Se împlinesc 87 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu: “Probabil că mă trag dintr-o familie de muţi şi dintr-un neam de iobagi…”

Dacă nu s-ar fi urcat într-o stea, într-o fatidică noapte de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi împlinit, marți, 87 de ani. Acum, când în… luna lui Marte, Zeul Războiului, ne luptăm cu dezastrul dus la paroxism și cu frica încolțită, fără pic de limbaj artistic, în sufletele noastre recursul la poezie este imperativ.

Poeții nu mor niciodată, nu-i așa? Specificul artei, neliniștea ei curgând de parcă ar fi în stare să plângă, către simțurile noastre, nasc un concret metafizic de care România, acel „Pământ numit România”, cum se numea unul dintre zecile de volume care poartă pecetea sensibilității lui Nichita, are mai mare nevoie ca oricând. Asta, pentru că noi trebuie să ne întoarcem în noi înșine, pentru că spectrul morții nu poate fi îndepărtat cu inima goală. „Ploua infernal și noi ne iubeam, prin mansarde…” Nu-i așa?

Nichita Stănescu,  87 de ani de la nașterea titanului gingășiei. Plouă cu „particula” lui Făt Frumos, în luna lui Marte

Nu se poate spune care este poetul cel mai iubit de români. Mulți îl consideră cel mai „adânc” pe Eminescu, la poalele căruia se odihnește, astăzi, Nichita. Alții îl privesc drept cel mai impetuos pe Adrian Păunescu. Unii se lasă seduși de arta contradictorie, adică atât romantică dar și sistemică, a lui Blaga, iar unii îl preferă, frust, pe cinicul Bacovia. Nichita îi înglobează, însă pe toți, pentru că disciplina simțirii lui se plasează în jurul verbului „a dărui”.

Așa cum ne-a mărturisit și poetul Mircea Dinescu, Nichita crease în jurul său o emulație. „Se înconjurase de mai mulți poeți tineri, care scriau cam în genul său, modern. Acești oameni îi compuneau anturajul. Eu nu am fost un apropiat al lor, pentru că eram atras de poezia scrisă în stilul clasic și din acest motiv, nu vreau să intru în amănunte”, ne-a mărturist maestrul Dinescu.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Printre apropiații lui Nichita se numărau Traian T.Coșovei, Augustin Frățilă, Florin Iaru, Nicolae Breban, Cezar Baltag, Petre Stoica, Grigore Hagiu, Mircea Ivănescu dar și Gheorghe Tomozei, care făcea parte dintr-o generație mai vârstnică, dar asupra acestui aspect, al tovarășilor de drum, vom reveni.

„Probabil că mă trag dintr-o familie de muți și dintr-un neam de iobagi”

Nichita Stănescu a erupt în poezie, precum Făt Frumos, în basm. Dar, până să facem cunoștință cu lumea literară, să… începem cu începutul. Pe linie paternă, Nichita Hristea Stănescu (pe numele său complet) provenea dintr-o solidă familie de mici meșteșugari și comercianți, la origine țărani prahoveni veniți pe la începutul veacului al XIX-lea, în târgul tot mai înfloritor al Ploieștilor, să-și vândă țesăturile. „Probabil că mă trag dintr-o familie de muți și dintr-un neam de iobagi, cărora milenar li s-au smuls limbile ca să li se însămânțeze, din moment ce fiecare exprimare, cât de câtă, mi se pare o ispășire”, a glumit, mai târziu, însuși poetul.

Părintele său, Nicolae Hristea, a învățat croitoria din familie și a prins gust pentru meserie. Nu descindea dintr-un neam bogat, dar atelierul îi aducea destul cât să-și pună copiii la adăpost față de grijile zilnice și să poată merge la școală. Mama lui Nichita, Tatiana Cereaciukin, se născuse la Voronjej și făcea parte dintr-o familie educată, tatăl său, pe nume Nichita, fiind profesor de matematică și de fizică.

