Sport

Șprițuri de poveste. Șprițuri din literatură și șprițuri din… DEX! De la „mișmașul” lui Caragiale la „carcaletele” de la… Academia Română!

Șprițuri de poveste au încântat gusturile protipentadei mioritice, ba chiar EUROpene de prin vremea lui I. L. Caragiale. Evoluția șprițului de la „mișmaș” la „carcalete”.
22.06.2024 | 15:02
Sprituri de poveste Sprituri din literatura si sprituri din DEX De la mismasul lui Caragiale la carcaletele de la Academia Romana
Șprițuri de poveste. De la „mișmașul” lui Caragiale la „carcaletele” de la… Academia Română! foto: colaj Fanatik
ADVERTISEMENT

Șprițuri de poveste au delectat protipendada mioritică, ba chiar pe cea EUROpeană se poate spune, de pe la mijlocul secolului 19, contemporan cu inegalabilul mereu actual Ion Luca Caragiale, care a amintit de șpriț sub denumirea de „mișmaș” în scrierile sale. La EURO 2024, deocamdată, berea e regină, dar „regele” vin nu și-a spus ultimul… damf!

Șprițuri de poveste. Șprițuri din literatură și șprițuri din… DEX! De la „mișmașul” lui Caragiale la „carcaletele” de la… Academia Română!

Că-i spune „spritzer” (germană), „kalimotxo” (sau calimocho, bască), „tinto de verano” (spaniolă), „frocs” (maghiară), „Aperol spritz” (italiană… generalizată!), șprițul este, la bază, amestecul dintre vin și apă minerală. Vin și Aqua Carpatica, mai exact, pentru… șprițuri de poveste!

ADVERTISEMENT

S-au scris sute, dacă nu chiar mii de pagini despre multifuncționalul șpriț. Povești cu… șprițuri de poveste! Conform cetățeniivinului.ro, descrierea șprițului provine atât din mediul academic, de exemplu Rodica Zafiu, prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București – „Șpriț și Spritz”, în „Dilema veche”  nr. 536, 22-28 mai 2014, cât și de pe omniprezentul internet, din pagini web care au mai mult sau mai puțin legături profesionale cu lumea șprițului, de fapt, mai corect spus, cu lumea vinului.

„Apă cu bule din Brașov pentru vinul acru din Muntenia” este una dintre primele descrieri ale șprițului, amintită de George Mitea în expozeul său „Despre șpriț fără perdea”.

ADVERTISEMENT

„Dicționar universal al limbei române” (1929) și „Dicționaru limbii româneşti” (1939) sunt cele două surse din care cetațeniivinului.ro au „turnat” primele definiții ale șprițului în spațiul carpato-danibiano-pontic.

„șpriț n. vin amestecat cu apă gazoasă sau minerală. [Nemț. SCHPRITZ: termen introdus de chelnerii austriaci].” („Dicționar universal al limbei române” – Lazăr Șăineanu – Craiova, Editura Scrisului Românesc, 1929, pag. 610)

ADVERTISEMENT

„șpriț n., pl. urĭ (germ. spritzer, a. Î.). Mișmaș, vin amestecat cu apă gazoasă orĭ minerală. Pahar din acest vin: a bea un șpriț.” („Dicționaru limbii româneşti: [Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme]” – August Scriban – Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939, pag. 1287)

Înaintea lor, o menționare a șprițului face George Ranetti, în pastila „Lasă că aranjez eu”: „- Vax ! Nu-mi datorezi nici măcar un mersi… Singura plăcere ce poți să-mi faci e să vii colea la Gambrinus să-ți ofer un mic șpriț de plecare…” (Furnica nr. 147, iulie 1907 – București).

ADVERTISEMENT

Șprițurile de poveste au fost, mai întâi… mișmașuri! O… mezalianță!

Șprițurile au fost, însă, mai întâi… mișmașuri! Vedeți mai sus, în „Dicționaru limbii româneşti” a lui August Scriban. Care definește „încrucișat” șprițul cu mișmașul și… invers: „mișmáș n., pl. urĭ (germ. mischmasch). Spriț.”. Aceeași Mărie, cu altă pălărie.

Mișmașul este definit în „Dicționarul universal al limbei române” al lui Lazăr Șăineanu (Craiova, Editura Scrisului Românesc, 1929) drept „vin amestecat cu gazoasă sau cu ape minerale: mastică, pelin, mișmaș. [Nemț. MISCHMASCH, amestec, termen introdus de chelnerii austriaci].”

