News
notix pixel id

Reportaj exclusiv. Imagini ca pe front din Spitalul Universitar. Disperarea pacienţilor este cutremurătoare: ”La câți oameni am văzut cum au murit, simțeam eu că mă sfârșesc!”

FANATIK a ajuns la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Universitar din București, acolo unde oamenii se luptă minut de minut să mai trăiască.
29.10.2021 | 18:33
Reportaj exclusiv. Imagini ca pe front din Spitalul Universitar. Disperarea pacienţilor este cutremurătoare: ”La câți oameni am văzut cum au murit, simțeam eu că mă sfârșesc!”
Reportaj din linia întâi. Pacienții de la Spitalul Universitar luptă pentru viață: ”La câți oameni am văzut cum au murit, simțeam eu că mă sfârșesc!”. Sursa foto: fotomontaj Fanatik.
ADVERTISEMENT

Am fost întotdeauna conștient că ceea ce văd la televizor este real. Nu mi-am pus problema că oamenii suferinzi pe care îi văd pe paturile de spital sunt, de fapt, nu atât de suferinzi și puși mai degrabă să joace într-o scenetă grotescă, pe care televiziunile să o transmită în buclă, zi de zi, luni la rând, ca să-i sperie pe români.

Nu m-am îndoit de suferință și nici de moarte, rațiunea nu m-a lăsat să merg într-atât de departe încât să speculez că cifrele raportate zilnic sunt făcute din pix, fie parțial, fie total.

Și totuși, n-am putut să refuz invitația de a vedea cu propriii ochi ceea ce se întâmplă în spitale. Zilnic vezi materiale dintr-o unitate sau din alta, medicii îți spun constant cât de rău e înăuntru și cât de obositor este, că oamenii mor în fața lor și nu pot face nimic pentru ei.

ADVERTISEMENT

Am ajuns, astfel, la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Universitar de Urgență din București, unde sunt internați zeci de pacienți ce suferă de Covid-19. Sunt oameni ca mine și ca tine, nu sunt actori plătiți de o minte bolnavă pentru regii complicate, niciunul dintre ei nu își dorește să mai stea vreo clipă în plus pe un pat de spital și toți au speranța că o să se facă bine.

Speranța moare ultima, însă uneori moare chiar și ea, alături de cei care se sting neajutorați pe paturile de spital. Nu mai au toți puterea să lupte, mai ales că unii dintre ei au ajuns prea târziu pentru a primi ajutor profesional. Și pierd cea mai importantă bătălie a vieții, cu boala care a luat deja aproape 50.000 de vieți în România.

ADVERTISEMENT

Azi au mai murit 481 de români. Pentru cei ce ne uităm de la televizor la reportajele din spitale, e doar o cifră abstractă, care crește sau scade de la o zi la alta. În spatele fiecărui număr aparent steril și lipsit de vreo personalitate stă, sau mai bine zis, a stat un om, seamăn de-ai tăi și de-ai mei. Fiecare dintre cei 481 de azi și dintre cei 46.911 de români morți până acum a fost mamă, tată, bunică, fiu, nepot sau văr de-ai cuiva. Nimeni nu trăiește în vid, iar fiecare deces apasă greu pe familii încercate.

La Spitalul Universitar de Urgență din București sunt 350 de pacienți internați cu Covid-19, dintre care 100 sunt în stare gravă, la ATI. La UPU, unde am fost în urmă cu câteva ore, sunt oameni care se simt mai bine, deși mi-e greu să folosesc o asemenea exprimare în contextul dat. Niciunul nu se simte bine, se văd pe fața lor suferința și deznădejdea.

