Poezia fără șpriț e ca iadul văduvit de melancolie. Nenumărate și parfumate mărturii avem, de la Nichita Stănescu la Tudor Arghezi, de la recitatori precum sobrul Gheorghe Cozorici (cu un șpriț de poveste la… TVR!) la șarmantul George Alexandru și la vechiul Muzeu al Literaturii Române, transformat din cramă și loc de polemică aprinsă într-un dor nestins… Unul dintre protagoniștii eternelor noastre șprițuri de poveste este poetul Alexandru Andrițoiu, scriitor și traducător mai puțin cunoscut – din păcate – tinerilor literați de astăzi. Dar, în volumul „Întâmplări vesele cu scriitori triști”, un alt regretat… parfumat, Mircea Micu, povestește cu har unul dintre momentele de grație care l-au avut în prim plan pe Alexandru Andrițoiu, cel pornit într-o noapte după… pâine, poposit la vin și trezit la… Oradea!
Mircea Micu (1937 – 2010), prin grația frazelor sale poet și prozator, altfel memorialist și jurnalist cu har și haz, a publicat cartea „Întâmplări vesele cu scriitori triști” în anul 2003, la Editura Semne. Unul dintre capitole este consacrat unei pățanii care l-a avut în epicentrul viril al tirbușonului umorului pe poetul Alexandru Andrițoiu. Dar, până să deschidem amfora cu metafora, să ne amintim cine este personajul principal…
Alexandru Andrițoiu s-a născut la 8 octombrie 1929, la Vașcău, în județul Bihor. Biografii săi nu cunosc exact data, ora și locul în care a dezmierdat primul vin din cariera sa prodigioasă, dar cert este că poetul ardelean a împletit, cu bucuria… „degustării”, metafora și apogeul unei literaturi elegante, de pe al cărei parcurs de cursă lungă s-au distins volumele „Dragoste și ură” (1957), „Constelația lirei” (1963), „Simetrii” (1970) sau „Euritmii” (1972).
Mulți l-au catalogat drept propagandist comunist, iar pentru respectul față de adevăr trebuie menționat și acest aspect. Însă, după „deșamanizarea” de zona „roșie”, Alexandru Andrițoiu s-a (re)dovedit un scriitor profund, care își are locul cu onoare în istoria literaturii române și în serialul nostru care nu se referă la… cheflii, ci la oameni adevărați, alături de care puteai „consuma” și șpriț și spirit.
Să revenim. Ori, mai exact, să-i oferim cuvântul lui Mircea Micu, acest cronicar al unei epoci pe nedrept uitate și la care, vă promitem, vom face recurs în viitor: „Îmi și imaginez seara aceea de primăvară în care la domiciliul poetului bihorean au poposit, neanunțați, niște musafiri din provincie. Andrițoiu se afla chiar la masa de lucru, termina de scris poezia din care reproduc câte ceva: «Spuneți-mi, vă rog, ce meșter faur/ Îndrăgind nespus culoarea albastră,/ A tăiat cu foarfece de aur/ De pe cer, rochița dumneavoastră?». Atunci au năvălit vizitatorii de provincie să-l vadă, să-l audă declamând, să se poată mândri cu persoana lui când se vor întoarce în orășelul din Ardeal”.
Dar, ce să vezi, dorul de „Ardeal” l-a atras pe Andrițoiu taman la… „Oradea”. Ghilimelele sunt obligatorii, ca și răbdarea cititorilor noștri, pentru că nici nu vă trece prin gânduri sau prin… sifon ce a urmat după debutul apoteotic. Fiindcă, oricât ar fi ardeleanul de… ardelean, dincolo de pălincă, sufletul îi tremură suav după eternul și miticul șpriț de sorginte bucureșteană. Lumea scriitoricească este bogată în asemenea exemple, iar în urmă cu aproape jumătate de veac asemenea „fapte de arme” treceau din profanul cârciumii direct în legendă.
Cert este că vinul are religiozitatea sa și că legătura lui cu pâinea noastră cea de toate zilele nu este deloc întâmplătoare. Cu atât mai mult atunci când „alchimia” se derulează prin grația unui poet pornit într-o „Odisee” profană, încheiată cu o „Iliadă” parfumată și plină de umor…
Ardeleanul fără tărie e precum cangurul fără marsupiu (asta o spunem noi!) și, vorba lui Mircea Micu, atunci când vin oaspeți din Transilvania, aceștia aduc „slană și pălincă”, iar Andrițoiu le-a consumat pe ambele, în amintirea ținuturilor natale. Oaspeții și-au scos din „marsupii” esența dură, imediat a apărut pe masă și slănina, care a fost tăiată, ritualic, în feliuțe subțiri, pe un platou de lemn. Niscaiva murături se mai nimereau prin casa poetului, dar lipsea cu desăvârșire… pâinea!
