Revolta de la Brașov, din 1987, tunetul care a prevestit căderea lui Nicolae Ceaușescu: “Mămăliga a explodat!”

Revoluția din decembrie 1989 a fost doar „dinamita” care a dus la „explozia” regimului Ceaușescu și în cele din urmă, la căderea comunismului, în România. Fitilul fusese aprins, cu doi ani înainte, de revolta muncitorilor de la Brașov. De altfel, încă dinainte de 1987, mai exact încă din anii ’70, au existat mai multe încercări de a-l înlătura de la putere pe dictatorul comunist.

„Preludiul” Revoluției din decembrie 1989 a început la 15 noiembrie 1987, în al doilea oraș industrial al României, Brașov. Până atunci, metafora stereotipă utilizată în Occident în descrierea situației din țara noastră era „mămăliga nu explodează!”

Potrivit martorilor oculari, aproximativ 10.000 de muncitori de la întreprinderea „Steagul Roșu”, împreună cu „tovarăși” din alte fabrici, au desfășurat o adevărată rebeliune, timp de patru ore, în centrul orașului. Ei au putut mărșălui în grup compact de când au părăsit fabrica, deoarece urmau să meargă la secția de votare în acea duminică de alegeri municipale, dar în loc s-o cotească spre locul unde îi așteptau urnele, s-au îndreptat spre piața din centru. Atunci, s-au auzit, pentru prima oară în România, oamenii strigând pe străzi: „Jos cu dictatura!”, „Vrem pâine!”, „Vrem lumină și căldură” și „Jos Ceaușescu!”…

Revolta de la Brașov, alimentată de pregătirile unui banchet îmbelșugat

Furia mulțimii s-a dezlănțuit când o mașină a miliției i-a amenințat pe cei care mărșăluiau și atunci, aceștia au azvârlit cu pietre și cu sticle în automobil, oprindu-l, dându-l peste cap și dându-i foc. Dintr-o dată, lumea a început să cânte „Deșteaptă-te, române!” și s-a îndreptat spre sediul județean al Partidului Comunist, care adăpostea și Consiliul Popular.

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

Oamenii au pătruns în clădire și ceea ce au văzut în marele hol de la intrare i-a scos din sărite. Acolo se afla o masă lungă, plină cu tot felul de bunătăți, delicatese, fripturi și vinuri, pregătite pentru un ospăț menit să celebreze victoria în alegeri, asigurată cu 99% din voturi, cum se obișnuia atunci. Pentru protestatarii înfometați, asta a fost prea mult! Au „ras” tot ce era pe masă, au luat cu asalt întreaga clădire și au început să arunce pe geam, în piață, tablourile lui Nicolae și ale Elenei Ceaușescu, împreună cu dosare și documente, aprinzând în mijlocul străzii un foc ale cărui flăcări se vedeau de la 2 kilometri. Întreg orașul era în fierbere…

Ceea ce pare să fi provocat rebeliunea era faptul că, de două luni, muncitorii nu primiseră decât o treime din salarii, pentru nerealizarea acordului global. Piața internă fiind satisfăcută iar exporturile în cădere, uzinele de camioane și tractoare nu mai primeau comenzi. Pe deasupra, în uzinele brașovene fuseseră anunțate mari reduceri de personal. 5.000 de muncitori erau deja pe listele de concedieri! Era vorba despre lucrători calificați în construcția de mașini, elita clasei muncitoare, aduși la Brașov în anii ’60. Li se repartizaseră apartamente nou construite, soțiile aveau și ele serviciu, iar copiii învățau la școlile din vecinătate. Acum, dintr-o dată, li s-a spus că trebuie să renunțe la tot și să se ducă în minele de cărbuni, să lucreze în construcții sau să plece înapoi, la țară.

Securiști îmbrăcați în haine muncitorești, în așteptarea lui Bobu și Postelnicu

Oamenii erau disperați și distrugeau tot ce le apărea în cale. Luate prin surprindere, autoritățile au reacționat cu o întârziere de 3-4 ore. Circa 1.000 de milițieni au încercat să restabiliească ordinea, dar au fost copleșiți de mulțime. Alți securiști s-au îmbrăcat în haine muncitorești și s-au amestecat în mulțime, rolul lor fiind de a observa și de a reține figuri. Alții, fotografiau sau filmau nonșalanți manifestația, de pe margine. În cele din urmă, tancurile armatei și trupele au înconjurat zona centrală și numai atunci situația a revenit sub control.