Viitorul poet a văzut lumina zilei la 31 martie 1933, într-o primăvară neobișnuit de călduroasă, cu mult soare și a primit numele celor doi bunici, Nichita și Hristea. Încă de mic, a fost alintat „Nini”. Părinții săi își doriseră o fetiță, astfel că, până la nașterea viitoarei surori a lui Nini, Mariana, în 1938, își îmbrăcau copilul blond și bucălat în haine de fată…

Digisport.ro

Un fotbalist celebru și soția sa, filmați în duș. Imaginile au făcut înconjurul lumii

Nichita a plecat de la Ploiești să se facă inginer, dar a „intrat” la Filologie

Dacă războiul i-a marcat copilăria, adolescența petrecută la cursurile liceului ”Sf.Petru și Pavel”, devenit ulterior „I.L Caragiale”, l-a purtat pe junele Nichita prin universul lecturilor interminabile și al nopților nedormite. Părinții îl surprindeau, adesea, cu câte un roman, ascuns pe birou sub manualele școlare. A fost, de fapt, perioada în care a făcut cunoștință cu poezia…

Mai târziu, în perioada 1952-1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie din București, dar opțiunea sa a fost surprinzătoare pentru părinți. Plecat de acasă la București pentru a susține examenul la… Politehnică, Nichita și-a anunțat familia, biruitor, că a reușit la… Română. „Decât un inginer prost, mai bine un profesor bun”, răspundea el, invariabil.

Acestea au fost începuturile. În martie 1957, Nichita Stănescu a debutat, simultan, în revistele „Tribuna” și „Gazeta literară”. Cele trei poezii, „Au fost oameni mulți”, „La lemne” și „Pământ” celebrau cei 50 de ani scurși de la Răscoala din 1907 și aveau ca model lirica socială dură a lui Tudor Arghezi. Din acest moment, Nichita își căuta deja rostirea poetică personală, începută cu ciclul „Cîntecele inorogului”, poeme greu publicabile în epocă, dar care l-au șlefuit pentru ce a urmat…

Amintiri cu Traian T.Coșovei și daruri de suflet din partea „Îngerului blond”

Spuneam că Nichita obișnuia să dăruiască și să se dăruiască. Dincolo de faptul că, așa cum știm, coagulase o adevărată armată de discipoli, iar apartamentul său dintr-un bloc situat în Piața Amzei, din București, era, în permanență, invadat de prieteni, „îngerul blond”, cum i s-a spus, trăia… în versuri. Întreaga sa viață a rămas un poem și nu ne referim aici la faptul că, uneori, scria versuri pe șervețele, la restaurant și că, din aceste mici dedicații pe care domnia sa le răspândea, fără să cântărească, fărâmituri din sufletul său, alții și-au publicat volume întregi.

„Câmpul gravitațional al artei este poezia” a spus el, la un moment dat. Iar generozitatea lui stătea în faptul că se oferea pe sine în toate formele posibile. Regretatul poet Traian T.Coșovei a mărturisit, în urmă cu mulți ani, semnatarului acestor rânduri că, la un moment dat, Nichita i-a lăsat pe toți muți, în momentul în care cineva i-a făcut un compliment, iar el și-a scos haina și i-a făcut-o cadou, acelui om. „A venit un tip, nici nu știu exact cine era, că nu făcea parte din grupul nostru. I-a spus lui Nichita că-i place sacoul, își cumpărase un sacou nou…. Imediat, și-a scos haina de el și i-a pus-o în brațe, acelui tip..” a povestit Traian T.Coșovei, un alt suflet de chihlimibar, plecat în trăinicia Cerului.

Oala cu sarmale de la Revelion

Nichita Stănescu își sărbătorea ziua de natere, îndeobște alături de prietenii enumerați mai sus, dar și de mulți alții. De fapt, este impropriu spus că își petrecea ziua de naștere, pentru că apartamentul său era, veșnic, invadat de lume. Era, la vremea aceea, o boemie curată, iar scriitorimea se constituise într-o castă aparte. Exista un fel de boierie modernă, mondenă, sub ochii ageri ai regimului comunist. Dincolo de inerentele mici (mari) orgolii – unele de notorietate, precum era rivalitatea dintre Marin Preda și Eugen Barbu, scriitorii erau solidari. Se iubeau între ei. Și aici trebuie adăugat ceva substanțial: Nichita Stănescu nu a avut niciodată dușmani! Nu se putea supăra pe nimeni, nu doar pentru că era un catalizator, ci pentru că el însuși devenise un superlativ al candorii.

