Se împlinesc 63 de ani de la moartea lui Constantin Brâncuși. Opera sa, o incursiune între real și fantastic. O vizită la Centre Pompidou din Paris

Dincolo de molime, există poezia vieții, de multe ori sculptată cu dalta și cu ciocanul. Ucenicii, calfele, oamenii, românii au ce primi de la Maestrul Brâncuși, cel care învie în fiecare zi. Brâncuși este cel mai puternic și cel mai suav braț românesc. Într-o zi de 16 martie, a plecat în zorii unei alte lumi. „Azi”, dar în alt an, a pornit departe, de departe de țară.  Se „oftică” franțujii, că nu e al lor. Se învârtește Mapamondul că nu e al lui. Noi am fost acolo, de unde a plecat Maestrul și… ne-am bucurat că este Brâncuși al „NOSTRU”.

Brâncuși, între real și fantastic, la Paris: O vizită la Centre Pompidou și Infinitul din filme. Dreptatea regizorului Cornel Mihalache și „matematica” actorului Ioan Andrei-Ionescu

Paris, Centre Pompidou, nivelul 5. Privim, de sus, „acasa” lui Brâncuși, deși este imposibil de privit „de sus”. Cobori ușor… Vreme înțepătoare, dar muzeul este deschis și merită să zăbovești la coada infernală, asemănătoare cu aceea de la Tour Eiffel, ca să întâlnești Zeul, în carne, piatră, lemn și metal. La 16 martie 1957, cioplitorul de Infinit a urcat la stele….

Dincolo de maladiile care ne înconjoară, Brâncuși rămâne un pretext pentru Înviere. Și pentru românism, chiar dacă el, românul, a plecat dincolo, supărat pe societatea care i-a trântit ușa în nas. „Ție, popor ingrat, nu-ți va rămâne nici cenușa mea”, pare să ne spună, de departe. Puțini știu că Brâncuși era topit după dulceața de gutui, că l-a admirat pe Mareșalul Antonescu și că a iubit-o și pe Maria Tănase. Nu i-au plăcut, însă, naționaliștii francezi, ci doar… socialiștii lor.

A aderat la mișcările politice „de stânga”, negându-și (oficial) naționalismul cu care a plecat în traistă. Ca și Cioran, alt actor grăbit, de pe scena României…  Dar Brâncuși respiră și mai…. ciudat, iar mirosul de tutun de pipă pare ceva mai rafinat. Și totuși, parcă îl mirosim atât de aproape, pentru că astăzi, tot Parisul bubuie a Brâncuși…

Digi24.ro

Liderul interlop Costel Corduneanu a murit în spital, în urma unei operații dificile la inimă

Pași de Golgotă, până la Domnișoara Pogany

Intrăm. Pășim pe căi interminabile, pentru că senzația este de… Golgotă. Acest om are ceva sfânt în sine, dincolo de timp și de spațiu. Lucrările sale sunt expuse într-un cub imens, de sticlă. Deasupra noastră, parcă un clopot se întinde, strângându-ne pătimaș și totodată, calin. Sunt turiști veniți din toată lumea. Majoritatea asiatici, restul europeni, dar și doi români, ținându-se de mână înaintea geamului care îi desparte de versiunile „Coloanei Fără Sfârșit”, de „Domnișoarele Pogany”, despre care aflăm că au fost cel puțin trei… și mai ales de „Muza Dormind”, care te seduce cu al său trup încă „nelămurit”, dar atât de grăitor prin substanța sa. Această sculptură este, fără doar și poate, sufletul brâncușian, cel care se lasă privit de inima profanului cu o discreție ancestrală. Nu se dezvăluie cu totul, plutește între mistic și real, cumva… Dumnezeiesc.