Ceaușescu i-a expediat la fața locului pe Emil Bobu, mâna sa dreaptă și pe ministrul de interne Tudor Postelnicu, împreună cu un detașament de ofițeri de securitate, având mandat expres de a-i descoperi și aresta pe capii organizatori ai rebeliunii. Dar revolta de la Brașov a fost un eveniment absolut fantastic. Problema era felul în care urma să se răspândească vestea, atât în țară cât și în străinătate, dat fiind controlul riguros al mijloacelor de comunicare în România lui Ceaușescu. Câteva informații ajunseseră în Germania Federală, prin telefon, la rudele muncitorilor din Brașov. Dar, imediat, Securitatea a întrerupt liniile telefonice ale orașului, iar intrarea și ieșirea mașinilor a fost interzisă.

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

Silviu Brucan a trimis vestea la „Vocea Americii” și la „Europa Liberă”

În volumul său de memorii, intitulat „Generația irosită”, fostul demnitar comunist Silviu Brucan (detașat în acea vreme în SUA), aflat ulterior de partea revoluționarilor din 1989, a făcut o radiografie a momentului.

Brucan, devenit analist politic în ultima parte a vieții, a notat, referitor la acel moment: „După închiderea orașului, primul lucru pe care l-am făcut dimineață a fost să mă duc la Biblioteca Americană, al cărui director, Leslie High, mi-era prieten. Știam că biroul său este bine căptușit electronic, așa încât am scris pe o foaie de hârtie un scurt raport despre cele întâmplate la Brașov, rugându-l să aranjeze ca să ajungă unde trebuie, ca să fie imediat transmis de posturile de radio „Vocea Americii” și „Europa Liberă”, în limba română. Seara am ascultat știrea la ambele posturi”.

Peste 200 de muncitori arestați și torturați

În zilele următoare, știrile venite dinspre Brașov erau înfiorătoare. Represiunea a fost brutală. Peste 200 de muncitori au fost arestați și torturați, pentru a dezvălui numele organizatorilor. În furia sa nestăpânită, Ceaușescu era în stare să-i omoare, doar pentru denunțarea situației din țară, în fața opiniei publice mondiale. Aici, Silviu Brucan, la vremea respectivă unul dintre demnitarii de top ai regimului Ceaușescu, a avut un rol important.

El a înmânat presei străine și în primul rând postului BBC, o declarație în care condamna politica de la București, din care cităm: „Demonstrația muncitorilor din Brașov este o cotitură în istoria politică a României, ca stat socialist. O perioadă de criză s-a deschis între Partidul Comunist și clasa muncitoare, care până acum a asigurat stablilitatea politică a regimului. (…) Conducerea este acum confruntată cu o alegere dificilă: represiunea de masă, deoarece avem de a face cu mii de muncitori, sau un efort sincer de a satisface revendicările lor legitime. Desigur, tendința dominantă în Est pedalează cu tărie în favoarea celei de a doua opțiuni. Represiunea poate avea repercursiuni incalculabile, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional. Opinia publică mondială constituie azi o forță formidabilă în apărarea drepturilor omului”.

Marile ziare străine au publicat textul întreg al declarației, iar „Le Monde” a comentat: „Este prima dată când un membru de partid de o asemenea importanță adoptă o poziție atât de clară și este de așteptat ca ea să aibă un impact în ierarhia de partid”.

După declarația respectivă, publicația „The Economist” a comparat România cu Polonia anului 1980, anul în care a apărut celebrul front anti-comunist „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa. Descriind situația disperată, prestigiosul săptămânal britanic a conchis: „Ar putea, oare, românii, victime ale tiraniei ceaușiste, să facă ceva în această privință? Brașovul constituie primul exemplu că este posibil!”.

Generalii Macri și Nuță au coordonat măsurile represive

În schimb, cei anchetați de miliție au fost bătuți și torturați. Pentru efectuarea anchetei, au fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectoratele Județene de miliție și de la Securitate. General-maiorul de securitate Emil Macri și adjuncul ministrului de interne, general-locotenent Constantin Nuță au fost trimiși la Brașov pentru a coordona măsurile represive. Macri conducea direcția a 2-a a Securității, contrainformațiile economice și mai participase, împreună cu generalul Nicolae Pleșită și la reprimarea grevei din Valea Jiului, din 1-3 august 1977.

