Rică Răducanu, savuros non-stop: “L-am lăsat pe Pele să-mi dea gol că era prietenul meu!” Exclusiv

Nu există român care să nu-l cunoască. L-au iubit și la paradele excepționale, și la gafele monumentale. Pentru că „Tamango” este doar unul.

Numele său este Răducanu Necula. Este simbolul Rapidului și al firescului. Mereu cu zâmbetul pe buze, „Rică” este sufletul fiecărei petreceri care se petrece în sufletele noastre, indiferent cu ce echipă am simpatiza.

Retras la Sinaia, alături de familie, Rică Răducanu a acordat un interviu spumos, nici nu se putea altfel, în exclusivitate pentru FANATIK. Fostul mare portar visează ca Rapidul să promoveze în Liga 1, însă giuleştenii au început cu o remiză play-off-ul din liga a doua.

Rică Răducanu, interviu savuros pentru FANATIK: “Eu aveam umorul meu, din naştere”

În prezent, există vreun jucător care vă calcă pe urme, la capitolul charismă?

– Ar trebui să le ardă de umor, că stau bine cu banii, nu cum eram noi. Dar nici pe timpuri nu mai erau fotbaliști, așa ca mine. Mă refer la oameni care să facă giumbușlucuri. Eu, cel puțin, nu i-am văzut… Eu așa m-am născut, cu toate că n-am fost boier… Acum, drept să-ți spun, nici nu-i cunosc pe ăștia de azi. N-am nicio legătură cu ei. Eu aveam umorul meu, din naștere, că d’aia am jucat și la teatru, și în filme…

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

Circulă o legendă, referitoare la dumneavoastră….

– Ei, numai una? Ha,ha, ha… (râde cu mare poftă)

Mă refer la scrisoarea trimisă din cantonamentul echipei naționale și pe care ați fi copiat-o de la Mircea Lucescu. Ați scris „Stau în cameră cu Rică Răducanu”. Cât este folclor și cât, realitate?

– Ai auzit ceva, dar nu eram cu Angelo. Prima mea deplasare a fost în ’65, în Congo-Brazaville, cu antrenorul Cornel Drăgușin, nu cu Angelo Niculescu. O lună și ceva am stat acolo. Eram cu ochii pe Mobutu sau Mulumba, cum îl chema pe ăla. Eram amărâți rău. Eram la tineret, jucasem câteva meciuri la juniori și m-a chemat nea Cornel… Și acolo ne iubea lumea. Erau stadioanele pline, oamenii veneau la meciuri. Ei, după vreo două zile, a venit nea Cornel Drăgușin, că el ne-a crescut pe noi și mulți din echipa aia am „sărit” la naționala mare.

Ne plictisiserăm. El ne-a zis: „Băi, în viață trebuie să aveți și voi amintiri. Să știți ce faceți. Luați fiecare câte un caiet și scrieți în fiecare zi ce vizitați, că la bătrânețe o să vă pară bine”. Avea dreptate. Am luat un sul de hârtie igienică și i-am furat caietul lui Bebe Pil, care juca la Farul Constanța. El scrisese că stă cu mine, în cameră. Nea Cornel ne-a zis că ne controlează, pe fiecare în parte. Pil scria zilnic. Eu am luat acel sul și i-am furat caietul lui Pil. Și da, așa scria el, că stă în cameră cu Răducanu. Și apoi a venit nea Cornel și mi-a spus: „Cum dracu’, mă, să stai în cameră cu Răducanu?!”… Ha, ha, ha!… (râde iar cu poftă) Dar să știi că n-am avut nicio treabă cu Lucescu, pe când jucam la tineret…

„Gheorghe Dinică fugea după porumbeii voiajori, că nu știa că se întorc…”

Ați jucat în două filme, „Totul pentru fotbal” și „Legiunea străină”. Nu se poate să nu aveți vreo amintire cu vreo poznă de la filmări…

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

– Chiar ieri am revăzut unul dintre ele… La „Totul pentru fotbal” a fost mișto, rău. Că mai și jucasem cu „Bibanu’” (n.a. –  Dem Rădulescu), la Teatrul de Revistă. Plus că era și maestrul Andrei Blaier, regizorul. Un om excepțional. M-au iubit ăștia mari, să știi… Gheorghe Dinică fugea după porumbei, prin Giulești, că le dădea drumul și nu știa că sunt voiajori și că vin înapoi… Eu aveam porumbei, dădeam câte 10-15 lei pe fiecare și mă jucam cu ei… Și apoi voiam să le dau drumul. Cu Dinică mă cunoșteam demult. La „Totul pentru fotbal” a fost cea mai mișto filmare.