Termen era folosit deja de Ion Luca Caragiale în 1907, în schița „Monopol”: „Dugheana era plină de amici, toți funcționari publici și profesiuni liberale. Așteaptă aci demult să se oprească potopul, și, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș și gustă mezeluri, salam, ghiudem, cașcaval, masline…”

Iar marele maestru al epigramei, Păstorel Teodoreanu, „care și-a dăruit inima femeilor și ficatul vinurilor”, a fost necruțător cu mișmașul: „Mișmașul: o mezalianță” (în „Bilete de papagal”, numărul 66, 1928).

Șprițurile de poveste, împărțite între mișmaș și macmahon

În afară de mișmaș, vinul amestecat cu apă gazoasă, șprițul nostru de toate zilele, a mai fost denumit și macmahon. În „Dicționarul de sinonime al limbii române” – Luiza Seche, Marin Seche, Editura Academiei RSR, 1982: „ȘPRIȚ s. (înv.) macmahon, (fam. rar) mișmaș. (A bea un ~.)”.

Macmahon, de unde macmahon? „Dicționarul limbii romîne literare contemporane” – Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coordonatori), București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1955-1957 ne luminează:

„MACMAHÓN s. n. (Învechit) Băutură răcoritoare, făcută din vin amestecat cu apă gazoasă; șpriț. S-a făcut roșie ca sfecla și a băut un macmahón pe nerăsuflate. CARAGIALE, O. II 171.”

Caragiele, iarăși Caragiale!, menționa macmahonul pe la început de secol 20. În ziarul Universul din 23 iunie 1900, nenea Iancu scria în schița „Situațiunea”: „- Nu pot, monșer, pentru ca să stau când face… Mă plimb așa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahón, un șvarț, mai vorbesc cu un prieten… trece vremea; și când mă întorc, gata…”.

De asemenea, Nae D. Țăranu, în „Ghiță Droagă”, scria: „- Să bem, frate Droagă! Băete!… Două macmahoáne roșii și cu sifon d’asupra. Bagă de seamă să nu pui din borcanul rămas de aseară, că te ia mama dracului!” („Furnica”, numărul 25, februarie 1905, Bucureşti).

De asemenea, sub pseodonimul „Contele de Tekyrghiol”, epigramistul George Ranetti, în „Vorbim… vorbim… vorbim!”, vorbea din nou despre macmahoane:

„Vintilă Brătianu ’n toane
(Ține’l de scurt nițel, Ioane!)
Vorbește numai de jetoane.
Brezeanu, despre macmahoáne,
Despre sifoane, tirbușoane.”
(„Furnica”, numărul 45, iunie 1915, Bucureşti)

Carcaletele, șprițul ceva mai „elaborat”, compus din „sirop, vin, apă gazoasă și puțin rom”

Toți am băut… mai devreme sau mai târziu… ca vârstă… celebrul „carcalete”. Un șpriț mai special, mai… hai să-i spunem „elaborat”, compus din „sirop, vin, apă gazoasă și puțin rom”, după cum îl definește același August Scriban amintit mai sus, în același „Dicționaru limbii româneşti” din 1939.

„carcaléte și –éț m. (bg. skakalec, lăcustă). Sud. Om fără căpătîĭ (în est „amant”). Șpriț compus din sirop, vin, apă gazoasă și puțin rom (numaĭ forma -ete).”  („Dicționaru limbii româneşti: (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaizme, neologizme, provincializme)” – August Scriban – Iași, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, 1939, pag. 232)

În anii ’40-’45 ai secolului trecut, războiul îndolia Europa, dar high-life-ul dâmbovițean încerca să țină steagul și pretențiile sus: „Vârsta și sexul erau respectate: domnii beau din halbe, iar doamnele și copiii mai mari câte-o «regală» – un pahar conic, lunguieț – sau un «carcaléte», un soi de sirop încuscrit cu două degete de vin.” (Arta de a fi păgubaș, volumul 1: Târgul Moșilor – Niculae Gheran)

Venind spre prezent, iată ce „spune” despre carcalete „Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a”, editat de Academia Română:

„CARCALÉTE s. n. Băutură preparată din vin, sirop și sifon. – Et. nec.” („Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a” – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” – București, Editura Univers Enciclopedic, 1998).

Așadar beți cu plăcere și cu… măsură (măsura nu trebuie să fie halba de bere, oala sau… găleata!), fie că-i vin sec, mișmaș, macmahon, carcalete sau omniprezentul șpriț. Obligatoriu… de poveste! Șprițul, zic! Șprițuri de poveste! Adică vinul înfrățit cu Aqua Carpatica, „creată din dragoste și respect pentru șprițul perfect”! Hai noroc!

ADVERTISEMENT