Alina Astafei, fosta medaliată cu argint la JO de la Barcelona, interviu eveniment pentru Fanatik: „Puteam să iau medalie și la Atlanta”. Povestea unei cariere fascinante

Alina Astafei, fosta mare atletă a clubului Steaua, a decis să emigreze și să concureze pentru Germania după ce fratele ei, rugbist la clubul Rapid, a fost împușcat în timpul Revoluției din decembrie 1989. Când au murit nu mai puțin de 1.116 oameni și alți 4.089 au fost răniți. Cu toate acestea, nici până în ziua de azi dosarul nu a fost finalizat și a fost blocat timp de patru ani pe probleme de… procedură.

(G)Alina Astfafei, fosta medaliată olimpică de la Barcelona, interviu-eveniment pentru FANATIK

Alina Astafei are o poveste de viață incredibilă și un regizor inspirat ar putea fără probleme să ecranizeze viața uneia dintre cele mai mari atlete din istoria României. Medaliata cu argint la Jocurile Olimpice de la Barcelona chiar s-a gândit să își scrie autobiografia. Plecată în Germania din 1993, după ce fratele ei a fost ucis la Revoluție, Alina Astafei și-a povestit întreaga carieră într-un interviu pentru FANATIK. De-a lungul discuției de peste trei ore, s-a lăsat cu lacrimi, dar și cu povești fascinante din epoca de aur a sportului românesc.

Cum preferați: Galina sau Alina?

– Când eram mică nu puteam să pronunț Galina. Aveam 3 ani și vecinii mi se adresau cu Galina. Eu le spuneam că mă cheamă Alina. Eu de când îmi aduc aminte mi se spunea Alina. La fel și părinții. Abia în școala generală mi-au spus Galina pentru că mai era o fată Alina. Eu când aud Galina îmi e un pic străin. Nu m-am identificat cu acest nume. În buletin Alina este trecut pseudonim.

Alina Astafei: „Am crescut pe stadion. La Steaua era o familie foarte frumoasă”

De mică ați crescut în familia Stelei. Care sunt primele amintiri legate de sport pe care le aveți?

Digi24.ro

Călin Georgescu spune că baza militară Mihail Kogălniceanu va fi folosită ca „poartă de intrare în război” cu Rusia VIDEO

– Grădinița mea era lângă stadionul Republicii. Tata a fost campion la Steaua și antrena pe stadionul Republicii, mergeam la competiții. Și când eram mică mergeam în cantonamente la Cabana Forbana. Am crescut pe stadion și eram ca un fel de mascotă. Toată lumea era drăguță cu mine, era o familie foarte frumoasă. M-a impresionat ce frumoși erau oamenii, atleți, foarte estetici. Nu am mai văzut asta și îmi e dor de această lume estetică a sportului.

Știu că aveați o relație foarte apropiată cu Iolanda Balaș…

– Am avut o relație foarte apropiată cu băiatul doamnei Iolanda Balaș și era tot timpul în cantonament. Dânsa avea mereu grijă de noi când eram în cantonamente. Ne invita să mergem la plimbare, în oraș, și ne cumpăra câte o jucărie. Eram foarte impresionați. Mereu primeam ciocolată de Sfântul Nicolae. Era o lume magică.

A început să practice gimnastică și baschet

Ați practicat și alte sporturi?

– Din clasa a doua am început să joc baschet la școală. Am făcut mai multe sporturi. Am început cu gimnastică la Palatul Pionierilor, care era la Palatul Cotroceni. După care am început la clubul Steaua la scrimă, la înot. Am făcut înot și la 23 August. Nu mă gândeam că o să pot să fac performanță, dar am încercat.

Și cum ați ajuns la atletism?

– Într-o zi a venit tata la mine și mi-a spus că un antrenor l-a întrebat dacă nu vreau să merg la atletism. Era vorba despre Constantin Dumitrescu, cel care m-a pregătit până am ajuns vicecampioană olimpică. Așa am ajuns să fac atletism. Antrenorul meu era ideal pentru copii. El știa cum să avem o atmosferă foarte frumoasă la antrenament.

Digisport.ro

Vestea primită de Leonard și Monica Doroftei din partea fiului mijlociu

Erau foarte interesante și aveam mereu o temă la care să ne gândim. Chiar era captivant. E bine să începi la 9 ani, dar este foarte plictisitor pentru copii. De-asta baschetul era mai interesant. Copiilor le plac sporturile de echipă pentru că așa au satisfacții. La atletism concurezi doar cu tine la început. Ai nevoie de câțiva ani să începi să ai succes.

Alina Astafei, pe viață legată de Steaua. E născută pe 7 iunie, ziua de naștere a „militarilor”

Ce amintiri aveți de la primele antrenamente?

