Reportaj exclusiv. Războiul văzut de pe cealaltă parte a graniţei: „Am plâns întruna când au început bombardamentele! Nu pentru mine, ci pentru băieţii noştri!”

Invadarea Ucrainei de către Rusia a adus războiul la graniţele României. Deşi auzim des acest refren în spaţiul public, nu înţelegem pe deplin cât de aproape suntem de atrocităţile care se întâmplă în ţara vecină şi cât de subţire e această linie.

Războiul văzut de pe cealaltă parte a graniţei! Drumul de 14 ore de la Sighet la Bucureşti

După sărbătorile pascale, am ales trenul ca mijloc de transport pentru a mă întoarce din Maramureşul natal în Bucureşti, la fel ca în studenţie. Staţia de plecare este Sighetu Marmaţiei, oraş care începând cu 24 februarie este mult mai mediatizat, fiind unul dintre punctele de frontieră cu Ucraina. Iar gara este la mai puţin de un kilometru de graniţa care ne desparte de ţara vecină.

Drumul de 14 ore nu este unul lejer şi, din proprie experienţă, călătoria la cuşetă este cel mai bun mod de a trece peste acest lung voiaj. Sunt şase paturi în acelaşi compartiment, care se ocupă doar dacă este foarte aglomerat.

În aceeaşi cuşetă urcă o doamnă, trecută de prima tinereţe, care salută respectuos şi se aşează la locul ei. Are o privire tristă, în momentul în care se uită pe geamul compartimentului în timp ce trenul părăseşte gara din Sighet.

Digi24.ro

VIDEO Un român din diaspora susține că a fost atacat de mai mulți conaționali la o secție de vot în Franța. „Am fost lovit, scuipat..."

„Stau la câteva sute de metri de Sighet. Doar traversez podul şi am ajuns”

În prima oră de călătorie, şinele de tren sunt fix lângă râul Tisa, graniţa cu ţara vecină. Este momentul în care am realizat cu adevărat cât de aproape este România de conflictul sângeros din Ucraina şi cât de subţire este linia dintre război şi pace. Un râu ne desparte de toate acestea.

Noi, fericiţii care putem să trăim liberi şi ei, ucrainenii, asupra cărora s-a abătut un război cumplit care nu ştie ce va aduce ziua de mâine. Din Valea Vişeului, trenul se depărtează de graniţă, moment în care mă întorc în compartiment şi intru în vorbă cu doamna care stă şi parcă se uită în gol, pe geamul compartimentului: „Tot la Bucureşti mergeţi?”, rup eu liniştea.

Digisport.ro

A văzut dezastrul care a avut loc duminică în România și nu s-a putut abține: ”Asta ați votat”

„Da, mă duc să îmi vizitez fiica. Nu am mai fost demult. A fost şi pandemia şi nu voiam să duc vreun virus. Mai ales că nepoţica s-a născut de curând şi am spus că vin când situaţia se mai linişteşte. Dar cu războiul ăsta… Nu ştiu ce să fac”, povesteşte doamna Olga cu un puternic accent ucrainean.

Mi-a spus că vine de la Solotvino, prima localitate dincolo de graniţă: „Stau la câteva sute de metri de Sighet. Doar traversez podul şi am ajuns. Soţul meu a fost român, aşa am învăţat”, spune ucraineanca.

„Nu pentru mine am plâns, am plâns pentru băieţii noştri care sunt acolo”

Inevitabil, discuţia noastră alunecă spre război, care spune că a schimbat-o complet, chiar dacă în zonă nu au fost ruşi şi nici bombardamente. Mai foloseşte câte un cuvânt ucraineană, însă vorbeşte destul de cursiv româneşte:

„Pe data de 24 februarie, nu o să uit niciodată. M-am trezit dimineaţa, la ora 06:00, şi am plâns. Am plâns întruna când am văzut bombardamentele. Până în ultima clipă tot nu am crezut că vor bombarda ruşii. Dar nu pentru mine am plâns, am plâns pentru băieţii noştri care sunt acolo.

Nu mi-am făcut griji pentru mine. Doar pentru ei. M-au sunat copii, mi-au spus să îmi fac bagajele, să plec. Le-am spus că mai stau o zi, să vedem cum va fi mâine şi tot aşa. Nu vreau să plec. Mie nu îmi e frică.

