News

Andrei Dicu scrie despre canibalismul din lagărele rusești: “Mai târziu, s-a aflat că era carne de om”. Unchiul meu a refuzat să-și mănânce semenii

Am avut prilejul să cunosc eroi români, căzuți prizonieri în infernul sovietic, iar unul dintre aceștia este unchiul meu, confruntat cu ororile din Siberia, care au culminat cu canibalismul.
28.02.2022 | 11:14
Andrei Dicu scrie despre canibalismul din lagarele rusesti Mai tarziu sa aflat ca era carne de om Unchiul meu a refuzat sasi manance semenii
Prizonierii români din Cel de-Al Doilea Război Mondial au îndurat coșmarul lagărelor rusești din Siberia (sursa colaj FANATIK)
ADVERTISEMENT

Economistul Alexandru Negulescu este unul dintre personajele cărora războiul cu rușii le-au distrus viața și cariera, fiind comparat de unele voci cu savantul Nicolae Paulescu.

„Cine nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete” sună ca o marotă și poate chiar este. Numai că sintagma încarcă mult adevăr. Războiul declanșat de Rusia în Ucraina trezește amintirea atrocităților comise de „prietenul de la Răsărit”, în Cel de-Al Doilea Război Mondial și inclusiv după finalul conflictului militar. Multe dintre victimele acestor crime au fost ostași și ofițeri români, căzuți prizonieri și deportați în lagărele din Siberia, unde cuvintele de ordine erau umilința, tortura și foamea, care îi obligau pe majoritatea la compromisuri abominabile.

ADVERTISEMENT

Întâmparea a fost să aflu chiar din familie exemple care m-au făcut să simt talpa norilor până în străfundurile gleznelor. Unchiul meu, Alexandru Negulescu, „Sandu”, cum îi spuneam noi, a absolvit, în anul 1938, Academia Comercială din Cluj, dar destinul i-a jucat o festă, care l-a oprit să-și susțină teza de doctorat. În 1940 a fost mobilizat, iar anul 1942 l-a „prins” pe Frontul de Est, ca sublocotenent în Regimentul 8 „Dorobanți”. A căzut prizonier și a rămas captiv în Siberia, timp de patru ani.

Când asculți poveștile acestor oameni, te simți parcă mușcat de viscol, într-o ocnă de sare. Tratamentul la care erau supuși prizonierii de război de către ruși pare, astăzi, de necrezut. „Mâncarea din lagăr era cumplită. Un țigan ne vindea câte o porție de carne, dacă păstram tăcerea. Mai târziu am aflat că erau fese umane”, aveam să aflu… Sadismul lumii nu încape într-o seringă, care vrea să-l ducă la analize…

ADVERTISEMENT

Ororile prizonieratului rusesc, dezvăluite după aproape un secol: Traficantul de carne de om din Siberia îi jecmănea pe deținuți!

Povestea este terifiantă, dar, tânăr cum eram, mă simțeam fascinat de cunoașterea unui adevăr macabru. Uneori, deciziile noastre de a rămâne copământeni cu Infernul țin de plăcerea sadică de a afla tainele putregaielor din alte suflete, pentru ca, la momentul oportun, să găsim justificarea pentru a ne putem răzbuna, îndesat. Poate că așa simțeam și eu, la vremea aceea și poate că sensibilitatea unui caz petrecut în familie mă „droga”. Am înțeles, însă, pe drum, că esențială este păstrarea adevărului.

Unchiul meu a avut noroc și nu i-a făcut cu ochiul „meniul” propus. Alții n-au avut încotro. „Ne cerea și ultimele lucrușoare pe care le mai aveam, pentru o friptură. Mai târziu, s-a aflat că era carne de om. L-au împușcat pe loc. Am aflat că sovieticul era un țigan, venit de la noi, din România”, mi s-a spus. Poate că fenomenul care m-a îngrozit mai mult decât atrocitatea în sine a fost faptul că rușii l-au executat pe individ, doar pentru că… „s-a aflat”. Altfel, putea să dureze mult și bine, pentru că și umilirea inamicului căzut este o practică des întâlnită.

ADVERTISEMENT

Amintirile ne sunt solicitate în permanență, pentru că ele au devenit decontul tuturor frustrărilor trecute, astfel că e logic să plătim…

Sublocotenent executat pentru că a luat apă dintr-o baltă

Poveștile din lagărul siberian Oranki au continuat. O parte din mărturiile unchiului meu au fost consemnate în ziarul „România Liberă”, din 6 decembrie 1995: „Odată, ne-am repezit cu toți la un vagon cu sfeclă furajeră. Ne-au lovit cu paturile armelor, dar am reușit să iau o sfeclă și am mâncat-o, după ce am curățat-o de pământ, cu dinții. Ne chinuia o sete cumplită, pentru că ne dădeau pește sărat. Pentru că a luat o gamelă cu apă dintr-o baltă, un sublocotenent din Târgoviște a fost executat pe loc”…

ADVERTISEMENT

Cu siguranță, mi s-ar putea reproșa îngroșarea temei, sub aspectul firavelor teze de tipul „à la guerre, comme à la guerre”, sau, mai grav, „și alții se comportau la fel, nu numai rușii”. Totuși, dulcea fidelitate a palmaresului rusesc în domeniu scutește de comentarii.