– Știu că mă antrenam pe stadionul Tineretului și nu aveam nici măcar ștachetă. Erau bănci de lemn și antrenorul lua o bârnă și o punea. Săream numai de frică să nu cad pe ea să mă lovesc. Ce copil mai face asta astăzi? Sau antrenament pe zgură ori pe scări.

Sunteți născută pe 7 iunie, de ziua clubului Steaua și ziua în care Iolanda Balaș a stabilit record mondial. Credeți că e o coincidență?

– Da? Nu am știu asta! Eu sunt un copil crescut de clubul Steaua. Am crescut acolo și nu mi-am închipuit niciodată să fiu la alt club. Ne antrenam în sala de jocuri la Steaua, care acum nu mai există, și am mâncat ani de zile la cantina clubului Steaua, unde eram răsfățați cu mâncare bună și prăjituri. Pentru mine Steaua este locul copilăriei, mai ales cabana Forban. Steaua a fost fundamentul meu și sunt produs al lor.

Părinții Alinei Astafei au împlinit 60 de ani de căsătorie: „Sportul i-a unit și era parte integrată din ei”

Mama a făcut și ea sport?

– A fost și ea sportivă. Mama și tata au venit ca școlari în București. Așa s-au întâlnit. Deci venea tot din lumea asta. Se cunosc de la 14 ani. Acum au 82 de ani și încă fac sport de trei ori pe săptămână. Apropo, ieri au împlinit 60 de ani de căsătorie! Sportul i-a unit și era parte integrată din ei. Eu nu am calități sportive doar de la tata, ci și de la mama.

Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la tatăl dumneavoastră?

– O dată stăteam de vorbă despre sport și mi-a spus: „Alina, mentalul tău e foarte puternic”. Am rămas atunci surprinsă pentru că eram copil și nu înțelegeam. Am învățat de la tata să trec peste orice obstacol. Era foarte puternic mental, dar amândoi părinții sunt așa, dar eu semăn mai mult cu tata. Cred că de-asta am și reușit atâtea lucruri în cariera și în viața mea. Am moștenit de la el și puterea fizică. Familia noastră nu s-a lamentat niciodată și mereu ne-am concentrat doar cum să ne atingem obiectivele.

Lacrimile încep să curgă atunci când vorbește despre fostul mare antrenor Constantin Dumitrescu: „M-a crescut de la 9 ani”

Ce amintire de suflet aveți legată de antrenorul Constantin Dumitrescu? Ce ați învățat de la el și nu ați uitat niciodată?

– (n.r. începe să plângă) Îmi este foarte greu să vorbesc despre el. A fost un mentor pentru mine și am avut un mare, mare noroc. Astăzi nu mai există mentori. Am plecat în cantonament la Câmpulung Muscel și îmi aduc aminte că mâncam la restaurant. Aveam 9 ani. Ne-am așezat la masă, mi-a arătat cum se mănâncă cu furculița și cuțitul, ne arăta cum se așezau hainele. Se ocupa de toate detaliile și de dezvoltarea noastră personală.

El gândea foarte mult peste granițe, cu mult înainte, un om foarte împăciutor. La tehnică, biomecanică, cum să învățăm mai bine. Găsea des multe posibilități când un drum se închidea și nu puteam să mergem mai departe. Și asimilam tehnica respectivă. Ne vorbea foarte mult și asta era foarte important pentru un copil. Dar nu era cicăleală, ci lucruri interesante, la care copilul tace și ascultă pentru că simte că are de învățat.

Ce ați învățat de la el și nu ați uitat niciodată?

– Am învățat foarte multe despre viața. Era și filosof. Spunea că în Universul ăsta suntem ca o clipă. Când eram triști și nu mergeau lucrurile spunea că nu e nicio problemă. La antrenament voia să iasă exact cum voia el. Tot timpul zicea: „Fetelor, ne-am nenorocit! Nu iese și nu iese”. Așa spunea de fiecare dată înainte de concursuri. Nu ne ieșea bătaia, desprinderea sau zborul. Lucruri mici. Plecam tot timpul cu „ne-am nenorocit acasă”, dar era un impuls pentru că mă motiva și mai mult să îi arăt că nu are dreptate. Devenea o provocare pentru mine și știam atunci că o să îmi iasă. Era un fel de ritual.

M-a crescut de la 9 ani fără forță. Făceam antrenamente ușoare, doar cu greutatea corpului, multă detentă. Era excentric și toată lumea râdea de el că face prea puțin. Dacă făceam prea multă forță mă accidentam. A fost un fel de Michelangelo: „Eu văd sculptura în piatră și dau la o parte doar ce nu trebuie”. Așa era și Constantin Dumitrescu. Vedea sportivul și antrena după calitățile lui. Nu îi plăceau planurile de antrenament sau teoria. A avut principii inovative și pregătire mentală excelentă. Nu impunea restricții pentru că lucrurile astea vin automat.

