Editoriale

Repere, nu statui

Începînd de astăzi 21 august 2013, Radu Paraschivescu, cunoscutul scriitor, traducător, jurnalist şi redactor de carte, se alătură echipei FANATIK....
21.08.2013 | 15:44
Repere nu statui

Începînd de astăzi 21 august 2013, Radu Paraschivescu, cunoscutul scriitor, traducător, jurnalist şi redactor de carte, se alătură echipei FANATIK.

 

 

„Nu ştim să ne comportăm în prezenţa morţii.” O spune Julian Barnes în Niveluri de viaţă. Şi are dreptate. Dezvoltăm reflexe de chibiţi funerari, gata să scormonească prin tolba cu clişee, să lăcrimeze conjunctural, să-l evoce pe dispărut în cheia deplinei pioşenii şi pe urmă, nevăzuţi, să rîgîie mulţumiţi la berea de după. Ziaristul care scrie despre moartea unei celebrităţi e o hienă dintr-un grup cu mărime variabilă. Stă în joc de glezne şi metafore, pianotează delicat pe claviatura necrologului, suspină doldora de compasiune şi-şi declară adoraţia totală pentru defunct. În spatele cuvintelor i se zăreşte de fapt grija pentru propria imagine şi stimă de sine, pentru felul cum e citit şi perceput de ceilalţi. („Ce suflet sensibil, ce talent, ce bine le zice.”)

Puţine sînt situaţiile în care ipocrizia se simte mai confortabil. Şi rare sînt cazurile cînd moartea unui om de notorietate nu se sufocă în lipsa de aer a stilisticii impure.

Costică Ştefănescu e ultimul nume în jurul căruia dansează laolaltă breasla dătătorilor cu părerea şi cu presupusul. E oare prea tîrziu să învăţăm ceva de la el după ce ani în şir ni s-a părut o miză mai măruntă decît Bote şi Bute? Bine, dar ce anume să învăţăm? veţi întreba. Ştiu eu? Poate două-trei lucruri legate de onoare şi demnitate, de simţul răspunderii, de munca temeinică, de francheţe, de diamantul unei priviri care nu se fereşte de privirea celuilalt. Cu o rîvnă dobîndită demult, avem obiceiul recunoaşterii şi monumentalizării postume. Cum moare cineva drag sau cunoscut, cum ne dăm seama ce pierdere ireparabilă am suferit. Iar în felul ăsta ne instalăm – tot noi! – în ipostaza necuviincioasă de victimă. Şi ne punem pe scris, pe vorbit, pe plîns şi pe amintit. Pescuim complimente şi vînăm puncte de rating. Cu patos şi fără ruşine.

Dar asta e o hibă greu de lecuit. Întrebarea e alta: ne putem vindeca măcar de meteahna de-a fabrica statui din carnea fiecărui mort ilustru? Propria nesiguranţă ne împinge să fabricăm idoli şi să-i urcăm pe socluri. E de înţeles, dar totodată primejdios, căci excesul de monumente duce la mitizare şi triumfalism. În plus, ne grăbim mereu să-i confundăm pe morţii noştri dragi cu nişte fiinţe exemplare. Şi n-avem voie s-o facem. Exemplaritatea e privilegiul divinităţii şi al unei mîini de sfinţi. Omul, numească-se el Ştefănescu, Dinică, Parghel sau oricum, e un ghem de virtuţi şi vicii, de daruri şi beteşuguri, de minunăţii şi păcate. Idolul e sus, mult deasupră-ne, dar distanţa asta nu-l scuteşte de junghiuri, dureri şi boli. Idolii se scofîlcesc cu frunţile ridate de griji, se încovoaie sub biciul uneori nedrept al vieţii şi simt, din cînd în cînd, nevoia unei mîini pe umăr. Idolii vomită, se descleiază pe la încheieturi, scuipă sînge, îşi blestemă zilele şi, cînd nu mai suportă, îşi comandă sfîrşitul. Dacă ne aferăm în jurul lor cu o trusă de cosmetice, nu le facem un bine. Dacă-i ambalăm în catifeaua ieftină a platitudinilor de îngropăciune, îi batjocorim. Dacă, în schimb, vrem să arătăm că-i iubim, avem obligaţia sincerităţii.

Mort, Costică Ştefănescu este exact ceea ce-a fost şi pînă acum: un reper. Nu o statuie, ci o bornă de autoritate sobră, de profesionalism ireproşabil, de eleganţă, de seriozitate fără rest. Ştefănescu a avut dezamăgiri şi vorbe aspre, a prins zile rele şi meciuri negre. Însă niciodată nu şi-a trădat vocaţia, meseria şi prietenii. Cerul înstelat de deasupra e gata să-l primească, cu tot cu legea morală din el. Şi fiindcă tot am ajuns la Kant, ultimele lui cuvinte, pe patul de moarte, au fost „Es ist gut”. Răzvrătit împotriva bolii, Ştefănescu l-ar fi contrazis. Dar nu mă îndoiesc că pînă şi atunci, măcinat de durere şi nelinişte, ar fi făcut-o politicos.