Sebastian Papaiani, dat uitării după 6 ani de la moarte! Cinematograful din Pitești care îi poartă numele a avut o soartă tristă

Aproape 6 ani s-au scurs de la moartea lui Sebastian Papaiani, timp aparent suficient încât marele actor să fi fost uitat de toți, cum au ”pățit-o” și alți artiști ai României pentru care Dumnezeu a avut alte planuri.

Într-un Pitești grizonat, într-o zi de 20 februarie, după ploaie, FANATIK a descoperit un ultim simbol care ne mai aduce aminte de legendarul actor care a bucurat generații cu rolurile sale în filme.

Cinematograful care poartă numele interpretului lui Păcală arată dezolant. Imaginile de pe frontispiciul clădirii situate pe strada Victoriei au fost șterse de ploaie și vânt. Înăuntru totul arată ca după un bombardament.

Cinematograful care poartă numele lui Sebastian Papaiani arată într-o stare jalnică

Cinema-ul cu care piteștenii lui Papaiani se mândreau are porțile închise de mai bine de doi ani, după o destul de lungă perioadă de ”comă” indusă de lipsa finanțărilor.

Digi24.ro

Ce a făcut papa cu banii economisiți înainte de a muri: „Aproape am rămas fără bani, însă mai am ceva în cont”

Bucăți de placaje din carton și lemn zac îndosite unul lângă altul mai rău ca aliajele duse la fier vechi, roase de nepăsare și timpul necruțător.

Afișele producțiilor cinematografice, bine rulate, și-au găsit locul în sumedenia de obiecte prăfuite. Ușile din interior sunt bine ferecate, ducându-te cu gândul că s-ar putea să fi nimerit în casa groazei.

Digisport.ro

"Acum pot să plec, e gata!" Încă o lovitură pentru Rapid, după ce Marius Șumudică și-a anunțat demisia

Covorul roșu care îi întâmpina pe spectatori la intrarea în sala de cinema a căpătat alura unor cârpe peste care s-au așezat de mult pânzele de păianjeni, acarienii și alte vietăți care pot fi găsite în acel haos.

La acest spectacol trist, localnicii privesc cu resemnare și dezinteres. Ca și cum ar fi ceva normal că s-a ajuns aici. Câțiva concitadini ai regretatului actor au spus, pentru FANATIK, lipsiți de speranță că respectiva clădire se va transforma pe viitor în ceva benefic pentru cultură, că felul în care se prezintă cinematograful spune multe despre respectul pe care îl acordăm cu adevărat pentru valorile noastre.

Piteștenii sunt resemnați deja

„Așa e, maică, de vreo 3 ani încoace. Nici măcar serbări școlare nu se mai țin. Țin clădirea asta degeaba. Și-au bătut joc de unul din numele cu care Piteștiul s-a mândrit”, ne-a spus doamna Elena, o pensionară care nu mai poate fi surprinsă de nimic.

„Nu e doar nepăsarea autorităților, e și nepăsarea noastră. Tinerii din ziua de azi habar nu au cine a fost Papaiani, deși sunt născuți în acest oraș. Au luat fața multiplex-urile din mall-uri… Lumea nu prea mai are aplecare spre cultura adevărată”, este de părere domnul Eugen, un bărbat pe la 40 de ani, care îi povestea nepoțelului său despre cine a fost actorul din discuția noastră.

Ce s-a întâmplat, de fapt, cu cinematograful

Cum s-a ajuns aici? E întrebarea firească pe care încercăm s-o deslușim. Asta, deși, ițele sunt destul de încurcate. Clădirea a fost una dintre emblemele orașului, având o vechime de 107 ani. Din 2013, s-a dorit rebranduirea fostului cinema „Modern”. I s-a oferit numele lui Sebastian Papaiani, cel mai mare actor pe care Piteștiul l-a dat țării.

Relansarea instituției culturale a fost prezentată cu fast pe 1 martie 2013, prezentată ca o victorie a Municipalității și a Regiei Autonome de Distribuție și Exploatarea Filmelor (RADEF) România.

Primul hop de care s-a lovit cinematograful l-a reprezentat taxa prea mare impusă de Ministerul Culturii pentru închirierea unui film. Directorul Constantin Curelea a făcut demersuri pentru ca cinematograful să fie preluat și administrat în integralitate de către Primărie, în anul 2016. A fost cât pe ce să fie salvat de la o moarte previzibilă. În 2016, lucrurile s-au complicat nițel din punct de vedere politic la București, odată cu schimbarea Guvernului Cioloș.

Jurnalistul argeșean Jean Dumitrașcu susține că unul dintre principalii responsabili pentru care cinematograful ce poartă numele lui Papaiani a ajuns în paragină este fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, care a considerat în anul 2017 că domeniul cultural nu trebuie să depindă 100% de stat.

Problemele s-au complicat un an după, RADEF intrând în insolvență. Banii pentru salariile angajaților trebuiau căutați cu lupa. Lupta cu frigul și subfinanțarea au încununat un scenariu anunțat cu doi ani înainte.

La scurtă vreme după închiderea oficială a cinematografului, directorului Curelea a lăsat scris un text care a descris perfect deznodământul acestei povești.

Ultimul afiș de la intrarea în sala de cinema, mai mult decât sugestiv

„Să mori iubind cu ardoare ceva – care ar fi viața, parcă regretele despărțirii ar fi mai calde. Recunosc că prin film am trăit două vieți. O să mor, lăsându-vă ca dar filmele mele. Cu drag! Sebastian Papaiani.

Acesta este testamentul artistic al Maestrului. A fost scris pe afișul original al filmului Păcală, la data de 30 noiembrie 2015”, este ultimul afiș apărut în fața clădirii, potrivit infopitești.ro.

Cinematograful a fost înființat în anul 1912, proprietar fiind Constantin Mircea, iar de-a lungul anilor a fost unul din cele mai cosmopolite și moderne din România.

Au rulat o serie de filme la modă în anii 1920-1930. Pe vremea aceea avea denumirea de „Cinema Aquila”. Una dintre producțiile ce merită a fi amintite este „Venea o moară pe Siret”, regizată de germanul Martin Berger. Pelicula a fost realizată după romanul lui Mihail Sadoveanu.

În ce filme a jucat Papaiani

Sala de cinema a funcționat și ca sală de teatru după instaurarea regimului comunist în România, unde nu puteau lipsi piesele care aduceau laude muncitorimii.

Cinema-ul care ”a murit” odată cu trecerea în neființă a lui Sebastian Papaiani ne îndeamnă să ne amintim câteva dintre producțiile cu care marele actor român a făcut istorie.

Papaiani a jucat în zeci de filme de-a lungul carierei sale, printre care enumerăm „Păcală” (1974), „Roșcovanul” (1976), „Iarna bobocilor” (1977), „Am fost șaisprezece” (1980), „Liceenii” (1986) sau „Ochii care nu se văd” (1994).