ADVERTISEMENT

Drept dovadă, au fost prezentate filmări care datează din anul 2017 și date publicității de „Novaia Gazeta”, în care se poate observa cum câțiva mercenari ruși torturează, decapitează și incendiază un sirian capturat. Apoi, în urmă cu doar câteva zile, am văzut cu toții la televizor cum un tanc rusesc a călcat sub șenile o mașină, cu șoferul aflat la volan.

Precum orga organizează aerul catedralei, la polul opus, barbaria scoate în stradă micimea și frustrarea.

Ana Pauker
Ana Pauker, unealta sovieticilor în România (sursa muzeulvirtual.ro)

Tovarășa Ana Pauker, invitată la… „show”: „O să vă las doar ochii, ca să vedeți și să plângeți!”

Gheorghe Merișescu, reabilitat ulterior de Nicolae Ceaușescu și devenit în anii ’60 directorul operei din Cluj Napoca, a fost, de asemenea, prizonier în lagărul de la Oranki. La 7 noiembrie, de ziua națională a URSS, și-a pus în cap să înființeze o mică orchestră, pentru a sărbători evenimentul și a mai curma, pentru câteva zile, calvarul camarazilor săi. Surprinzător, a primit acceptul. Ministerul de Interne sovietic i-a pus la dispoziție instrumentele, iar din România a fost trimisă o delegație specială, pentru ca „tovarășii” să remarce cât de bine funcționa „programul de reeducare”. Erau acolo Ana Pauker și Emil Bodnăraș…

Unchiul meu mi-a povestit că, spre surprinderea tuturor, orchestra formată din vreo 30 de instrumentiști, împreună cu restul prizonierilor, s-a ridicat în picioare și a cântat „Trăiască Regele!”. Cu toții au fost somați să se înscrie în Divizia „Tudor Vladimirescu”, devenită arma care i-a ajutat pe sovietici să supună armata română. „N-o să vă las decât ochii, ca să vedeți și să plângeți!”, ar fi strigat Ana Pauker. Un anume căpitan Popescu, din Otopeni, ar fi ripostat. A fost dus imediat la mina de plumb.

Și atunci, ca și acum, rușii s-au sprijinit pe sistemul de „sclavi”, fie că vorbim despre cei din România comunistă, ori de acoliții din Cecenia și din Belarusul actual. Oficial, totul s-a revizuit, dar în fond, nu s-a schimbat nimic. Poate că nouă ne revine doar dreptul de a ne băga mâinile în apa murdară a lumii, ca să scoatem de acolo o lume mai curată.

De la doctrina NKVD, la spălarea minții din zilele noastre

Acestea erau „obiceiurile” sovietice, îndoctrinate de școala NKVD – KGB, inventatoarea care deține patenta acestor mârșăvii. Omenirea și societățile cu pretenții democratice au evoluat, dar nu peste tot, iar uneori mentalitățile de grup rămân bătute în cuie. Ne-o demonstrează acest Vladimir „Ilici” Putin, agresorul universal, devenit (sperăm că nu doar pentru o scurtă vreme) câinele bătut de la Kiev.

Dacă, în aceste zile, încă n-am avut nefericita ocazie să ascultăm mărturiile actualilor prizonieri de război, am fost, totuși, martorii propagandei copilărești a mass-mediei ruse, care ne prezenta câțiva posibili ucraineni, fericiți că soarele eliberării urma să le lumineze strada. Din propriul tău frate se naște torționarul ideal, iar eroii din Siberia puteau depune mărturie.

Revenind, însă, la paralela dintre violența trecutului și cea a prezentului, se pare că, deși este tentant, nu se poate vorbi despre o moștenire istorică a agresivității. „Rușii au un alt tip de gândire”, mi-a explicat un psiholog. Am insistat, dar acesta a refuzat să detalieze…

Tancuri rusești în România
În anul 1944, tancurile sovietice au ocupat România (sursa facebook.com)

Eroii familiilor noastre ne fac cu ochiul din candelă

Să revenim, însă, la subiectul de bază. Imediat după Revoluție, Alexandru Negulescu, împreună cu soția sa și mătușa mea, Măndica „Mimi” Negulescu, n-au stat degeaba. Ambii au încercat să restabilească adevăruri istorice prin propria experiență și au visat la reinstaurarea Monarhiei, intrând în legătură inclusiv cu apropiați ai Casei Regale.