Drumul către Coloana Fără Sfârșit

A fi român, aflat în trecere prin Paris, să stai lângă Brâncuși e mai mult decât o onoare. Este o stare sinonimă cu împărtășania. Câțiva dintre turiști realizează că venim chiar din patria artistului și ne sculptează din priviri. Ne privesc ciudat, chiar dacă, uneori, admirativ. Un domn cu figură asiatică întreabă de ce în România nu există un Muzeu Brâncuși. I-am explicat că avem Ansamblul de la Târgu Jiu și că acolo se află adevărata „Coloană Fără Sfârșit” (sau „A Sacrificiului Infinit”, o operă considerată de criticul Sydnei Geist drept „punctul culminant al artei moderne”), „Poarta sărutului” și „Masa tăcerii”, chiar dacă replici ale acestor capodopere au împânzit lumea. Iată, lucrăm și noi, turiștii români, la restaurarea românismului și a lui Brâncuși, tocmai în țara care, uneori, nu ne iubește cum o iubim noi, cei învățați să ne credem „frați întru francofonie”. Un tip cu mustață de plăcintar se miră că Brâncuși este român și nu francez. Apoi, face o paralelă cu Rodin. Izbucnim într-un fel de rictus sardonicus, un fel de râs scurt, răgușit. E o nedreptate pentru Brâncuși să-l comparăm cu Rodin, așa cum e o infamie să așezăm toți poeții lângă alura lui Eminescu. Brâncuși e din altă stirpe, nu e luciferic. E ca și cum l-ai compara pe Balzac cu Einstein…

„Prințesa X”, rumoarea stârnită de „Zeul țăran”

„Prințesa X” îi face pe pudibonzi să-și mute scripeții privirilor, de parcă ar fi chiulit de la cursurile de anatomie. Alții, mai curajoși, zâmbesc și fac fotografii. Da, „Prințesa X” stârnește cumva, rumoare, pentru că, la prima vedere, seamănă cu un falus. În realitate, „Zeul țăran” (cum l-a numit pe Brâncuși un pictor care nu-i ajunsese nici până la gleznă) crease această sculptură, care a născut un scandal infernal, în memoria Mariei Bonaparte (strănepoata lui Napoleon I), o prințesă frigidă. „Prințesa X” a fost retrasă de la expoziția „Salon des Independants”, în 1920, dar sculprorul a păstrat-o, mereu, printre creațiile sale de suflet, iar acum face deliciul privitorilor la Centre Pompidou. Opera nu are pic de vulgaritate, ci o bogăție a tristeții, împletită cu gingășia. Nu o creație sau orice act artistic pot deveni vulgare, ci preconcepția, comoditatea… Și mai ales superficialitatea. O superficialitate asemănătoare aceleia a magnatului Rockefeller, care a avut lipsa de inspirație să-l întrebe pe Brâncuși:„ Ce pot să fac pentru dumneavoastră?”. Și gorjeanul nostru i-a răspuns:„ Să-mi măturați atelierul!”.

Undeva, în stânga noastră, în cubul de sticlă protectoare, o altă sculptură, „Danaida”, zâmbește sclipind….

Digisport.ro

Un milionar român a divorțat și tocmai s-a afișat în premieră cu noua iubită, mai tânără cu 24 de ani

Cum dispare „Cumințenia Pământului”… din acte

Unul dintre puțnii care au „măturat”, de-a dreptul, atelierele lui Brâncuși, este regizorul Cornel Mihalache. Domnia sa a făcut primul film despre tipul „ne en 1876, en Roumanie, ou il a recoit une formation traditionelle a l’Ecolle des Beaux Arts de Bucharest”. Dacă aș traduce, din ghidul francez, aș lua „la mișto” poporul nerecunoscător, dar l-a luat Brâncuși peste picior, înaintea mea… Așadar, Cornel Mihalache, a avut un tupeu fratern și s-a declarat primul „brâncușian” dintre cineaști. Iată, ce ne-a povestit, în exclusivitate:„ Apropierea mea de Brâncuși a fost un pariu personal. Tatăl meu (critic de artă) l-a înțeles târziu pe Brâncuși, dar drumul lui prin viață s-a intersectat cu Direcția Artelor Plastice din Ministerul Culturii (1953-1958) și cu achiziția, pentru Muzeul Național de Artă, a „Rugăciunii” și a „Cumințeniei pământului”. Dacă pentru prima sculptură există toate actele de achiziție, pentru „Cumințenie…” acestea au dispărut. Mihalache vorbește scurt și dur, are o alură de… „Cojac”,dacă vă amintiți personajul. Poartă pălărie, ochelari (și-i mai pierde uneori…) dar mimează umorul și sensibilitatea cu o seriozitate baionetizată….

