansele de a candida împotriva lui Erdogan la alegerile prezidențiale din 2023 și pune sub semnul întrebării disponibilitatea lui Erdogan de a permite desfășurarea unor alegeri corecte.

În octombrie, Turcia lansează o ofensivă împotriva forțelor kurde aliate de SUA în nordul Siriei. Mișcarea plasează puterile NATO în dezacord în ceea ce privește lupta împotriva Statului Islamic.

2022-2023: Pe fondul războiului Rusiei în Ucraina, Erdogan profită de statutul Turciei ca membru NATO cu legături cu Rusia pentru a se poziționa ca mediator. În 2022, Turcia și Națiunile Unite facilitează un acord între Rusia și Ucraina pentru a restabili transporturile comerciale de cereale blocate de Rusia în Marea Neagră, în schimbul unor restricții mai puțin severe asupra anumitor exporturi rusești. Însă Erdogan blochează candidatura Suediei la aderarea la NATO, afirmând că această țară adăpostește “teroriști” ostili securității naționale a Turciei.

ADVERTISEMENT