Alina Astafei obține primul rezultat important la doar 17 ani. În 1987 a devenit campioană europeană cu fractură de metatarsiene

Ce amintiri aveți legate de antrenorul Dan Vlădescu?

– Cu el am lucrat după ce am venit în Germania. E un antrenor cu un optimism extraordinar. Avea antrenamente foarte frumoase, dar eu îmi pătrasem deja tehnica. M-a ajutat mult pentru că îmi filma antrenamentele și așa am început să văd unde greșesc și să analizez mai bine săriturile. M-a ajutat mult asta. Avea foarte multă răbdare și investea foarte mult timp în mine.

Să ne întoarcem puțin în timp. Mai țineți minte prima competiție internațională la care ați participat?

– În 1986 am fost la Campionatul Mondial de Juniori sub 20 de ani. A fost la Atena și aveam doar 17 ani. Am reușit să iau medalia de argint deși am fost singură. Nu am avut nici antrenorul cu mine la o probă tehnică. Am sărit 1,90 metri și îmi aduc aminte că a fost ceva deosebit. Era prima competiție la care veneau atât de mulți atleți și am fost bucuroasă cu o zi înainte. Știam dinainte că va fi bine. Simțeam.

Înainte de finală a început să mă doară în spatele genunchiului, dar asta nu putea să mă oprească. E foarte greu la o probă tehnică și un Campionat Mondial. Constantin Dumitrescu îmi spunea așa: „Sari din prima 1,90 sau 1,88 și ai deja o medalie. Nu mai contează cine concurează”. La înălțime trebuie să îți faci săritura ta.

În 1987 a urmat prima medalie de aur la Campionatele Europene sub 20 de ani din Marea Britanie.

– Țin minte că am avut piciorul în ghips și săream într-un picior la școală pe scări să mă antrenez. Nici nu știu cum ajungeam. Nu a fost bine să sar pe piciorul drept. Am dat ghipsul jos și la primul antrenament mi-am rupt osul metatarsian. Nu m-am gândit să fac pauză. Mi-am pus bandă și făceam de două ori pe zi fizioterapie.

Făceam doar forță în mișcare și tehnică pentru că nu mă ținea piciorul pentru altceva. Mă durea de muream. Mi-au făcut RMN. Metatarsianul era rupt și era un ghem de calciu. Încă mă mai doare că alerg în picioarele goale. Am luat medalie cu piciorul rupt! Eu voiam să iau medalie, nu puteam să ratez concursul.

Alina Astafei, record mondial la Campionatele Mondiale din Canada: „Am găsit placheta în pod”

A urmat medalie de aur la Mondialele din Canada. Ce vă mai aduceți aminte de atunci?

– La Sudbury era foarte, foarte cald. Peste 30 de grade. Țin minte că mă îmbrăcasem cu fâș și când m-a văzut antrenorul… Dar în starea aia aveam nevoie să fiu îmbrăcată. Eram foarte concentrată pentru că Kostadinova sărise 2,09 metri la ultimele Mondiale.

Ați sărit prima oară 2,00 metri, record mondial.

– Da, sunt foarte bucuroasă că am găsit recent placheta pe care am primit-o cu recordul mondial. Era în pod la părinți. Am toate lucrurile și mă mai uit în cutii când vin în România.

Urmărită permanent de Securitate la Jocurile Olimpice de la Seul: „Nu aveam voie să mergem singuri nici prin satul olimpic”

A urmat prima participare la Jocurile Olimpice în 1988. Nu a fost un șoc Seul pentru un sportiv venit din blocul comunist?

– A fost ceva extraordinar în Coreea de Sud. Foarte frumos organizat. Am stat patru săptămâni acolo. Eu cu Sorin Matei pentru că eram de la probe tehnice nu aveam antrenori. Eram 5 sportivi români la atletism și un singur antrenor, soțul Maricicăi Puica. Eu cu el mergeam pe stadion și eram urmăriți de Securitate pentru că nu aveam antrenor.

Erau jocuri mecanice acolo. Noi veneam din comunism și am fi stat numai acolo. Ni se spunea că nu avem voie și că nu putem umbla prin satul olimpic fără antrenor. Tot timpul trebuia să ne ascundem să nu ne vadă cineva că umblăm singuri. Țin minte că erau zgârie-nori.

Puteați să ieșiți din satul olimpic?