Stau şi lângă graniţă. Acolo nu au fost bombardamente, nu cred că vin ruşii. Pentru că dacă dau bomba puţin mai încolo intră NATO… Biden. Aşa le-a şi spus ruşilor, dacă bomba cade în partea cealaltă, intră NATO”.

„Sunt ca animalele. Dacă tot eşti în război, nu mergi să omori civili, oameni nevinovaţi. Să violezi femei şi copii, ce e asta?”

În momentul în care vorbeşte de ruşi, faţa i se încruntă şi dinţii îi sunt încleştaţi: „În fiecare zi mă gândesc la băieţii noştri de pe front. Dar aţi văzut ce curajoşi sunt, cât de bine rezistă, cum luptă. 

Nu ca ruşii. Sunt ca animalele. Dacă tot eşti în război, nu mergi să omori civili, oamenii nevinovaţi. Să violezi femei şi copii, ce e asta? Nici fiarele nu fac asta. Da, vrei să cucereşti, lasă-i pe nevinovaţi în pace. Luptă-te cu soldaţii, nu cu civilii.

Dacă o să câştigi, ce respect crezi că o să ai de la cei care rămân, când tu te comporţi aşa? Că nu pot să ne omoare pe toţi. Atunci, mă temeam că în două sau trei zile este gata, că Ucraina va cădea. Dar acum cred că o să câştigăm războiul.

Ruşii fură tot ce prind din casele oamenilor. Ce fac cu microundele? Parcă au ieşit din peşteră. Am auzit de la cineva că spuneau cât de bine se trăieşte în Ucraina, că sunt casele aranjate, că sunt drumuri.

Păi la ei, în afară de câteva oraşe: Moscova, St. Petersburg, Ekaterinsburg, Novgorod, Novosibirsk şi alte câteva, nu au civilizaţie. E pietriş în loc de drum. N-au văzut nici microunde”.

„Toţi soldaţii sunt ca şi copiii mei. Mă rog pentru ei, plâng pentru ei. Câţi ani mai am eu de trăit?”

În fiecare seară, Olga se gândeşte la soldaţii de pe front, unul dintre ei fiind şi fiul ei. Chiar dacă nu cu arma în mână, ci dintr-o altă postură, el s-a înrolat în momentul în care a început războiul:

„Fiul meu mi-a spus că vrea să meargă să ajute. S-a înrolat în armată şi a mers acolo. Nu este pe front cu arma în mână, dar este acolo. Dar, pentru mine, toţi soldaţii sunt ca şi copiii mei. 

Mă rog pentru ei, plâng pentru ei. Nu pentru mine îmi fac griji. Câţi ani mai am eu de trăit? Dar ei, cu toată viaţa în faţă, să fie în războiul ăsta… Nu toţi sunt aşa. Mai sunt unii şi care se ascund, că la noi toţi bărbaţii până în 60 de ani trebuie să se înroleze.

Am un vecin pe care nu l-am văzut deloc de la începutul războiului. Am întrebat-o pe soţia lui unde e, dar ea tot spunea că e plecat pe la nu ştiu ce rude. Până când, într-o zi când a fost o problemă cu ceva butelie de gaz şi a luat foc ceva. 

El în loc să stingă focul, a fugit în partea cealaltă pe stradă. A venit soţia lui cu o pătură udă să stingă. Au ieşit de pe stradă toţi şi spuneau: «Măi, păi ce bărbat eşti tu că fugi de un foc? Stai liniştit că nu te cheamă pe tine pe front, că au nevoie de bărbaţi acolo»”, a povestit Olga, într-unul din rarele momente care îi smulgeau un zâmbet de pe faţă.

„Eu stăteam pe internet, făceam glume pe Facebook cu cunoscuţii, trecea altfel timpul. Acum nu mai fac nimic”

Între timp începea să se lase seara în timp ce trenul se îndrepta agale spre destinaţie. Am întrebat-o pe doamna Olga de unde se informează cu privire la război în această perioadă şi, spre surprinderea mea, mi-a spus că evită internetul:

„Doar de la televizor şi de la radio. Toată ziua stau cu televizorul pornit pentru că vreau să aud, să ştiu ce se întâmplă. Şi de la radio. Acolo mai anunţă unde sunt bombardamente şi în ce oraşe ar trebui oamenii să stea închişi în… cum se zice… pivniţă. 