ADVERTISEMENT

Combinezonul de protecție, un accesoriu indispensabil, dar chinuitor din primele clipe

Înainte de a vizita pacienții de la UPU, am trecut prin protocolul pe care angajații care lucrează în astfel de condiții trebuie să-l respecte zilnic. A trebuit să intru într-un combinezon, iar efortul de a mă îmbrăca din cap până în picioare a durat minute bune. Eram deja transpirat când am terminat cu acest costum protector. L-am îmbrăcat cu greu, apoi am început să îl trag pe mine până sus. Mi-am pus și încălțări de protecție, alt efort de a sta aplecat momente bune. Am revenit apoi în partea superioară, mi-am pus o mască de protecție și, de asemenea, ochelari de protecție.

Un adevărat chin pentru un ochelarist din fire. A doua pereche de ochelari de plastic m-a apăsat constant pe față, iar ai mei ochelari mi-au lăsat urme adânci pe nas. Am încercat să mai ajustez ochelarii cât timp am stat costumat, însă n-am avut nicio șansă.

ADVERTISEMENT

Mi-am pus și o cască de protecție, apoi am tras gluga combinezonului pe cap, deja încălzit după efortul depus. Mi-am pus o primă pereche de mănuși, peste care am pus-o apoi și pe a doua, iar într-un final am fost gata.

Pacienții au ajuns să stea în cort, pentru că nu mai au loc în spital

Am mers pe câteva coridoare ale spitalului și am ajuns afară, unde era instalat un cort folosit ca extensie a UPU. Pacienții ajung în număr atât de mare la spital încât nu mai au loc în secție. Cei care nu sunt într-o stare foarte gravă ajung pe targă, în cortul de afară. Erau 13 persoane acolo, iar în cele câteva minute pe care le-am petrecut acolo, a mai fost adusă o pacientă.

ADVERTISEMENT

Tot aici am vorbit și cu doamna Maria, o doamnă la vârsta a treia care era așezată pe o targă, în capătul cortului. Abia ce ajunsese la spital după ce a stat ceva zile acasă, cu speranța că se va simți mai bine: ”Nu mă simt prea bine, azi am ajuns aici. Am chemat ambulanța pentru că eu nu sunt deplasabilă. Soțul s-a dus pe picioarele lui să își facă test, pentru mine a venit salvarea acasă. Am tușit vreo două săptămâni, am vomat, am avut dureri de cap, amețeli…”

”Eu nu pot să mă vaccinez, am cancer. Soțul s-a vaccinat, avea ambele doze de Pfizer, dar eu chiar și vrând nu am avut voie. Dacă n-aveam probleme cu cancerul, cu celelalte boli pe care le am, mă vaccinam. Sufăr și cu inima, am diabet zaharat, am spondiloză cervicală, nici nu le mai țin minte pe toate”, mi-a mai spus doamna Maria.

”Am încredere în oamenii de aici, trebuie să mă fac bine, îmi pun și eu voința, dar mi-e cam rău, e greu. Am încredere destulă și în Dumnezeu, că și de acolo vine puterea.”

N-am zăbovit prea mult, nu m-am simțit confortabil fiind atât de intruziv în spațiul personal al oamenilor, mai ales al celor suferinzi. Mi-a fost greu să îmi găsesc curajul și cuvintele pentru a vorbi cu doamna Maria. Alții erau deja obosiți după ce vorbiseră cu alți colegi și nu mai puteau depune efort să mai schimbe două vorbe și cu alții. Unii păreau neabordabili așa că toți i-am lăsat în pace, ar fi o mojicie prea mare să deranjezi un om ce încearcă să-și vadă de liniște, dar se trezește cu câteva echipe de jurnaliști care-i vor opinia.

Oamenii se chinuie să respire, să trăiască

Nu cred că am stat mai mult de 10-15 minute în corpul de la UPU. Habar n-aveam ce temperatură ar putea fi în interior, însă cu siguranță nu putea fi frig, deoarece pacienții erau așezați pe tărgi, pe jos. Nici prea cald poate că n-a fost, însă până am ieșit din cort am simțit, literalmente, cum curg apele pe mine. De respirat puteam să respir prin mască, dar corpul meu se simțea tot mai strâns în combinezon. Am înțeles, pentru prima oară, cât de chinuitor poate fi pentru un cadru medical să stea îmbrăcat astfel ore întregi, opt, zece, douăsprezece, oricâte e nevoie, fără să poată face o pauză scurtă pentru a merge la toaletă. E un chin, nimic mai puțin.

