SMURD fără defibrilator

În România serviciile medicale lasă, de multe ori, de dorit. Cele de Stat mai ales. De aceea, atunci cînd ceva din serviciul public funcţionează avem impresia unei minuni. La fel se întîmplă şi cu SMURD. Cîţiva oameni cu adevărat speciali au pus la punct un sistem eficient şi vital. Şi aşa ajungem la Gigi Mulţescu.

Pentru fotbalul românesc, el e SMURD. Adică un tip eficient şi vital. Misiunea lui a fost întotdeauna să salveze “pacientul”, fie că s-a numit Sportul, U Cluj, Petrolul sau Astra. Cu bani sau fără bani, Mulţescu şi-a făcut întotdeauna datoria. Iar reputaţia lui de antrenor care se descurcă în orice condiţii i-a adus cel mai renumit “pacient”, Dinamo.

Numai că SMURD a primit o sarcină imposibilă: să facă să danseze, în cîteva săptămîni, un organism abia ieşit din moarte cerebrală. Din dragoste de Dinamo, a acceptat. Prea multe a acceptat. A fost de acord să fie transferaţi popîndăi, dacă e să îl cităm pe Mister, şi brazilieni pe care acum cîţiva ani i-ar fi refuzat şi băieţii la miuţa din spatele blocului. Nu s-a revoltat în faţa presiunii cu aer de dinainte de ’89 venită din partea conducerii. Şi apoi a cedat. Prea multe a cedat. A cedat în faţa sentimentului de frustrare după meciul cu Steaua şi a fost la un pas să îşi dea demisia. A cedat apoi în dialogul cu şefii şi nu a mai demisionat. Şi a greşit. Prea multe a greşit. A greşit cînd l-a ţinut pe Dănciulescu pe bancă, iar pe teren zburdau incompetenţii. A greşit cînd l-a atacat public pe Cosmin Matei. Dar cel mai grav a greşit cînd s-a autoamendat pentru vorbele la adresa căpitanului dinamovist, punîndu-şi singur la îndoială deciziile. A acceptat, a cedat şi a greşit pînă a ajuns să renunţe la singurul său argument solid: personalitatea. S-a făcut că nu aude strigătul disperat al vestiarului. A fost momentul în care SMURD a părut că îşi pierde identitatea, că rămîne fără defibrilator şi că încearcă să salveze „pacientul” cu mîinile goale şi o aspirină. O nebunie! Iar „pacientul” a simţit imediat şi a cerut un şoc. Pentru că e disperat să trăiască şi nu contează cine îl salvează. Iar „doctoraşi” de ocazie se găsesc suficienţi. Întrebaţi-i pe Bonetti şi pe Ciobotariu.