Când își sărbătorea ziua de naștere, cum spuneam, apartamentul din Piața Amzei părea un fel de Olimp, în care își dădeau mâna, zeii. Pe lângă scriitori, îi călcau pragul muzicieni precum Johnny Răducanu și Augustin Frățilă și artiști plastici, cum este cazul pictorului Mihai Bandac. De altfel, alături de Augustin Frățilă, Nichita a reușit să producă discul „O recitare”, pentru Electrecord, încă din anul 1980. Nu este, însă, unicul document discografic, care poartă amprenta autorului „Necuvintelor”. Mult după realizarea vinilului cu regretatul Augustin Frățilă (cântărețul său preferat), Nichita Stănescu a mai apărut pe coperta unui disc-calendar, „Anotimpuri românești”. Pe albumul apărut postum, în 1992, alături de poemele sale, fiecare lună a anului era ilustrată de câte o pictură „marca” Mihai Bandac, precum și de doinele taragotistului Dumitru Fărcaș.

De obicei, petrecerile deveneau adevărate cenacluri literare. Se bea vin bun, se cânta la chitară și se recitau versuri. Și asta nu se întâmpla doar la zilele de naștere ale poetului, ci și cu ocazia Revelioanelor, care deveniseră de notorietate. „Îmi aduc aminte că, odată, de Anul Nou, cineva dintr-un bloc din apropiere ne-a adus o oală cu sarmale. Nu ne cunoștea, nu era din gașca noastră, dar îl iubea pe Nichita Stănescu”, ne-a povestit același Traian T.Coșovei.

„Făt Frumos” la o… întâlnire cu… Nicolae Ceaușescu și… „Trăiască Regele!”

După un asemenea chef, se spune că Nichita a coborât, în răcoarea dimineții, să-și petreacă invitații către case. Se pare că, absolut întâmplător, a dat nas în nas sau nas în… far cu o mașină în care se afla însuși Nicolae Ceaușescu. Nichita s-a aplecat și și-a scos căciula de pe cap, cu condescendență…

Dictatorul, mirat că are parte la o asemenea oră matinală de așa o surpriză, și-a întrebat suita cine este respectivul personaj. I s-a explicat că este vorba despre însuși Nichita Stănescu… Ei bine, nu peste mult timp, în oficiosul Partidului, ziarul „Scînteia”, a apărut un articol care îi înfiera, cu mânie proletară, pe scriitorii care „umblă noaptea prin București, după ce consumă băuturi alcoolice”.

O altă poveste amuzantă îi are în centru pe Nichita și pe pictorul Sorin Dumitrescu, autorul ilustrațiilor volumului „Noduri și semne”. În casa acestuia din urmă, Nichita și Sorin se întâlneau, mâncau ouă fierte cu slănină și beau vodcă. La un moment dat, au început să cânte la pian „Trăiască Regele”, spre disperarea tatălui pictorului, care era convins că, dintr-un moment în altul, urma să fie arestați, cu toții, de Securitate.

„Poetul ca și soldatul nu are viață personală”

„Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală./ Viața lui personală/ este praf și pulbere”, a scris Nichita, la începutul unuia dintre poemele sale de referință. Contemplarea poeziei sale este un fapt profund emoționant și tulburător. Însă, contemplarea singurătății sufletului său relevează și revelează o perpetuă și o durerosă tulburare. Poetul… ca și soldatul nu a avut parte de o viață sentimentală fericită, deși, aproape de fiecare dată s-a simțit, inițial, împlinit. „Dacă era fericit Nichita, în viața asta a lui plină de cuvinte? Nu! Fericit, Nichita? Niciodată nu l-am văzut fericit! Fericit era când îi cântam eu, restul nu mai știu”, avea să ne mărturisească regretatul Johnny Răducanu, fix acum 20 de ani, când, de asemenea, l-am aniversat pe poet…

În 1952, s-a căsătorit, pentru prima oară, cu Magdalena Petrescu, dar mariajul nu a durat decât un an. Era o perioadă tulbure, în care Nichita dormea mai mult pe unde apuca. La un moment dat, a stat în aceeași casă chiar cu bunul său prieten Johnny Răducanu și cu… motanul acestuia, Mișu. Se spune că era foarte gelos în privința femeilor și că asta nu prea i-a făcut bine… În 1962, s-a însurat, din nou, cu poeta Doina Ciurea, care l-a inspirat în scrierea volumului „O viziune a sentimentelor”, dar nici acest mariaj nu a durat.