„Roco”, Traian Rocșoreanu. Un titan din carne de miere

„Am început lucrul asupra vieții și operei lui Brâncuși cu un scurt metraj documentar, în 1994. Apoi cu un lung metraj, la care am lucrat 3 ani. Și care a avut premiera în 1996. Prietenia cu operatorul Traian Rocșoreanu și asemănarea acestuia cu sculptorul m-au dus către acest documentar de 77 de minute, filmat la Paris și la Philadelphia. Asta, pentru că, datorită birocrației și neînțelegerii urgenței, am ajuns la Paris a doua zi după ce marea expoziție din 1995 de la Centre Pompidou se închisese. Am fost nevoiți să suplimentăm cu 25.000 de dolari excursia la Philadelphia. De la muzeu, am primit, în decembrie 1995, două zile de „luni”, când muzeul era închis, ca să putem filma toate lucrările. De la ora 10 la ora 20, două zile, să fim numai noi și toate lucrările… lui Brâncuși! Aproape pe gratis. Doar 4000 de dolari am plătit, noi, cei 10 oameni care am deschis muzeul, în zilele lor libere. Ba chiar ne-au rugat să venim cu o săptămână mai târziu, pentru că o echipă din Japonia plătește 110.000 de dolari să filmeze câteva ore…” a continuat regizorul. Aici, se cuvin, însă, câteva precizări.

Traian Rocșoreanu, zis „Roco”, este unul dintre cunoscuții operatori ai TVR. Din păcate, și-a plecat pașii dintre noi, în urmă cu mulți ani. A fost și a rămas (și în Rai) un om cu identitate morală, veșnic cu o „pleașcă” pe cap, dar nu dintr-aceea ca în piesa „Titanic Vals”, ci cum o purta Nichita Stănescu… Și pentru că vorbeam despre veșnicul Nichita, așa s-ar fi gândit și el la Mihalache, la Roco și la filmul lor:„ În cazul uman, realitatea este percepută prin organe cu legătură discontinue în aparență, dar într-o scară a degerenescenței vitezei luminii”. Traian Rocșoreanu a plecat. Cornel Mihalache rămâne. Și îl condamnăm să rămână.

Vorbim mai departe:„ Premiera a avut loc în octombrie 1996, la Cinema Studio, o sală plină, cu brâncușologi de marcă. Trăiau pe atunci și Barbu Brezianu, și Ion Pogorilovski și Radu Ionescu. Pogorilovski mi-a făcut bucuria ca în acest cerc să-mi spună: „Mihalache, am venit chitit să găsesc orice hibă filmului. Îmi pare rău, dar nu am găsit deloc. Felicitări!”…

„Am venit să găsesc orice hibă a filmului!”

Mihalache are forță. Știe că… „parfois”, adică uneori „ Brâncuși a așteptat multe ore pentru ca lumina să se așeze deasupra sculpturii, pentru a-i simți vibrația”, așa cum scrie în ghidul muzeal de la Centre Pompidou.

