Bistreț. La 73 de kilometri de Craiova se află satul în care s-a născut Ilie Balaci acum 62 de ani. FANATIK.RO a mers în locul care a dat României unul dintre cei mai mari fotbaliști ai săi din toate timpurile. Oamenii vorbesc în tot cătunul despre dispariția fulgerătoare a simbolului lor, a legendei de la Universitatea Craiova.
E prima zi după înmormântarea lui Ilie Balaci. Ne urcăm în mașină și plecăm spre originile Marelui Blond. Afară bate un vânt aspru, deși soarele stă sus pe cer. Ieșim din Craiova și începem să explorăm Oltenia pură. Trecem peste Jiu și ne răsună în minte versurile lui Tudor Gheorghe: “Nea Mărine, nea Mărine, mă-ntreabă Jiul de tine…”. Acum, Jiul parcă murmură și întreabă și de nea Ilie. Lăsăm unul câte unul satele în urmă. Unele dintre ele par pustii… Vântul prinde putere în plămâni și suflă din ce în ce mai zgomotos. Vedem mai multe cimitire decât oameni pe ulițe. Am numărat 9 cimitire și 7 persoane până la Bistreț. E o realitate dură…
Intrăm în localitate și încercăm să aflăm unde se află casa lui Ilie Balaci. Străzile sunt și aici aproape pustii. Oprim primul bărbat care ne iese în cale.
“Știți cumva unde a stat Ilie Balaci? Mai trăiește cineva dintre rudele sale aici”, atacăm frontal subiectul. Bărbatul, lovit de soartă căci nu mai avea decât un singur ochi, ne îndrumă spre casa vărului bun al lui Ilie Balaci și ne spune și unde putem găsi locul unde a copilărit fostul mare fotbalist. „Sunteți ziariști, ceva?”, ne aruncă pe un ton între admirație și ură.
Ne oprim la vărul lui Balaci. Îl cheamă Gabi Doalcă, dar nu vrea să vorbească. A trimis o femeie să ne spună că nu dorește să discute despre ilustrul său văr. Nu ne descurajăm. La doi pași, este una dintre cârciumile satului. Lipită de un magazin “cu de toate”.
Acolo, doi bărbați împart frățește o sticlă de rachiu. Nea Aurică e mai curajos, ia o dușcă și începe să vorbească. Ne spune că o bea în cinstea lui Nea Ilie, apoi începe să își amintească povești de acum jumătate de secol!
“Ilie Balaci a fost un exemplu pentru satul acesta micuț. Noi ne-am mândrit și ne mândrim cu el. Acuma, ce să ne mai mândrim, că s-a dus în Eternitate… El era cu trei ani mai mare ca mine, dar se vedea că e talentat de când juca la noi, aici, pe maidan, și la juniori. Avea talent, învârtea mingea pe sub picioare cum dorea el. Nimeni nu îi lua mingea de la picior.
Apoi, când a crescut și a ajuns legendă la Craiova, mergeam să îl văd la meciuri. Plecam de aici din sat. Două, trei mașini și mergeam să vedem Craiova Maxima. El a fost Craiova Maxima. După unele meciuri, mai mergeam cu el la bere la Minerva și povesteam de copilărie. Ce mare a fost… (n.r. îi dau lacrimile și începe să plângă). Întâi a fost Dobrin, apoi a fost Ilie și abia după ei a fost Hagi. Lumea l-a uitat pe Ilie când a apărut Hagi. Îl aveau pe “Rege”, ce le mai trebuia “Prințul din Bănie”. Asta e… Acum, s-a dus, din păcate… dar lumea nu trebuie să îl uite niciodată, pentru că altul ca el nu va mai avea țara asta. A fost un adevărat simbol”, spune, suspinat, nea Aurică. Ne arată apoi cum să ajungem la casa unde s-a născut Ilie Balaci.
Ajungem pe strada Bujorului. Ni s-a spus că vom găsi curtea copilăriei celui poreclit “Minunea Blondă” imediat pe partea stângă. E a treia în rând. Un bărbat își dă seama că nu suntem de-ai locului și ne ajută. “Sunt Gheorghe I. Raicu. Prietenii îmi spun nea Gogu”, se prezintă protocolar. Așa îi vom spune și noi de acum. Nea Gogu. „Casa unde s-a născut Ilie Balaci a fost acolo. Doar curtea a rămas la fel, părinții lui au vândut-o și acum arată altfel.
O stradă mai încolo după casa asta era un teren de fotbal. Jucam, așa cum era înainte, cu o minge atâtica (n.r. ne arată un cerc puțin mai mare ca o minge de tenis). Era din cauciuc d-ăla prost. Ne rupeam picioarele. Ăl bătrân, Lilian Balaci (n.r. bunicul lui Ilie Balaci), ne spunea că el o să îl facă mare”, dezvăluie la nea Gogu.
Mergem apoi la terenul din sat. Un tăpșan plin de buruieni, cu “tribune” neîngrijite și un presupus vestiar. Pentru “modernizarea” acestei arene s-au plătit 46.000 de euro în 2013! Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Dar noi suntem veniți cu alte treburi pe aici.
Revenim la poveștile lui nea Gogu.
“Eu jucam aici la comuna Bistreț la juniori și el era junior la Aripile Craiova. Jucam în luncă, pe teren acolo, am jucat pe zgură la Craiova. Am jucat contra lui la juniori, chiar dacă eram cu 4 ani mai mare. Eu eram fundaș dreapta, el aripă stânga. Și nea Lilian îmi zicea să nu dau în el, să nu intru tare. Dar cum puteam eu să îl șoimănesc, că noi am crescut împreună. Ăl bătrân, când vedea că intru mai tare, mă amenința că vine cu ciomagul să mă omoare: „Bă, fir-ai al dracu să fii, păi dai în el să îl omori? Eu vreau să îl cresc să ajungă om mare!” Și așa a ajuns!
Eu, după ce m-am lăsat de fotbal, m-am făcut tractorist. La 15 ani am jucat la juniori, apoi am debutat la echipa mare, aici în Bistreț, înainte să fac armata. Dar după aia m-am lăsat. El, în schimb, a ajuns cel mai bun fotbalist din Europa. Nenorocirea a fost că l-a șoimănit unul la picior în tinerețe, pe la 25 de ani parcă. După aia nu a mai fost la fel. Când a terminat cu jucatul, a plecat ca antrenor, și-a văzut de viață mai departe.
Venea des în sat, mai dădea de băut, „Ia, mă, nea Gogule!” Ne puneam la un suc, la o limonadă (n.r. ne face cu ochiul strengărește), mai povesteam. Acum, după tragedie, toți ne-am strâns la intersecție. Și am început să povestim și să plângem. Tot Bistrețul l-a plâns”, încheie, cu glasul amar, nea Gogu. Și toată România își va plânge de acum, când își va aduce aminte, “Minunea Blondă”.