Dovada clară că toate direcțiile Securității au fost implicate în măsuri represive de poliție politică și că Macri și Nuță au fost atât de eficienți la Brașov, este dată de faptul că Nicolae Ceaușescu i-a trimis ulterior și la Timișoara, în decembrie 1989.

Cum funcționa dezinformarea în „Epoca de Aur”

După revoltă, comuniștii n-au stat pe gânduri și au încercat să contraatace pe frontul dezinformării, pentru a crea atât în țară dar mai ales în exterior o imagine falsă a evenimentelor. În ziua de 3 decembrie, a fost convocat un miting la uzina „Steagul Roșu”, iar agenția oficială de presă, Agerpres, a transmis următoarea informație: „Tăierile arbitrare și abuzive ale salariilor au fost criticate, directorul a fost concediat și atât liderii politici ai orașului cât și organizatorii demonstrației vor fi trimiși în judecată”. Acesta era o recunoaștere implicită că revendicările muncitorilor erau legitime și că dictatorul Ceaușescu simțea presiunea opiniei publice internaționale.

Practic, curajoasa demonstrație a muncitorilor din Brașov a schimbat peste noapte imaginea românilor de națiune pasivă.

„Boston Globe”: „România, un os de pește rămas în gât”

Până la revolta de la Brașov, lucrurile se schimbaseră și pe plan internațional, în ceea ce privește regimul dictatorial de la București. În luna martie 1987, subsecretarul Departamentului de Stat al SUA, John Whitehead, venise în vizită la București, să-l vadă pe Ceaușescu.

Vremurile în care liderul de la București era văzut la Washington drept personajul care nu vroia să plece în fața Moscovei trecuseră. La fel, se perimase și amintirea celui care îndrăznise să protesteze împotriva invaziei sovietice în Cehoslovacia, în 1968 și care se desolidarizare de boicotul țărilor comuniste la J.O de la Los Angeles, trimițând acolo un număr mare de atleți români. Ceea ce prevala la acel moment era îngrozitoarea performanță a lui Ceaușescu în privința încălcării drepturilor omului, ceea ce determina Congresul american să suspende statutul României ca națiune favorizată în comerțul cu SUA.

Cu toate acestea, americanii păreau încă circumspecți în a aborda pe un ton dur discuțiile cu regimul de la București. „Vi s-a întâmplat vreodată să vă rămână un os de pește în gât? Nu poți nici să-l scuipi afară, nici să-l înghiți. Așa stau lucrurile și în privința României”, a scris publicația „Boston Globe”, după vizita lui Whitehead, la București.

Conspirația începuse în anii ‘70

Până la Brașov, mai existaseră, însă, alte tentative de schimbare. Discuția în jurul căilor și mijloacelor pentru răsturnarea lui Ceaușescu a început încă din anii ’70. Totul pleca de la ipoteza că dictatura se baza pe trei piloni principali, Partidul, Armata și Securitatea. Generalii care participau la discuții subliniau ideea că niciunul dintre cei trei piloni nu putea fi atacat frontal și de aceea singura strategie realistă era de a încerca realizarea unei breșe în fiecare dintre cei trei și numai după aceea de a încerca sincronizarea activităților subversive.

Prima tentativă de a organiza o lovitură militară a avut loc în 1976. Ideea a pornit de la ministrul apărării naționale, generalul Ion Ioniță, care a discutat chestiunea cu șeful de stat major, generalul Ion Gheorghe. Ei puteau să organizeze o lovitură din punct de vedere strict militar, însă au renunțat, conștienți fiind de faptul că nici muncitorii și nici restul populației nu erau pregătite în acel moment pentru o lovitură în forță și de aceea nu o vor sprijini.

Proiectul a fost reluat în anii 1983-1984, când situația economică a țării începuse să se deterioreze în mod serios. Generalul Ioniță nu mai era ministru al apărării. Fusese pensionat pentru că refuzase să-l promoveze pe fratele dictatorului, Ilie Ceaușescu, de la gradul de maior direct la cel de general.