În perioada 1969-1970, poetul a locuit cu poeta și eseista Gabriela Melinescu, într-un apartament luxos, cu pereții încoronați de icoane pe sticlă și lemn. Abia în 1975, Nichita a primit apartamentul din Piața Amzei nr.9, ultima lui locuință, aproape de locul în care Eminescu a fost găzduit de Slavici. Acolo își petrecea, deseori, timpul scriind în balcon și discutând, de la distanță cu… celebrul plop din fața ferestrei sale, pe care îl alinta.. „Gică”.

Ultima oară, poetul s-a însurat în 1982, cu Dora Tărâță, devenită Stănescu. Se spune că pe aceasta din urmă a prețuit-o cel mai mult, dovadă și celebrele versuri „atât de mult el o iubea pe ea, încât însuși cerul se curba de albastru”… După trecerea lui Nichita la cele veșnice, Dora s-a recăsătorit cu regizorul și sculptorul Florin Codre și s-a mutat în Franța, rupând aproape orice legătură cu vechii prieteni din România.

Nichita Stănescu a avut ghinion și ca naș…

Culmea, se poate spune că ghinionul nu l-a ocolit pe Nichita nici când acesta s-a aflat în postura de naș. Cu trei zile înainte de a ne părăsi, poetul a mers la Turnu Severin, unde a fost nașul de cununie al scriitorului Alexandru Condeescu și al soției acestuia, Ofelia. Se spune că, la petrecerea respectivă Nichita ar fi… exagerat și după revenirea la București… știm cu toții ce s-a întâmplat.

Mai mult, „nășia” părintelui spiritual Nichita nu i-a prea ajutat pe însurăței. Nu peste mult timp, Ofelia a divorțat și ulterior s-a recăsătorit cu scriitorul Petru Creția… Ce putem face? Să izbucnim într-un fel de rictus sardonicus, un fel de râs scurt, răgușit?…. Nu. Privim cum, vorba lui Nichita, „tristețea mea aude nenăscuții câini, pe nenăscuții oameni, cum îi latră”.

Un gigant polivalent

Nichita Stănescu, un Zeu de Poet și un artist al gingășiei. Nu doar activitatea sa literară, de la volumele de versuri, la Premiul Herder sau la Distincțiile ce i s-au acordat la Festivalul de la Struga stau mărturie, ci complexitatea sa ca gânditor. Cu siguranță, multă lume îi cunoaște opera și ar fi tardiv să „trecem în revistă”, ca pe un regiment de artilerie a metaforei tăcute, creațiile sale.

Omul care spunea că „litera este particula universală a limbii scrise” nu a fost, însă, nici pe departe, DOAR un poet. Puțini știu că Nichita Stănescu a fost, de asemenea, un eseist pe măsură. Iată care era concepția sa despre ideea de frumos, dintr-un text mai puțin cunoscut:„ Ce vreau să propun? Nu o egalizare între arte, ci o unificare a lor, o înțelegere a celorlalte arte ca niște strălucite cazuri particulare ale literaturii. În privința artei, înțelegerea trebuie să fie sferică, întrucâtva asemănătoare cu forma capului omului, el însuși propunând tot timpul ideea de sferă”.

Dincolo de asta, trebuie spus că Nichita Stănescu a fost pasionat de fizică, de anatomie și de biologie. De asemenea, era un excelent jucător de șah. Și a rămas un titan al prieteniei… Și un mare român. S-a dus la Londra și nu i-a plăcut, pentru că nu a găsit mormântul lui Shakespeare. A mers la Paris și a recunoscut în fața prietenilor că nu și-ar dori să locuiască nici acolo, pentru că… va avea timp să călătorească destul după ce va muri… E drept, pe lângă România, a iubit Serbia prietenului său, scriitorul Adam Puslojic, iar sârbii l-au prețuit și ei și i-au tradus cărțile.

Nichita Stănescu nu călătorește nici acum, pentru că nu a murit. De ziua sa, este aici, lângă noi. Și vorba lui, este viu, „viu, pipăibil cu mâna”…

Și rămân în umbra sa, versurile cele mai potrivite pentru acest moment, „prin cerul ferestrei, prin cerul oval/, norii curgeau, în luna lui Marte”, interpretate cu blândețea lui Nicu Alifantis. Un artist pe care Nichita l-a cunoscut la o altă… zi de naștere, a actorului Florin Zamfirescu. Dar, despre asemenea amintiri și altele, poate că vom vorbi atunci când muzele vor vorbi din nou, în dauna spectrului morții care ne copleșește, dincolo de vers.