„Să fi fost ora 6 după-amiaza, oră incertă și fatală pentru toți literații din lume. La ora 6 și-a început Dante celebra-i comedie, la ora 6 după-masă, cu o punctualitate de ceasornic ieșea Caragiale să-și bea berea, la ora 6 după-amiază aveam ședințele la Casa Scriitorilor. Oră predestinată! Astfel că «Sănducu» (așa cum era alintat în familie) a fost rugat să dea fuga până la colț, să cumpere o pâine proaspătă. Și dus a fost…”, a continuat Mircea Micu.
Se spune că, în lumea scriitorimii, există o seamă de forțe oculte, nevăzute, care fac ravagii în viața lor intimă, schimbă cursul istoriei și acționează imprevizibil asupra destinelor lor. Alexandru Andrițoiu a picat în spațiul unui asemenea malaxor…
Mergând cuminte spre „Alimentara”, cum se numea generic unicul „megalomarket” de pe vremea lui Ceaușescu, în fine, o dugheană care nu se afla la mare depărtare de casa poetului, în clipa în care a traversat nepăsător și demn prin fața restaurantului… „Oradea”, ardeleanului Andrițoiu i-au răsărit în față trei colegi de breaslă. Discuția a fost simplă și frustă, precum zgomotul de tirbușon:
„- Nu bei tu, Sandule, un șpriț rece, cu noi? Scurt, două minute!
– Am musafiri, dragă, nu am pâine acasă…
– Două minute, un șpriț, atât!!”
Continuarea pare previzibilă, dar numai pentru că drumul dintre ușa cârciumii și tejghea e uns cu lacrimă de înger. Au intrat, au comandat, au șprițuit, au vorbit, au apreciat calitățile vinului de cursă lungă, combinat cu apă minerală rece, precum sufletul lui Mefisto. Apoi…
Din poveste mai știm doar că la vreo cinci ore distanță după ce „Sănducu’” plecase de acasă să cumpere pâine caldă, nu de alta dar avea musafiri nepoftiți, unul dintre amicii de șpriț i-a recomandat, inspirat de altfel, să ia o pâine de la restaurant și să dea un telefon acasă, ca „să nu fie îngrijorați”.
Zis și făcut. Alexandru Andrițoiu s-a ridicat agale, nu înainte de a-și completa „zestrea” aurie din pahar cu încă o dușcă și – de ce nu – cu un pic de curaj: „– Alo? Eu sunt. Nu vă îngrijorați!… Au plecat musafirii?”… Se pare că poetul a ascultat răspunsul destul de dezamăgit, dar a făcut-o „cu sfințenie”, vorba lui Mircea Micu. „Ce să vezi… Au plecat. Cum unde sunt eu? Păi, la Oradea… Dar să știi că am luat pâine!”.
Acesta era și rămâne Alexandru Andrițoiu, un om din galaxia lui Ion Băieșu, a lui Gheorghe Pituț și a lui Fănuș Neagu. S-au scris multe neadevăruri despre el, după 1990: că a fost poet „proletcultist”, că a fost unul dintre favorizații regimului trecut. Lucrurile stau diferit, iar asta nu pentru că am „depănat” un pahar cu șpriț de poveste într-o magie. Asemenea oameni s-au născut îmbăiați în tandrețea lirei lui Orfeu și s-au lăsat, ușor, duși de valul boemiei, într-o epocă în care era interzis să surâzi.
„O fată trece lin pe lângă mare
privind al lunii sfărâmat ostrov.
– Prietenă, iertați-mă, îmi pare
că sunteți Pescărușul lui Cehov…”
Sunt mulți scriitori români uitați, pe nedrept. Mulți dintre ei sunt protagoniștii unor șprițuri de poveste dar, dincolo de asta, ei rămân aici, lângă noi, precum lumina unei candele la adăpostul căreia curge un strop de melancolie. Cel la care ne referim în rândurile de mai sus era și rămâne Alexandru Andrițoiu. Nestemat și naiv, ca un drum de seară, printre șprițuri de poveste. La… „Oradea”!