Evident, întreb regizorul care au fost pașii următori. Aud că „de atunci, am făcut câteva anchete și alte filme documentare legate de Brâncuși. M-am luptat cu falsurile, la propriu, fiind martor în trei procese intentate lui Pavel Șușară. Am făcut anchete despre repatrierea osemintelor lui Brâncuși. Mă lupt pe internet cu falsul acesta, al poveștii donației atelierului cu 230 de sculpturi către statul român, care e o gogoriță mestecată zilnic de tot felul de patriotarzi care vor să-i umble la oase, să-i ia ADN-ul și să-l compare cu Brâncușii din Hobița și să dea statul francez în judecată”.

Cornel Mihalache e furios. Are multă dreptate, dar, în acest moment nu e.. clipa pentru a-i oferi.. momentul clipei. Aruncă însă, peste umăr, o aripă genială: „Și pasărea, în văzduh, trebuie să aibă pene și cioc….”

Gafa din ghidul de la Centre Pompidou

Revenim cu picioarele pe cerul și sub sticla Parisului. Recitim ghidul publicat de gazdele noastre:„ Brâncuși a utilizat esența cosmică a materiei. A gândit că fiecare material are o putere proprie, o continuitate pe care o caută în ființa sa. Unitatea spațiului și a timpului, în raport cu materia prind putere deasupra spiritului său”.

Mai aflăm că sculptorul român câteodată „aștepta noaptea… Târziu, ca lumina să se așeze într-un astfel de unghi, care să dezvăluie vibrații, sculpturii”.  Lumina vine să îmbogățească percepția noastră, înțelegând supremația materiei asupra formei. Brâncuși și-a creat sculele sale, tije metalice, „machines eleqtriques”, pe care le-a utilizat pentru lucrărie în marmură sau în bronz..

Citim în același ghid, că, în 1956, Brâncuși și-a dăruit atelierul statului francez. Este greșit. Contractul a fost semnat cu un an înainte, iar artistul a condiționat donația de faptul că lucrările sale vor fi recondiționate și…că în ziua morții sale vor fi prezentate publicului, la Muzeul Național de Artă. Restaurarea operelor de artă i-a revenit lui Renzo Piano, care a avut bunul simț să nu se ocupe de „opera etnologică și să nu recompună detaliile care transmit unicitatea operelor lui Brâncuși”, potrivit aceluiași articol.

Cu fluierul, pe meleaguri austriece, până la Otilia și Rodin

Vorbim despre Brâncuși, auto-exilat în Franța. Culmea este că era un vorbitor teribil de limbă germană. De altfel, când a pornit către Occident, s-a oprit să muncească într-un atelier, în Austria. Plecase îmbrăcat în haine țărănești, cu un fluier la brâu și cu un rucsac. Când se oprea, cânta. Pentru bani. Din mergerea și din cântecul lui, unii au creat un ritual traco-daco-zamolxian, nimic mai pervers pentru unele dintre „societățile secrete” de astăzi, dar asta e o altă discuție… Călătoria i-a folosit, pentru că peste tot a mâncat „cultură pe pâine”. Și cam atât. În Elveția, era să moară, bolnav de pneumonie. L-au salvat câteva măicuțe, la o mănăstire. De altfel, mereu a fost ajutat să izbăvească în viață numai de către femei. Otilia este cea care l-a sprijinit, ca să ajungă să-l întâlnească pe Rodin. Mai târziu, Rodin s-a înclinat în fața lui.

La Paris, a muncit ca spălător de vase. Apoi, a cântat în corul unei biserici. Aceeași Otilia a pus umărul pentru el. A trăit greu, pâinea nu-i ajungea pentru o masă. Primul profesor din Franța, văzând sculptura „Rugăciunea”, s-a revoltat. I se părea o impietate. Apoi, Brâncuși a plecat. Nu și-a găsit loc nicăieri. A fost un fel de „hipster” al tuturor formelor de exprimare ale vremii. S-a împrietenit cu toți marii artiști, pentru că toți erau dați afară din restaurante și trăiau prin boscheți. Francezi, români, italieni, nu mai conta… Mergeau la cantine, la bordeluri și la cafenele. Dar nu toți au ajuns „mari”, nu toți au supraviețuit „fizic”. Brâncuși însuși recunoaște într-o scrisoare:„ Răzdurătura tinereții m-a făcut mai puternic…”

