Acum trei ani şi jumătate eram în Kuweit, pentru un film pe care îl realizam pentru TVR Media despre cariera celui mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor, Ilie Balaci. Într-o seară, Ilie, cu care eram la o cafea într-un mall cît cartierul Pajura, i-a sunat pe Geolgău şi pe Ţicleanu, şi ei antrenori, ca şi Marele Blond, în Kuweit City, şi le-a dat întîlnire a doua zi la prînz, într-un local superb, undeva pe ţărmul Mării Arabiei, să mai vorbim, să mai povestim despre Universitatea de fotbal Craiova de altădată, de sub bagheta lui Ilie, bineînţeles… Iniţial, ideea era ca la întîlnirea noastră să vină şi Costică Ştefănescu, care antrena tot în Kuweit sau, mă rog, antrenase, dar se despărţise de clubul respectiv cu doar două săptămîni înainte de venirea mea acolo. Eu ratasem momentul stabilit în toamna lui 2009 cu Ilie pentru realizarea filmului. Marele Blond îmi spusese să vin, dacă pot, de Crăciunul acelui an, pentru că şeicii care conduceau pe Al-Khazma antamaseră un meci amical cu Barcelona lui Messi şi Guardiola. Şeicii plăteau 3 milioane de dolari, iar Barca mai rămînea trei zile în Golf, după ce tot acolo aveau să participe şi să cîştige Campionatul Mondial al Cluburilor. Catalanii au venit şi Ilie a făcut 1-1 cu ei, într-un amical nu tocmai liniştit, plin de nervi şi cu o tensiune care nu dădea de înţeles cît plătiseră arabii pentru a-i mai ţine acolo pe ai lui Xavi.

Secunda care schimbă vieţi

Am ajuns pînă la urmă în ianuarie 2010 şi am ratat şi amicalul cu Barcelona, dar şi prezenţa lui Costică Ştefănescu, care, cum spuneam, se despărţise de clubul din Kuweit pentru a semna cu altul, din Golf. În fine, acum cîteva săptămîni, acum, după ziua neagră de 20 august 2013, vorbind la Radio Sport Total la telefon cu Aurică Ţicleanu despre Costică, despre cum erau ei şi mai ales despre marea lor ratare, regretul vieţii tuturor, care au fost şi care încă mai sînt, meciul cu Benfica din 20 aprilie 1983, ne-am amintit şi ziua aceea de la Marea Arabiei, cînd Ilie îi strînsese lîngă el pe Ghiţă şi pe Aurică, pentru a nu fi singur la crunta întoarcere în timp care lăsase urme, strigăte şi şoapte. Ceea ce va urma nu e un eseu despre ratare, nici despre ochii lui Ţicleanu 30 de ani mai tîrziu, ci despre trei prieteni care au încercat să-şi salveze viaţa şi n-au reuşit, pentru că toată viaţa lor s-a scris în acea zi de 20 aprilie, la Craiova, în acel minut, în acea secundă în care Filipovici l-a învins pe Lung.

Meniu în port: amintiri

Aşadar, a doua zi, pe o vreme superbă, ne-am văzut cu toţii în cochetul port de iahturi din Kuweit: Ilie Balaci cu soţia sa, Dana, Aurică Ţicleanu cu doamna sa şi cu fetiţa, îmbrăcată precum Hannah Montana, Dorian Gugu, secundul lui Ilie, dimpreună cu doamna, Geolgău, căruia i-am urat „La mulţi ani!” pentru ziua onomastică, eu şi operatorul TVR Marian Tăbîrgic. Doamnele s-au retras la o masă, împreună cu domnişoara Ţicleanu, iar Ilie cu Ghiţă şi cu Dorian la o alta, în timp ce am început interviul video cu Aurică, Ţicleanu grăbindu-se un pic pentru că avea într-o oră antrenament cu băieţii săi. Şi a urmat o poveste despre ce a însemnat pentru Craiova Maxima Ilie Balaci, ce a însemnat pentru fiecare dintre ei, care i-au fost coechipieri. Ochii lui Ţicleanu ardeau, ne întorseserăm în timp cu aproape 30 de ani, Marian Tăbârgic ne mai atrăgea atenţia să ne oprim, ca să schimbe casetele, Ilie şi cu Ghiţă, la cîţiva paşi de noi, îi atrăgeau ostentativ atenţia lui Aurică: „Ai grijă ce zici, Chiose, că verificăm după aia pe film!”, „Stai liniştit, Ghiţă, că zic de meciul cu Bordeaux, că acolo am dat amândoi gol!”

