Editorial Dicu. S1mona sau metafora unei realităţi sociale

Simona Halep este un paradox. În ziare şi la televizor, imaginea ei este pictată cu prietenie extremă. Cu toate astea, dincolo de succesul din arenă, profunzimea fenomenului ne scapă. Dincolo de rezultatele de până acum şi de victoria repurtată astăzi în faţa lui Angelique Kerber, după un război al nervilor şi al stăpânirii de sine, trebuie clarificat un fapt: Halep a început să capete o funcţie socială.

Care este, oare, misia unei „discipline”, fie că ne referim la sport, la politică sau la artă, decât să schimbe mentalităţi, ba chiar să impună lideri pentru comunităţi? Iar S1mona Halep începe să devină un lider nu doar în sport, ci un catalizator pentru românii de pretutindeni şi din toate straturile vieţii sociale. Componenta socială a succesului ei este, poate, mai importantă decât componenta sportivă, una de „nişă”, dacă îmi este permis, deşi poate că sună puţin strident. Nu doar graţie puterinţei sale fizice dar mai ales psihice şi a talentului indiscutabil de a renaşte atunci când nimeni nu mai crede în forţa ei de revenire, ci prin faptul că strânge în jurul său oameni cu mentalităţi, culturi şi trăiri diferite.

Simona Halep, lider catalizator pentru toţi românii, în finala de la Australian Open

Simona a învăţat, în timp, cum să-şi crească nivelul respectului faţă de sine şi faţă de cei din jur, al încrederii în forţele proprii, nivelul moralităţii, al creativităţii, al spontaneităţii şi al acceptării realităţii. Poate din acest motiv este atât de iubită, nu doar pentru că a devenit, cum am spune profan, „un model”. Ea nu doar demonstrează că „se poate”, ci arată, precum un chimist aflat în faţa eprubetelor şi a substanţelor catalizatoare, „cum se poate”. Se regenerează pe ea însăşi prin foc, într-o alchimie interioară care, uneori, ne dă fiori. Şi oare de ce are nevoie acest popor, dacă nu de renaştere?

A devenit un „trust” cu o funcţie socială

Încă un motiv pentru care Halep trebuie admirată şi deopotrivă respectată, din punct de vedere sportiv şi uman este felul în care ea însăşi a devenit un „trust”. A strâns alături tot ce are mai bun tenisul românesc: Ruzici, Ţiriac, Pavel şi la un moment dat, chiar Ilie Năstase. Lor li se adaugă Darren Cahill, devenit, astfel, român prin „adopţie”. Mecanismul acesta piramidal, în care fiecare aduce tot ce are mai bun din raza sa de acţiune, funcţionează perfect şi aici revenim la funcţia elitelor, de a propune conducători care să domine şi să dirijeze un ansamblu unitar (tenisul, sportul) pentru ca acel ansamblu să conducă, el însuşi, un grup mult mai larg (societatea).

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

Lecţie de mentalitate şi dăruire pentru toţi „haterii”

La capitolele dăruire şi mentalitate, Halep este o amazoană, precum femeile războinice din antichitate. Poate că mulţi sunt de altă părere, dar – în acest moment – nici nu mai are prea mare importanţă cine va câştiga finala de sâmbătă (deşi suntem cu toţii îndreptăţiţi să sperăm la un nou triumf!), pentru că, deja, numele învingătoarei morale de la Australian Open ne este cunoscut. Ca de altfel şi numele Numărului 1 mondial. Haterii Simonei Halep neglijează capitalul spiritual de care ea se bucură şi pe care îl răspândeşte în jur, cu dărnicie. Aici ne aflăm, din păcate, în faţa unei probleme care ne bântuie pe noi, ca români, de când e lumea. Mereu ne-am „priceput” la de toate mai mult decât alţii care erau îndreptăţiţi şi le-am dat lecţii, uitând că am chiulit de la meditaţiile ţinute la şcoala bunelor maniere. Să creezi în jurul tău o mentalitate de lider, să scoţi naţia cu capul din nisip, e mult mai greu decât să trimiţi o minge peste fileu şi să faci mulţimile să aplaude, temporar. Iar respectivii „hateri” nu trebuie să uite că acele comunităţi au ales să-i fie aproape unei domnişoare care ştie să-şi gestioneze atât atuurile, cât mai ales frustrările. De ce? Pentru că Simona Halep a izbutit să răspundă nevoilor acelor comunităţi, care astăzi redescoperă solidaritatea.