Femeia, o paradigmă a frumosului

Brâncuși avea un ochi perfect. Vedea proporții, tensiuni… Avea nebunii… Uneori, de-a dreptul infuzii cu demență… Obliga femeile care-l vizitau să danseze pe podeaua atelierului. El le contempla armonia, nu le trata ca pe „obiecte”. Avea o deschidere teribilă către natura feminină și nu era vulgar ci, culmea, pudic. Privea femeia ca pe o paradigmă a frumosului, a armoniei. Există inclusiv filmări, în care artistul urca domnișoare pe mese. Nu era nimic obscen. Urmărea doar dinamica armoniei…

Lucrările lui Constantin Brâncuși erau urcate pe rulmenți. Le învârtea, având capacitatea de a urmări imaterialul. Dacă „sculptorimea” lumii a mizat până atunci pe materie, pe substanță, pe o formă… newtoniană, de acolo, totul s-a schimbat. El a trecut în paradigma energetică. A renăscut sculptura într-o altă dimensiune, lipsită de o corporalitate și înzestrată cu….imaterial.

Bani a câștigat târziu și puțini au fost. S-a petrecut la Paris și a început să câștige abia când l-au descoperit americanii. Făcuse mulaje pe corpuri jupuite, la morgă. Văzuse limitele cărnii, ale substanței. Pricepuse că forma nu trebuie să se rezume la masca ei de carne, ci la energie.

James Joyce: „Comuniștii nu te vor lăsa să te întorci!”

S-a discutat pe tema faptului că Brâncuși nu și-a oferit operele statului român, ca și când i-ar fi fost dator cu ceva, acestuia. Brâncuși nu a fost rebel, a fost liber. Statul și țara l-ar fi înlănțuit, pentru că nu-l pricepeau. Așa au făcut și cu Tristan Tzara (ca să respectăm epoca) și cu alții…

Comuniștii l-au trimis pe poetul de casă Eugen Jebeleanu, să-l convingă pe artist să accepte o expoziție la București. Din fericire, scriitorul James Joyce, îl avertizase să nu se întoarcă în România, „pentru că, odată plecat, comuniștii nu te vor mai lăsa să te întorci”. La revenirea lui Jebeleanu, George Călinescu, extrem de apreciat de elita comunistă, a făcut un scandal monstrous, fiind gelos pe Brâncuși, pentru că acesta îi furase o sculptoriță, de sub aripă…

Baranyi și atentatul asupra „Coloanei Fără Sfârșit”

Să încheiem cu buldozerul, pentru că ne regăsim în zodia dărâmării. Boala se plimbă pe stradă, statuile n-au auzit de „stare de urgență”… În anii ’50, comuniștii au ținut neapărat să distrugă Coloana Fără Sfârșit. Șeful operațiunii a fost un anume Baranyi, cel care – mi-a mărturisit fostul antrenor de tir, Petre Cismigiu – se făcuse responsabil și de moartea primului campion olimpic al României, regretatul Iosif Sârbu. În fine, securiștii lui Baranyi au pus un tractorist să-și urce șandramaua pe Infinit. N-a mers…. Au venit românii și l-au oprit… Altfel, puteau pune dinamită sub Coloană și Infinitul rămânea doar un basm. Românii au salvat. Și basmul și Infinitul și Coloana…

