„Slavă ţie, nea PATROANE, că ne-ai dat, la toţi, BANANE!”

Frustrarea se ridică în picioare pe unde joacă fotbal, românii! Cam asta era şi ideea comentatorului Costi Mocanu, care ne-a liniştit, la finalul meciului dintre Manchester City şi Steaua, că „1-0 e un scor… mai normal” decât un 5-0.

Sigur, tristeţea e mare, pentru că aşa suntem noi, visători… La Ştirile nocturne, la Buletinul Meteo şi la Viaţa Spirituală din puşcării se dau secvenţe, pe larg, de la o nouă deziluzie, care nu ţine (neapărat) de scor ci, mai ales, de mentalitate.

Până în minutul 30, Steaua n-a pus cu nimic în pericol echipa lui Guardiola, deşi televiziunea britanică ni l-a arătat pe Laurenţiu Reghecampf răcnind la Bourceanu şi la ceilalţi „războinici”:” Jucaţi!!!” Săracii de ei erau, însă, atât de emoţionaţi încât probabil şi Beethoween însuşi, dacă ar mai fi trăit, aşa surd cum era, văzându-l pe Reghe în timpul „concertului” ar fi tras concluzia că e talentat, rău, spre deosebire de fotbaliştii… „alb roşii”, care au ţinut-o gaia maţu’ toată prima repriză, pasând fricos la centrul terenului.

Sigur, e grav că am ajuns să ne bucurăm că rezistăm o repriză în faţa unei echipe britanice, care joacă imperativ cu rezervele, dar povestea asta are ceva din bravura cavaleriei poloneze, care în 1939 întâmpina tancurile sovietice cu spada-n mână. Poza serii a fost oferită de un Joe Hart plictisit, undeva prin minutul 25, legându-şi şireturile şi părând cu gândurile depaaaarte de tot ce se petrecea în cealaltă parte a terenului.

Pentru că nu-i stă bine unui dulău să facă pe rândunica, Guardiola şi-a deprins echipa cu basmele poporului nostru, în care eroul începe melancolic şi safârşeşte eroic, iar Delph a marcat ca la antrenament, de parcă ar fi fost însuşi Gabi Tamaş, traversând pantele costelive de la Murfatlar, care dau vinuri bune şi vise călduroase.

Pe când „oamenii de fotbal”, care până mai ieri au tăcut şi cărora le dă acum mâna să vorbească urât despre Tata Puiu – Defensivu’ (ca în emisiunea lui Vali Moraru, cu Ilie Dumitrescu şi cu Mutu în mare vervă pe tema asta…) o tot juisează „pe cartea atacului”, jucătorii echipelor noastre uită să fie măcar egali cu ei înşişi şi se catapultează într-un Univers al iluziilor contrafăcute. Când am observat o asemenea atmosferă letargică, în plină vervă declarativă pe sistemul „să nu ne facem de râs”, automat mi-au venit în minte vorbele lui Fănuş Neagu: ”Fiecare revoluţie e o ciupercă de lemn pentru cârpit ciorapii lumii vechi, într-o seară posacă”.

Ca iubitor de fotbal şi de sport, în general, nu mă mai interesează justificările. Am observat şi la JO şi în Cupele Europene la fotbal acele priviri tipic mioritice, ale unor oameni în toată firea pe ale căror feţe bucălate de copii se preling miliarde de lacrimi cristaline, ca de bebe uitat pe peronul Gării Basarab. Nu asta e ideea, domnilor, care vorbiţi prea des şi prea sonor despre „profesionism” şi despre alte chestii pe care nu le înţelegeţi, dar care sună „cool”, aşa cum comentatorilor de la Pro Tv li se pare firesc să discute despre „onoare”, la scorul general de 0-6!

Şi nu sunt singurii, pentru că m-a mirat şi Ioana Cozma, care, pe sport.ro, ne-a explicat precum unor copii de clasa 1 că acest 0-1 „a fost mult mai bine”, decât 0-5… Evident că în faţa unei echipe mai bune nu zburzi precum motănelul în călduri, dar măcar îţi forţezi şansa. „Aplici”, cum spun corporatiştii. Altfel, minunile nu se întâmplă şi nici măcar capul nu-ţi stă sus, ci sub genunchi…

Digisport.ro

Ce surpriză! Despărțiți de mai bine de 16 ani, cei doi au apărut din nou împreună: "Am primit multe telefoane!"

Mereu „aşteptăm o lovitură liberă, o fază fixă”, că poate ne pune Dumnezeu mâna-n cap, iar povestea asta a devenit similară cu mitul lui Dracula, fantoşa cu colţi de mămăligă, din Carpaţi, care „se reinventează” în orice fel, numai să „ciupească” ceva parale, pentru… o cauză naţională. Din punctul de vedere al educaţiei încă mai trăim în secolul trecut, dacă nu cumva şi ăla ne-o fi luat-o înainte.

Nici măcar de la rezervele adversarilor nu mai învăţăm nimic, dar e bine că Gigi, vocea cerurilor, locotenentul lui Dumnezeu pe Pământ, ne asigură că drumul e cel bun şi că nu ne puteam pune cu asemenea echipe de tipul lui Man City, de altfel o idee „ofensivă” la care a achiesat şi antrenorul Reghe, care şi-a motivat băieţii explicând în conferinţa de presă ce ne desparte de restul lumii: nu spiritul de luptă sau meseria, ci… banii. Adică acei „500 de milioane”, ca să citez exact.

Mai pe scurt, în timp ce în bătătura noastră ne comportăm ca zmeii, pe arenele lumii avem exact atitudinea leului românesc, care nu se întăreşte pentru că-l inhibă frumuseţea lirei sterline. Dar pentru că tot am ajuns la capitolul „bani”, mă gândesc care dintre fotbaliştii Stelei îşi merită, cu prisosinţă, salariul, pentru atâta şomaj cu fundu-n poartă şi pentru mentalitatea de tipul „bine că n-am luat mai multe…”. Ce mai contează, însă, vorba aceea:
„Slavă ţie, nea patroane,
Că ne-ai dat, la toţi, banane!”