Pe internet nu. Nu mai vreau să stau. Că acolo se scriu multe şi e fals. Eu stăteam pe internet, făceam glume pe Facebook cu cunoscuţii, trecea altfel timpul”, spune în timp ce ia telefonul în mână: „Dar, nu îmi mai vine să fac nicio glumă, nu mai trimit nimic. Tot pe internet i-am văzut şi pe unii care susţin războiul, cum să faci aşa ceva? Mă enervez şi închid. 

Păi ce s-a întâmplat la Bucea, Harkov, Irpin, Mariupol şi în alte oraşe. Ce nenorociri au fost acolo, săracii oameni. Ce le-au făcut ruşilor? Ce le-au făcut să merite să fie împuşcaţi şi omorâţi ca şi câinii. 

Harkov era un oraş aşa frumos, oraş studenţesc. Acum e o ruină. Şi aşa greu o să fie să reconstruim. De unde? Că nu ştiu nici ce o să fie cu războiul ăsta, că ruşii sigur nu se vor opri”.

„În NATO nu o să putem intra din cauza ruşilor, dar măcar în Uniune să fim, să apuc şi eu lucrul ăsta”

Doamna Olga visează la momentul în care Ucraina va intra în UE, spunând că toată viaţa a vrut ca ţara ei să se depărteze cât mai mult de Rusia, însă e pesimistă şi conştientă că ţara ei nu va putea intra sub umbrela NATO. Este admiratoare a lui Zelensky, deşi nu l-a votat:

„Nu credeam în el. Am zis că nu este nevoie de un actor să fie preşedinte. Dar am tot respectul pentru el. Aţi văzut că a rămas la Kiev şi e foarte important pentru noi asta. A arătat că are curaj şi că nu îi e frică de Rusia. 

Păi la Putin aţi văzut aşa ceva? Se teme că va fi otrăvit. Nici nu iese în public. Trimite copiii ăia la război. Păi ăia au 18-19 ani, nu vedeţi că le e frică? La noi s-a investit în Armată din 2014 încoace, de când a fost problema cu Crimeea.

Dacă ruşii atacau atunci, nu aveam nicio şansă. Ei se aşteptau să fie la fel şi acum. Dar în ultimii ani am făcut armată şi vedeţi că toată lumea laudă cât de curajoşi sunt băieţii noştri, cât de bine rezistă.

Mi-ar plăcea să intre Ucraina în Uniunea Europeană, sper că o să se întâmple. În NATO nu o să putem intra din cauza ruşilor, dar măcar în Uniune să fim, să apuc şi eu lucrul ăsta”, a spus Olga.

„Mă tem pentru România. Am fata, nepoţii lângă Bucureşti. Şi nu vreau ca Buftea să fie Bucea”

Discuţia ne-a fost întreruptă de responsabilul de vagon, care ne-a invitat să luăm lenjeriile de pat pentru că s-a făcut târziu. În finalul discuţiei, doamna Olga mi-a spus că se teme şi pentru ţara noastră:

„Mi-e teamă că nu se va opri. Că după noi urmează Moldova şi de acolo până la Bucureşti nu este mult. Şi mă tem pentru România. Am fata, nepoţii lângă Bucureşti. Şi nu vreau ca Buftea să fie Bucea”, a spus Olga, remarcându-i tristeţea în privire.

A fost o discuţie de patru ore, în general despre război şi urmările lui. Despre rănile vizibile şi, mai ales, invizibile, în care am aflat cum este să fii de partea cealaltă a graniţei. Atât de aproape, dar, din fericire, atât de departe.

Patru din cele şase locuri ale compartamentului s-au umplut, ceilalţi pasageri venind după ce am încheiat discuţia şi paturile erau întinse. Era ora 22:00 şi mai mult de opt ore până la destinaţie.

Trenul a ajuns dis de dimineaţa în Bucureşti, iar la ieşire am trecut pe lângă cortul uriaş amplasat în Gara de Nord pentru ajutarea refugiaţilor ucraineni. Dialogul purtat cu o seară înainte mi-a rămas întipărit şi nu puteam să nu mă gândesc: „Dacă eram noi de partea greşită a graniţei?”

• 24 februarie 2022 este data la care a început războiul din Ucraina
• 600 de civili au fost uciși în atacul aerian rusesc asupra teatrului din Mariupol, de pe 16 martie