Sadoveanu și controversa anilor ‘50

Ne întoarcem la Cornel Mihalache și auzim ceea ce urechile turbează a vedere, vorba lui Nichita Stănescu:„ În jurul operelor lui Brâncuși au fost întotdeauna discuții contradictorii și că mai mult rău i-au făcut alții decât comuniștii. De la Matisse, la judecătorii și avocații americani, de la comanditarii monumentului din cimitirul Montparnasse care sigur nu au vrut un „Sărut”, la gorjenii care i-au spus zeci de ani Coloanei „s..a lui Tătărăscu”. Pe ce se bazează însă această poveste, a donației atelierului lui Brâncuși (cu tot ce cuprindea el) către statul român, în anii 1950? Pe o confuzie. Pe un Proces-verbal al ședinței Secțiunii de știința limbii, literatură și arte a Academiei RPR din 7 martie 1951, prezidată de tovarășul academician Mihail Sadoveanu….”

Cornel Mihalache e, iarăși, nervos. Se mișcă spuma neorăvită a țării în marea lui de suflet și plăpânda emoție îl face să nască râuri de talent. Astăzi, însă, nu mai poate…E furibund. Vorbește despre „celebrul” George Călinescu, despre alt tovarăș academician, George Oprescu și chiar despre domnul (sau tovarășul) Graur. Să-i oferim cuvântul, deși nu dezgropăm statui: „Comunistul George Călinescu constată că Brâncuși nu poate fi considerat un creator în sculptură, fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esențiale și caracteristice acestei arte. Domnia sa clarifică noțiunea de realism, în sensul vederilor criticilor de artă sovietici, ca o transpunere pe plan superior a realității și nu ca pe o reproducere fotografică a ei, așa cum e înțeles în mod „stângist”. Dânsul încheie arătând inutilitatea continuării discuțiilor asupra lui Brâncuși”.

Mihalache este un tip savuros. Tocmai pentru aceea… nu-i mai oferim, acum, dreptul la cuvânt, pentru că… George Călinescu și Mihail Sadoveanu… nu se pot apăra. Dar, iată, Brâncuși naște polemică și astăzi.. Brâncuși, cu Infinitul lui, crează Infinit.

Hobița, capitala universală a „Sărutului”

Penultima poveste legată de Brâncuși ține de repatrierea sa. „De ce nu-l aducem în țară”, întreabă mulți. E simplu. Patriotismul nu se „depozitează” sub pământ.

După ce cobori din Centre Pompidou, ți-e frig de leșini. Mai citești o dată, pe un afiș scris în limba engeză, de data asta:„ Coloana Fără Sfârșit și grupul „Cocoșilor” sunt operele pe care Brâncuși n-a dorit să le mute, fiiindcă a găsit cel mai bun loc pentru a fi văzute. În România…”. E simplu și se citește cu ochii idolatru. Nu pliantul, ci Coloana.

E greu de povestit, chiar din inima Parisului, ce simte muritorul despre Brâncuși. Aici, vorba unei colege… de viață, „metafora nu mai merge”. E ca și cum ai călca tiptil ori ai adormi lângă „Muza” lui Brâncuși. Ea, chiar ea mă ține de mână. Umbra adormită a „Muzei” fiecăruia din noi, vorba poetului Mircea Florin Șandru… În Parisul rece și sticlos, la Centre Pompidou se oferă afișe cu „mutra” unui gorjean, care a făcut din Hobița, capitala universală a „Sărutului”. „Poarta” lui, deschisă către lume naște câte un artist, în fiecare român.

„O fărâmă fantastică din intersecția Universurilor noastre”

Ei bine, lași Parisul în urmă. Te întorci acasă. Și când te mai gândești, încă, la furia lui Cornel Mihalache și la dalta lui Brâncuși, te trezești cu… Ioan Andrei Ionescu. El l-a „jucat” pe sculptor, în filmul „Brâncuși pentru eternitate”. Pentru cine nu-l cunoaște, Ioan Andrei-Ionescu este paradigma unui vis împlinit cu liniște. Îl întreb care poate fi senzația unui actor, care s-ar așeza „în pielea” lui Brâncuși. Ioan îmi răspunde, cu un calm tehnicizat:„ Trebuie să-ți mărturisesc că, deși Brâncuși va rămâne în inima mea pentru totdeauna, eu nu am fost niciodată „în pielea” unui personaj. În primul rând, eu sunt Brâncuși-ul din mine, adică o fărâmă fantastică din intersecția Universurilor noastre. În al doilea rând, scenariul m-a ajutat enorm, la capitolul „concurenței” neloaiale cu statura lui Brâncuși. A trebuit să întruchipez o fantezie, o imagine despre el, în mintea unei femei muribunde, care l-a iubit. Poate sună complicat, dar de fapt e mult mai simplu..”.