Esențial este altceva și, probabil, există mulți români aflați în situații similare. Din păcate, o sumedenie dintre ei n-au reușit să-și povestească amintirile. Toți înaintașii din familia mea s-au comportat demn împotriva invaziei rusești, recte bolșevice. Bunicul meu, avocatul și artileristul Ion Mihalcea, s-a întors rănit din bătălia de la Cotul Donului. A fost decorat, pentru ca ulterior să fie arestat și condamnat de comuniști, pentru că făcuse parte din Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu.

Un alt unchi, ofițer de cavalerie, a fost osândit la temniță grea, sub acuzația de „crimă”, deși el salvase evrei, iar mărturiile acestora, depuse în favoarea sa, fuseseră consemnate de instanță. Nu am făcut aceste evocări de pe cine știe ce culmi semețe, dar sunt convins că, într-o mulțime de familii românești, situația este similară și încă este bine că mai avem din cine să ne tragem.

Toți acești oameni s-au întors din temnițe albiți, chinuiți de boli, dar nu și revanșarzi. Pentru că au știut că porunca istorică a destinelor lor a fost ca noi să înțelegem, să nu uităm, dar mai ales să prevenim. Parcă ne fac cu ochiul dintr-o candelă imaginară, avertizându-ne să nu mai pendulăm între imperii.

Pentru ca Ucraina să nu cadă în lanțuri, întorc și celălalt obraz

Revenind la zilele noastre, în general vorbind, nu sunt un „suporter” declarat al Ucrainei, dar detest nedreptatea, dictatura, isteria și crima. Ucraina ne datorează multe, inclusiv ocuparea Insulei Șerpilor și a Bucovinei de Nord. Dar, având în vedere situația de față, prioritar este să întoarcem celălalt obraz. Cel puțin pentru moment și mai ales pentru că există și varianta ca vremurile evocate anterior să revină la viață…

Așa este drept, să fim aproape de aproapele nostru, pentru că oamenii își pot rezolva măcar civilizat, dacă nu și elegant, problemele. Însă, acest fenomen se petrece numai în cazul în care nu discutăm despre un sistem tiranic și anacronic, așa cum este cazul „Jamahiriei” fundamentalistului de la Kremlin.

Spre deosebire de istorie, „trăitorii” nu se repetă

Vă vorbeam, la început, despre cazul savantului Nicolae Paulescu și voi încheia în acest sens. Dincolo de opțiunile sale politice, profesorul Paulescu a fost un om de știință care a contribuit la izolarea hormonului pancreatic antidiabetic. S-a spus despre el că ar fi fost inventatorul de drept al insulinei. Au existat o mulțime de interpretări ale cazului său, dar se pare că românul publicase invenția sa cu aproape un an înaintea lui Frederick Banting și a lui Charles Herbert Best, descoperitorii oficiali ai insulinei, laureați cu Premiul Nobel.

După absolvirea Academiei Comerciale din Cluj (1938), Alexandru Negulescu și-a elaborat teza de doctorat cu titlul „Redresarea economico – financiară a lumii, prin armonia virtuților rațiunii numai prin om și gospodăria economică a familiei”, sub îndrumarea profesorului Sabin Evianu, atașatul economic al României, la Londra. Cariera sa a fost încheiată de război și de prizonierat, iar mai târziu, americanul Gary Becker a primit Premiul Nobel, pentru teoria „producției familiale”, o noutate care apărea în teza unchiului meu.

În anul 1976, economistul Milton Friedman a obținut Premiul Nobel pentru o teorie similară, aplecându-se asupra acelorași „planuri familiale, în economia de piață”. Coincidențe sau nu, aceste evenimente trezesc un vuiet intracelular. Este, însă, omenește să te întrebi, chiar și retoric, cum s-ar fi așezat destinul, în absența coșmarului rusesc.

Ar fi putut primi Paulescu sau/ și Alexandru Negulescu, Premiul Nobel? Pentru a nu fi acuzat de partizanat, nu mă voi hazarda în a răspunde acestei… supoziții. Aș spune doar că, nu-i așa, orice este posibil. Mai ales când, sub ochii noștri, istoria se repetă.

Mă simt înnobilat grație faptului că am fost contemporanul eroilor români și sunt onorat că pot privi „live” încăpățânarea și dedicarea cu care ucrainenii își apără țara. O expoziție anacronică de robi proaspeți ne-ar readuce pe toți în zodia viciului apetisant al răzbunării.

Până la urmă, aceasta este povestea unor „trăitori” și a unor vremuri. Nenorocirea, în toată platitudinea ei, este că, spre deosebire de istorie, „trăitorii” nu se repetă.