Eu jucam la Teatrul „Constantin Tănase” și eram aproape de sfârșitul carierei. „Bibanul” mi-a dat atestatul, pentru o casă, că eu nu aveam. Lucrasem doar șase luni acolo. Pe vremea aia, eram la Steaua. Nu prea îmi mai ardea de fotbal… Și nea Blaier, Dumnezeu să-l ierte, m-a chemat să joc… Prima dată am filmat la Buzău, iar apoi la Piatra Neamț. Au fost toți actorii mari, Papaiani și alții. N-am avut repetiții, am făcut filmul direct.

În celălalt film, jucam rol de barosan. Eram cu mașina, ce să vezi… La Jilava, la pârnaie, am filmat cu regizorul Mircea Daneliuc. Puteam să joc în mai multe filme, dar asta a fost. Eu sunt bucuros că am trecut prin toate. Dintr-un țăran din comuna Vlădeni, am vrut să fac ceva cu viața mea… M-a furat tata, după ce a divorțat de mama și m-a adus la București, iar apoi am umblat prin toată lumea. Lumea care mă iubește, dar și eu o iubesc… Am fost amărât de mic, am muncit, însă am avut și noroc.

De unde provine porecla „Tamango”?

– Când eram junior, jucam la Victoria MIBC, pe postul de extremă dreaptă. Și era antrenor nea Dragoș Stănescu. El m-a luat la Flacăra Roșie, când s-a unit clubul cu Victoria. Apoi, antrenor a venit nea Sandu Frățilă. El ne-a crescut. Culmea, deși nu prea le aveam cu mingea, eu dădeam goluri multe și nu credeam că o să ajung portar. Dar mă zbăteam, alergam mult. Ei bine, pe vremea aia, era un film, cu un negru care s-a răsculat, Tamango…  Inginerul șef de acolo mi-a zis: „Băi, parcă ești Tamango ăla din film!”. Că trăsesem un șut de s-a rupt plasa… Cred că era putrezită, săraca…

Ați participat la o mulțime de emisiuni TV. De care dintre vedetele autohtone vă simțiți mai apropiat?

– După experiența de la Teatrul „Constantin Tănase”, m-au chemat la tot felul de emisiuni. Dar le-am zis să mă lase să vorbesc doar pe stilul meu, să fac caterincă, nu să mă iau de cineva… Teo Trandafir m-a „scos” prima oară „pe stică” și apoi Almășanca. Marina… Și apoi a venit Dan Negru.

• 10 ani a jucat „Tamango” pe scena teatrului „Constantin Tănase”

„Din cauza nasului, ca să beau un pahar, trebuie să mă dau peste cap!”

Ați fost invitat și la TVR, la emisiunea „Șprițul de la ora 10”…

– Da, păi veneau toți… Colea Răutu, Alexandru Lulescu, Nicu Constantin și alții… Mereu am stat pe lângă marii actori. Eu mă duceam oriunde, la toate televiziunile. Mă chema lumea, că le plăcea de mine… Dar, culmea, apropo de șpriț, când eram tânăr nu prea le trăgeam. Nici acum nu sunt prea periculos… Nu beau cafea, nu fumez, nu consum tărie, decât cine știe când și îmi pun suc în ea. Eu sunt pe vin. Vin de țară. Îmi mai pun seara, câte un pahar. Adică, paharul e o sondă de-un „kil”. Ha, ha, ha!… (râde la amintirea… „kilului”…) Păi, da, că din cauza nasului meu, ca să beau un pahar normal, trebuie să mă dau peste cap… Așa, cu sonda, bag și nasul în ea. Când vii la mine, o să-ți arăt cu ce beau eu…

„Păi după ce mor, de ce îmi mai dați, dom’le, nume de stadion? Eu acum vreau, cât trăiesc!”

Cum priviți Rapidul din zilele noastre?

– Și la Rapid, și în Liga 1 acum sunt fotbaliști cu pretenții. Nu mai sunt pe maidane, cum eram noi, pe vremuri, să ai de unde alege. Acum, cum „sare” câte unul și mai ajunge și la București, apoi nu-l mai găsești… Îl mai vezi pe la gagici sau prin baruri… Nu mai sunt fotbaliști adevărați, la ora actuală. Și Rapidul este în aceeași situație. Ei caută jucători, dar n-ai de unde să-i iei, tată!

Actualii giuleșteni vă mai cer sfatul?

– Când sunt la București, mă duc mereu la teren. Au ridicat ăia un stadion de nu-ți vine să crezi, cu toată pandemia asta… Și lucrează mereu. De când era primar Viorel Lis eu lucrez și la Primăria Capitalei și mă mai ocup și de Rapid.

Păi și cum se comportă, în particular, doamna Firea?