Iliescu și generalul Militaru – KGB au intrat în acțiune

Însă, Ioniță reușise să și-i apropie pe generalul Nicolae Militaru (cel care se va afla în vâltoarea evenimentelor în 1989 și care este suspectat chiar și după moartea sa că a acționat la ordinele KGB-ului) și pe generalul Ștefan Kostyal. Ambii fuseseră colegi la Academia Militară Voroșilov din Moscova, în perioada 1956-1958.

În acea perioadă, atât Ioniță cât și Militaru se aflau în contact cu Ion Iliescu, , considerat de mulți ca fiind omul cel mai indicat să-i ia locul lui Ceaușescu. Iliescu ocupase poziții importante în Partid: prim secretar al UTC și șef al secției de propagandă a Comitetului Central. Însă, în 1971, când Ceaușescu s-a întors din călătoria sa în China și Coreea de Nord cu ideea de a introduce și la noi o revoluție culturală, Iliescu și-a exprimat dezacordul. Ceaușescu s-a hotărât să-l marginalizeze, trimițându-l la Iași și la Timișoara, ca secretar local de partid și apoi numindu-l ministru al apelor.

Cu toate acestea, generalii mergeau înainte cu planurile lor. Ei socoteau că timpul cel mai potrivit pentru lovitură ar fi atunci când Ceaușescu se afla în străinătate, într-o vizită de stat. Ei observaseră că, în 1977, când avusese loc teribilul cutremur și dictatorii se aflau într-o țară africană, întregul aparat de stat fusese paralizat, ba chiar și informația legată de dezastru nu a fost dată publicității până când s-a stabilit comunicarea telefonică cu capitala africană și Ceaușescu le-a dictat cum să formuleze comunicatul oficial.

Complotul din 1984, zădărnicit de trădători

Complotiștii au hotărât să intre în acțiune în octombrie 1984, când Ceaușescu era invitat în Germania Federală. Ei contau pe sprijinul comandanților Garnizoanei Militare București. Scenariul prevedea ca o primă acțiune arestarea celor mai apropiați colaboratori ai dictatorului, Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Ion Coman și Ilie Ceaușescu și, simultan, capturarea postului de radio și televiziune, pentru a chema populația să se ridice împotriva dictaturii.

Împletirea loviturii militare cu răscoala populară era ideea centrală a scenariului. Operațional, o divizie mecanizată, condusă de generalul Dumitru Pletos și o divizie de tancuri, condusă de generalul Paul Keller, amândouă aflate în apropierea Bucureștiului, urmau să intervină pentru a ține la respect forțele Securității. Dar, la sfârșitul lui septembrie, principala unitate militară din Garnizoana București a fost trimisă la culesul porumbului, iar generalul-comandant, scos la pensie, ceea ce însemna că întreaga conspirație fusese trădată.

S-a aflat mai târziu că doi generali, Gomoiu și Popa, care fuseseră atrași marginal în complot, informaseră conducerea. Din fericire, potrivit regulilor conspirației, cei doi știau numai o parte din scenariu, aceea în care ei erau direct implicați, ceea ce i-a salvat pe cei trei principali conspiratori de la o represiune mai severă.

Generalul Kostyal a fost arestat și apoi exilat la Curtea de Argeș, iar Ioniță și Militaru au fost chemați la Comitetul Central de către Bobu și Postelnicu, scăpând doar cu o interdicție de a se mai vedea și cu avertismentul de a nu mai întreprinde nimic împotriva regimului.

Moartea suspectă a generalului Ioniță, „înțepat” în autobuz

Trei ani mai târziu, Ioniță a murit din pricina unui cancer suspect. El mărturisise unor apropiați că, în timp ce călătorea într-un autobuz aglomerat, a simțit o împunsătură în spate, urmată foarte repede de dureri îngrozitoare. Cecilia, soția sa, a cerut o autopsie, dar autoritățile au refuzat. Și chiar dacă era general cu cel mai înalt grad și fost ministru al apărării, a fost înmormântat fără onoruri militare….

Aceasta este povestea celor mai serioase încercări, civile și militare, de a-l răsturna pe Ceaușescu, dinaintea revoluției din 1989. Deși loviturile au eșuat, efectul lor în societate și mai ales în Armată a fost puternic. Așa cum știm, mulți dintre „actori” urmau să revină în lumina reflectoarelor, în decembrie ’89…