Am reintrat înapoi în spital după scurta vizită din cort, iar aici am mers în două saloane, unde alți pacienți erau internați. Imaginile de aici au fost mult mai dure decât cele din cort, aici am văzut oameni care se chinuiau cu adevărat.

Deși nu-mi face plăcere expresia și nici gândul din spatele ei, unii dintre pacienți trăgeau să moară. Da, cei despre care unii mai cred că sunt doar niște actori, se prefăceau atât de bine, încât abia mai respirau cu tubul pe gât. Unii cereau câte ceva, neinteligibil pentru mine, dar mai de înțeles pentru cadrele medicale care îi ajută în orice clipă, ori de câte ori au nevoie.

Aici nu mai e liniște, e un concept inexistent care mă face să mă întreb cum de reușesc oamenii să doarmă. Aparatele bipăie încontinuu. Acum unul, apoi cel din stânga, apoi cel de la trei paturi distanță în dreapta, apoi iar primul și tot așa. Sunetele se intercalează și trebuie să te înțelegi cu oamenii printre ele, atât cât se poate. Probabil pacienții adorm pe nesimțite, furați de somn, obosiți de boală. N-are însă cum să fie un somn odihnitor. Abia ce putem să dormim bine într-un pat străin, cum ar putea cineva să se odihnească într-un pat de spital, când în jurul său unii suferă, alții se panichează și țipă, iar unii își dau sfârșitul.

”Personalul este bun, își dă interesul, îi ajută pe pacienți să mai trăiască”

În această mare de oameni aflați în stări grave sau mai grave, am găsit-o, însă, pe doamna Stamate, care mi-a spus că se simte foarte bine și că așteaptă un bilet de externare.

”De vineri sunt la spital, am stat exact o săptămână. Am chemat acasă ambulanța să îmi facă testul, pentru că mi-a fost rău. Am luat ceva tratament acasă, dar dacă am văzut că nu reușesc cu ce am luat eu, am dat telefon la salvare, au venit și m-au adus aici. După ce mi-au făcut testul, eu am rămas acasă, dar când am văzut că încă mi-e rău cu tratamentul pe care îl luam. Fiind un antibiotic puternic, iar eu fiind foarte slăbită, pentru că nici nu puteam să mănânc, indiferent ce ar fi fost. Doar apă puteam să beau”, mi-a relatat doamna Stamate.

Am întrebat-o dacă s-a vaccinat, iar răspunsul a fost negativ. Totuși, doamna a ales să se imunizeze în urma acestui episod nefast; am aflat astfel și de ce n-a făcut-o până acum: ”M-a reținut pentru că n-a fost recomandat de specialiști, a fost recomandat de președinte, de premier și de alți politicieni; ce legătură au cu medicina? Dar acum, vâzând medici și alți experți, s-a schimbat situația. Vaccinarea trebuie recomandată de medic, nu de eu știu cine, fiecare cu meseria lui. Primind o indicație de la un medic, e firesc să îmi schimb opinia.”

Doamna Stamate n-a fost singura care a făcut Covid-19 din familie; și fiica sa a trecut prin boală, însă ea s-a vaccinat și a făcut o formă mai ușoară. Desigur, a urmat întrebarea evidentă referitoare la încercarea fiicei de a-și convinge mama să se vaccineze: ”Ba da, sigur că mi-a spus, dar nu poate să-mi impună. Eu, când iau o decizie, rămân fermă.”