– Eeei, nu prea o prinzi. Are atâtea probleme… Mai bine aș sta de vorbă cu bărbatul ei, că știe și fotbal. I-a dat și numele stadionului din Voluntari „Anghel Iordănescu”, pentru că îl cunoștea. Eu mă chinuiesc cu ăștia să dea numele meu noului stadion din Giulești. Și mi-au zis „Băi, nea Rică, păi nu merge. Numai după ce mori…”. Păi după ce mor, de ce îmi mai dați, dom’le, nume de stadion? Eu acum vreau, cât trăiesc! Ca și strada pe care este casa mea, din cartierul Regiei… Mi-aș dori să capete numele meu.

Rapidul are cele mai mari șanse de promovare

Ce șanse are „Realul din Giulești” să redevină o echipă de top?

– Rapidul o duce foarte bine. Jucătorii au contracte bune, conducerea dă banii la timp, iar acum a venit și domnul Victor Angelescu, alături de primarul Sectorului 1. Stau bine la capitolul „material”. Bine că a devenit și „Pancone” președinte, iar Rapidul are toate șansele să promoveze. Știi de ce? Pentru că la celelalte echipe, care aspiră, se vorbesc jucătorii între ei, că o duc bine și în liga a doua, ce le trebuie în prima? Că dacă promovează, automat dispar câte cinci, șase inși dintre ei… Culmea, cred că și la Rapid se întâmplă lucruri de genul ăsta, dar ei au șanse mai mari la promovare. Cele mai mari, așa să scrii!

• 7 goluri a marcat portarul Răducanu pentru Rapid: 3 în Divizia A 1973-1974 și 4 în Divizia B 1974-1975
• 57 de ani avea Rică Răducanu la ultima sa legitimare, la Senaco Novaci, în Liga a III-a!

Rică Răducanu: „La primul salariu, tata m-a întrebat de unde am furat banii!”

Care este cea mai mare satisfacție pe care ați trăit-o?

– Am atât de multe… Dar cred că s-a petrecut când a venit Nea Tinel (n.a. – regretatul antrenor Valentin Stănescu) în vizită la Flacăra Roșie, iar eu aveam 12 ani, eram copil de mingi… După aia am făcut școala de construcții, mi-am luat patalamaua, dar tot la fotbal îmi era mintea. Mă duceam prin spatele porții și le dădeam mingile jucătorilor. Ei, la un moment dat, m-au pus să joc, pe postul de portar. Asta chiar dacă am spus că am jucat și înaintaș. Și după ce am apărat bine cu Progresul, Nea Tinel m-a luat în echipă.

A zis „Ce dracu’, bă, tu ești ăla, Tamango. Te știu! Vino la Rapid!”… Ce fugă am tras! Mă știa tot Giuleștiul. Când i-am zis tatălui meu că m-au chemat la Rapid, nu i-a venit să creadă! Când am primit primul salariu, tata m-a întrebat de unde am furat banii. Să mă bată, să mă omoare, nu alta… Și l-am dus la teren, ca să mă vadă.

L-a… „lăsat” pe Pelé să marcheze, la Mondialul Mexican

Dar cel mai mare regret?

– Mondialul din Mexic, 1970. Dar, până la urmă, mi-am făcut datoria. Am jucat și contra Braziliei… Apropo de regrete, dacă te referi la faza aia, în care m-am jucat cu mingea și am dat-o în poartă, să știi că nu puneam la suflet chestii de genul ăsta. Aia s-a întâmplat așa, pur și simplu… Păi ce, pe vremea aia era 300 de lei prima de meci, nu erau banii de astăzi. Dacă aș fi făcut așa ceva acum, m-ar fi omorât! Alt mare regret este că, după ce am evoluat în echipa națională și am apărat culorile patriei, nu am apucat să joc și eu în străinătate. Pe vremea noastră, doar câțiva au plecat, întâmplător. Nici lui Dobrin nu i-au dat drumul la Real Madrid. Și eu am avut oferte. Ba chiar m-am întânlit și cu Pele. Am băut o bere cu el. Mă întrebau ăștia, cum mă întrebi tu acum: „Băi, Rică, ți-a dat Pele gol?” Și le răspundeam: „L-am lăsat, că e prieten cu mine!”… (râde)

Cum se manifestă omul Pele, dincolo de fotbalistul Pele?