„Eu am fost de vină”

Şi deodată ochii lui Ţicleanu s-au întunecat, glasul i s-a pierdut, strigătele de pînă atunci au început să devină şoapte… Ajunsese cu povestea Maximei la episodul cel mai dureros, mai trist, mai crunt: sfârşitul. Eliminarea din semifinalele Cupei UEFA de către Benfica, la Craiova, în ziua aceea infernală de 20 aprilie 1983… „Nu faptul că am pierdut noaptea de sâmbătă spre duminică, după ce au bătut Italia, pe <23 August>, cu pana aia de autocar pe autostradă, nici faptul că, ajunşi în Craiova, cei şase care jucaseră n-au dormit – între ei şi Ilie, evident, şi Ghiţă, eu nu!, că fusesem eliminat în tur, la Florenţa, unde făcuserăm 0-0 cu campioana lumii –, nici faptul că în cele trei zile de până la partidă am făcut cu toţii pelerinaj la Universitate, să le ducem bilete de meci profesorilor cu care aveam cursuri şi examene… Nu. Eu am fost de vină. După ce Ilie a deschis scorul dintr-o lovitură liberă executată magnific, portughezii au început să domine… vorba vine, portughezi, că pe lîngă Chalana sau Carlos Manuel, cei mai buni au fost suedezul Stromberg, care nici măcar n-avea drept de joc, dar asta a fost altă poveste, şi sîrbul Filipovici, care a şi marcat… Golul lui ne-a eliminat… Ei, acolo, la faza egalării lor, mingea s-a plimbat ciudat prin careul nostru, a fost în piciorul lui Ghiţă, al lui Nae, parcă, apoi şi Silvică a ieşit prea repede din poartă! Dar eu am avut vina cea mai mare… Mingea a sărit, parcă de la Costică, în gheata mea. (Şi acum, la radio, când stau cu Aurică de vorbă la telefon şi repovesteşte acel moment, la numele căpitanului lor, glasul i se îneacă şi îi simt lacrimile pe obraji, undeva, departe, în munte, la Braşov.) Dacă te uiţi pe imagini, vezi că sînt coborît mult, în marginea careului, să-l ajut pe Ghiţă Geolgău, pe care nea Tică îl pusese, în premieră, fundaş dreapta, nici acum n-am înţeles, Ghiţă, ce căutai acolo, lipsea Negoro, suspendat şi, cum îţi zic, mingea e la mine, pentru o clipă. Sînt cu faţa la poarta noastră şi nu-l văd, în stînga mea, venind în presing, pe Filipovici. Puteam şi mă gîndisem o clipă să dau tare în aut, apoi s-o stopez şi să preiau spre dreapta, să ies de acolo, cumva… Dar nu fac aşa! Preiau şi mă întorc spre stînga mea, dar acolo era deja Filipovici, care interceptează şi se duce spre gol!”

Digi24.ro

Am fost la ambasada Rusiei să văd „Provocarea”, filmul interzis în România. S-a stricat ceva în spațiu? Nu-i nimic, reparăm cu sârmă

„Ce dor îmi e cîteodată de noi!”

Ochii lui Aurică îl trădaseră atunci. E trist, foarte trist, chiar şi acum, la 27 de ani distanţă… Peste încă aproape patru ani, cînd cel mai mare dintre ei s-a dus şi el, îl trădează glasul. Ce nu spune e că în iarna acelui an fusese operat de eminentul chirurg oftalmolog, dr. Olteanu, chiar la ochiul stîng… De aceea, în martie ’83, la Kaiserslautern, unde Ştiinţa pierde cu 2-3, în „sferturi”, Chiose nu joacă… Dar „plămînul” Craiovei nu cedează şi revine în joc. Se înşeală, însă: vina ratării finalei nu îi aparţine! Lui şi celorlalţi componenţi ai Maximei le aparţin doar respiraţiile prezente pînă la porţile infinitului! Destinul a vrut altceva, şi atît. Prin 2011, în Studioul 3 al TVR, pregătind împreună seara de Champions League, Aurică mi-a făcut cu ochiul! Zîmbea. Îi trecuse pentru o clipă.

Astăzi, Ilie e tot prin zona aceea, în Arabia Saudită, Ghiţă Geolgău e acasă, în Oltenia, Costică Ştefănescu nu mai e, iau Aurică Ţicleanu e la Braşov şi şopteşte uneori la telefon o frază ciudată: „Dacă ai şti, Marius, ce dor îmi e cîteodată de noi!”