”Sunt așa de fericită, mă simt atât de bine, nu am cuvinte să vă spun cât de bine sunt acum. Norocul a fost că personalul este bun și ajută pacienții. Ei își dădeau interesul, îi ajutau să mai trăiască, dar dacă nici nu colaborau, nici nu vorbeau, nici nu mâncau, nu aveau ce să le mai facă.”

”Dar, la câți pacienți am văzut că au decedat și cum au murit, simțeam eu că mă sfârșesc, că îmi vine rău. Foarte mulți au murit, mor oamenii pe capete. Nu credeam, eram un pic de Toma Necredinciosul, dar acum am văzut și cred din tot sufletul”, mi-a mai spus doamna Stamate, înainte să ne luăm la revedere și să ne urăm de bine.

Unii ne-au cerut, pe un ton nu foarte calm, dar pe deplin de înțeles, să ne îndepărtăm și să le respectăm intimitatea, pentru că au și ei o demnitate. Mi-a fost cumva jenă, deși nu mă puteau vedea, costumat fiind. Dar am înțeles că suntem într-un loc foarte sensibil, plin de încercări grele. Am păstrat distanța față de cei care nu voiau să fie filmați.

Aș fi păstrat distanța față de toți acești oameni, însă n-am venit la spital să-i filmez pentru a le știrbi lor demnitatea. Departe de mine acest gând. Am mers în spital ca să le arăt și altora ce se întâmplă acolo.

Tot mai crezi că nu-i adevărat? Convinge-te singur!

Scriam în urmă cu câteva zile despre un sondaj IRES, din care a reieșit că unul din zece români crede că pandemia nu există și că totul este o conspirație. Puțin probabil ca materialul meu să ajungă la unul dintre acești 10% din cetățenii țării.

Totuși, dacă ajunge cumva la tine acest articol și ai citit până aici, poate că ar trebui să te mai gândești puțin la viziunea ta despre ce se întâmplă în țară și în lume de aproape doi ani. Nu e nimic regizat, oamenii pe care i-ai văzut în reportajul ăsta n-au fost aduși aici dis de dimineață și trântiți în paturi, ca să-i filmeze presa din România.

Nu semnează niciunul statul de plată la finalul reportajului nostru și niciunul nu-și ia bagajele să meargă acasă diseară. Poate doar doamna Stamate, care a fost mai puternică decât virusul și astăzi chiar pleacă la cei dragi. Restul rămân însă în paturile în care sunt țintuiți de zile sau chiar săptămâni. Unii n-or să mai iasă din spital pe propriile picioare.

Uită-te la fotografii și la videoclip și reflectă apoi la ceea ce ai văzut. Poate că o să crezi că și eu fac parte din conspirația ocultei mondiale. În acest caz, nu-mi mai rămâne decât să te invit să mergi chiar tu la spital, pentru a vedea ce se întâmplă acolo. N-ai niciun motiv să n-o faci, așa-i? Dacă e așa cum spui tu, sigur n-o să vezi nimic din ce am văzut eu azi. Fă-ți curaj și du-te, dacă totul e o scamatorie bine regizată.

În tot acest timp, în care unii își dau ultimele suflări în spitalele supraaglomerate, într-un sistem ajuns de mult la limită, alții se duc să protesteze pentru libertăți, pentru libertatea de a nu se vaccina și de a nu purta mască. Da, unii sunt într-o continuă negare și merg să protesteze în frunte cu George Simion, care face live-uri de pe baricade.

Mergi de bunăvoie în spitale și vezi cum moartea planează perfid în saloane. Apoi poate o să înțelegi că dacă nu pentru alții, măcar pentru tine ar trebui să te protejezi, ca să n-ajungi la spital fără să vrei și când poate să fie prea târziu.

Multă sănătate!

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoria NEWS
A apărut noua revistă Taifasuri
  • Abonează-te acum la Taifasuri și poți câștiga premii de vis!
  • Nr. 866. 32 pagini. Doar 5 lei!
A apărut noua revistă Taifasuri