– E pe stilul meu… Când m-am dus la Copacabana, unde l-am cunoscut, el a crezut că eu sunt selecționerul României. Și am băut o bere cu el și cu Ricardo. Ei mi-au zis că le place stilul meu de joc și mi-au propus să mă ia acolo, în Brazilia. Și le-am spus că nu se poate, pentru că România e departe și că trăim în alt sistem politic. Pele era foarte prietenos ca om, dar pe teren se schimba în rău. Înjura, scuipa… Dar în meciul din Mexic i-am „scos” două șuturi și m-a aplaudat. Până la urmă, mi-a dat un gol, dar asta e… …L-am lăsat, că e prieten cu mine! (râde „sănătos”)

„Nu va mai apărea nimeni ca Dumitrache”

Care este adversarul pe care l-ați prețuit cel mai mult?

– În primul rând, pe „Mopsul”. Pe Dumitrache. Nu va mai apărea unul ca el… Când îl vedeai, nu dădeai doi bani pe el. Dar pe teren, cum îi „făcea” pe toți, de la stânga la dreapta, nu-ți poți imagina. Și când sărea, aveam impresia că era mai înalt ca mine. Pe lângă el mai erau Dobrin, Lucescu, Dinu, Sătmăreanu… Era și altă atmosferă, nu ca acum. Ne întâlneam pe la „Berlin”, beam împreună, eram prieteni… Nu conta că unul era, să zicem, de la Dinamo, altul de la Rapid sau Steaua… Stăteam toți, împreună și petreceam. Eram la „școala germană”, cum îi ziceam eu.

„Prea mare pentru un careu atât de mic”

Nu putem omite contextul social actual. Cum v-au afectat efectele pandemiei COVID-19?

– Ne-a zăpăcit pe toți. Abia aștept să se încheie și să ne reluăm viața normală. Nu poți să te plimbi, tot timpul, prin curte…

V-ați gândit să scrieți sau să colaborați la o carte despre viața dumneavoastă?

– Am scris o carte, în colaborare cu Sorin Satmari, Dumnezeu să-l odihnească… Când vii pe la mine, o să ți-o dau și să o duci și colegilor de la Fanatik. Titlul este „Prea mare pentru un careu așa de mic”. Dar lumea nu știe. Pe timpul ăla, lumea nu cumpăra cărți. Iar pe mine mă știu doar ăia bărâni. Ăștia tineri ar vrea ei să mă vadă, dar… și eu aș vrea. Ha, ha, ha!!! (râde iar cu mare poftă)

Emisiuni TV, o mulțime de interviuri… Există, totuși, vreo întrebare care nu v-a fost adresată și ați fi dorit să răspundeți?

– Nu, nu cred. Vorba ta, am dat atâtea interviuri și nu cred că a uitat cineva să-mi pună vreo întrebare. Dar cel mai mult îmi place să vorbesc despre familie. Toți ăștia știu că eu sunt Rică, dar habar n-au că sunt un amărât, născut la Vlădeni. Mama a rămas acolo, tata m-a „furat” și m-a adus la București. Bătrânii poate mai știu ceva, dar ăștia, tinerii, nu știu cine sunt…

Sunteți fericit?

– Da! Am o familie frumoasă și mă bucur că acum băiatul meu Cătălin este în țară, alături de mine. Nepoții sunt bine, cel mare este la facultate, în Anglia și va absolvi curând, că e în anul trei… Nevastă-mea e sănătoasă, fratele meu, care are 90 de ani, este singur, dar mergem noi și îi ducem mâncare, iar dincolo de asta, mai sunt frații soției și cei câțiva prieteni care mi-au mai rămas. Printre care și voi, cei de la Fanatik, care ați mai scris câte ceva despre mine, am citit la voi cum am urcat lăutarii pe casă și Gino le-a luat scara, ha, ha, ha, chiar așa a fost! (râde) Chiar mă bucur că am vorbit…

• 1.200 de lei a fost primul salariu de fotbalist al legendarului portar
• 11 echipe s-au „bucurat” de serviciile lui Rică Răducanu de-a lungul a 45 de ani: Victoria MIBC Bucureşti (juniori 1958), Flacăra Roşie Bucureşti, Rapid, Sportul Studenţesc, Steaua, FCM Reşiţa, FC Baia-Mare, Autobuzul Bucureşti, Spartac Bucureşti, Avicola Crevedia, Senaco Novaci (2003!)
• 1 titlu de campion (1967, cu Rapid) şi 3 Cupe ale României (1972 şi 1975 cu Rapid, 1979 cu Steaua) a câștigat Necula Răducanu în cariera sa de… 45 de ani!
• 61 de meciuri a fost Răducanu în poarta echipei naţionale, primul meci în 1967 (România – Italia 0-1, 25 iunie, preliminarii CE) şi ultimul în 1978 (România – Iugoslavia 3-2, 25 octombrie, preliminarii CE)
• 329 de meciuri a jucat Răducanu în Divizia A, la Rapid (1965-1975), Sportul Studenţesc (1975-1978), Steaua (1978-1980) şi FC Baia Mare (1980)