Evident, discuția naște discuție și reporterul devine curios, cum un actor își studiază personajul… „Am avut mai multe întâlniri cu istorici de artă din România, care m-au documentat despre personajul real. Dar, pentru că Brâncuși este un idol al generației tatălui meu, artist plastic și el, mi-am propus să-l interpretez mai aproape de ce simțeam eu. Că trăiește în părintele meu, nu în ce imagine are istoria, despre marele sculptor… Mi s-a părut un dialog „mai” autentic cu arta mea și cu mine însumi”, s-a destăinuit actorul.

Suntem pioși în fața grației și bucuroși în calea înțelepciunii. Cu toate astea, recursul către morală este sinonim cu recursul spre istorie. Mi-e greu să nu-l întreb pe Ioan Andrei-Ionescu, cel care l-a renăscut pe Brâncuși, în film, renăscându-se și el însuși, de ce românii s-au ferit de Brâncuși și care este motivul pentru care și sculptorul s-a lepădat de români. Răspunsul apare „inginerește”, ca și când n-ar veni din partea unui artist:„ Suntem o societate, în mare măsură, stăpânită de o gândire retrogradă. Tradiționalismul nostru a devenit unul formal, nelăsând locul unei minime și igienice cantități de gândire progresistă. Poate… mai puțin în ultimii 10 ani. Și cred că aici, Brâncuși a intrat în conflict cu fiecare „român verde”. Ori, dialogul nu are șanse, decât dacă românul își va da voie să și înflorească, să germineze, nu numai să stea blocat în frigul vânturilor dure, de la granița dintre imperii. Brâncuși rămâne același reper de nou și de tradițional, în același timp aflate într-un echilibru perfect, pe această graniță”.

Lecția pariziană

Și regizorul și actorul vorbesc „matematic”. Aici și acum nu mai e vorba despre metaforă, deși sculptura te poate îndemna la vis. Cornel cere, înapoi, oseminte de Dumnezeu. Ioan vrea „minime și igienice cantități de gândire”. Brâncuși trăiește în fiecare dintre ei și asta e cel mai important.

Lângă Centre Pompidou, mi-a renăscut nașterea. Răsfoiesc, încă o dată, pliantul, ca să pricep de ce acest om, Brâncuși, ne-a… sculptat pe toți. Iată ce mai scriu franțujii:„ ….De asemenea, și-a refăcut vechile unelte, nu neapărat necesare sculpturii, dar le-a adaptat pentru oricare caz în care ar avea nevoie de ele”.

Regizorul și actorul au plecat. Nici reporterul nu mai zăbovește. Astăzi e ziua în care, dincolo de maladii, a plecat și Brâncuși. Mereu reînviatul nostru Brâncuși, care nu se va mai întoarce acasă, pentru că moartea nu e o țară liberă…

16 martie 1957 nu este ziua „morții” lui Constantin Brâncuși. Este o dată calendaristică, întrebătoare. Și atât.

Mereu viul Brâncuși are altă treabă. Ne cheamă pe toți, la Paris, chiar în timpul stării de urgență, să ne povestească de ce n-a suportat ideea de a fi ucenicul lui Rodin. Pentru că a putea „ a fi”, înseamnă să stai locului și să sfințești acel loc, iar în călătorii să-ți trimiți numai „Ochiul”.