– Când plecam în oraș trebuia să spunem și să ne luăm pe cineva de la Securitate cu noi. Ei încercau să fie drăguți, dar ne urmăreau. Ne luam un securist cu noi. Erau magazine cu două intrări și intram pe o parte și ieșeam pe alta să ne pierdem. Știam când trebuie să ne întoarcem. Era în permanență acest joc de-a șoarecele și pisica. Aveam totuși 18 ani și ne distram de minune cu treaba asta, deși știam că o să aibă probleme. Ne criticau tot timpul la ședințe și ne era frică, era o presiune extraordinară. Că de ce ne văd singuri la masă și așa mai departe.

Le aducea prăjituri fetelor din lotul național de gimnastică: „Puteam să fim acuzați de sabotaj”

Ce pozne mai făceați la Seul?

– Fetelor de la gimnastică le era tot timpul foarte foame. Ne spuneau tot timpul: Aduceți-ne ceva, dar să fie dulce”. Luam prăjituri de la cantină ne duceam la fetele de la înot, care stăteau deasupra celor de la gimnastică și le aruncam de la balcon prăjituri. Puteam să avem probleme mari, să fim acuzați de sabotaj. Nu era de glumă. Dacă ne prindeau aveam probleme.

Puteați să obțineți o medalie și la Seul? Ați terminat pe locul 5…

– Nici nu m-am gândit că o să mă calific. Am mers ca să capăt experiență. Aveam 18 ani și eram fără antrenor, cu care aveam un limbaj tehnic personal. Ne puteam înțelege prin gesturi și priviri. O lună de antrenamente de tehnică fără antrenor e foarte greu. Poți să faci o greșeală și se împământenește. Am sărit 1,93 metri și am fost felicitată pentru că eu îmi îndeplinisem obiectivul.

Trebuie să ai mindset ca să iei o medalie olimpică la 18 ani. Noi în România eram crescuți că nu avem voie să spunem ce gândim sau să facem anumite lucruri. Nu ai cum să fii cel mai tare în condițiile astea, e greu mental. Pe stadion trebuie să fii leu, dar în afară să fii cuminte. Se bat cap în cap lucrurile astea. Nu aveam curaj să mă gândesc la o medalie. Erau concurente bune și aveam respect pentru ele. Trebuie să ai tupeu ca să o bați pe Kostadinova.

Alina Astafei, abonată la locul doi: „Nu făceam față la ceea ce ar veni spre mine dacă aș fi câștigat”

Ați terminat de multe ori pe locul doi.

– Tocmai din acest motiv. Nu făceam față la ceea ce ar veni spre mine dacă aș fi câștigat: interviuri, filmări. Cred că mental rămâneam pe locul doi pentru că nu eram energetic pregătită pentru ceea ce mi-ar fi adus o medalie de aur.

Și totuși în 1989 ați reușit să deveniți campioană europeană în sală.

– Am sărit 1,96 metri la Haga. Nu era însă Kostadinova, Heike Henkel,  cele mai bune. Erau concurente și spuneam că orice s-ar întâmpla vreau să le bat. Mă ambiționam. Am mai luat o medalie de aur la Universiadă. Știu că era foarte frig la Duisburg.

Alina Astafei, mărturii emoționante despre tragedia pierderii fratelui ei, Petre, rugbist la Rapid: „Știam că va fi vărsare de sânge”

V-ați gândit până atunci să plecați din România?

– Nu, deși în 1989 am avut o propunere de la o colegă să merg în Statele Unite ale Americii cu o bursă la colegiu.

Ceea ce a urmat în decembrie 89 avea să vă schimbe viața definitiv… După 35 de ani știți cu adevărat ce s-a întâmplat?

– Aveam 20 de ani și știam că se va întâmpla ceva, dar nu știam când. Erau semnale peste tot în Europa, însă în România nu era așa de simplu să se schimbe regimul. Știam că va fi vărsare de sânge.

Cum ați aflat ce s-a întâmplat cu fratele dumnevoastră?

– Eram în cantonament la Băile Felix și fiind în Armată trebuia să ne ducem la club. Am sunat acasă pe 22 decembrie și mi-a zis mama că fratele meu a fost împușcat, dar că e bine. Am început să plâng. Acolo totul era liniștit, iar în București și la Timișoara mureau oamenii. M-a speriat treaba asta, plângeam și îmi zicea că e în afară de orice pericol ca să mă facă să nu vin acolo. Îi era frică de ce se poate întâmpla.

Alina Astafei: „Am avut o premoniție. O colegă m-a visat în rochie de mireasă”

La ce vă gândeați în acele momente?

– Am simțit că se va întâmpla ceva. Am avut o premoniție. O colegă mi-a zis că m-a visat în rochie de mireasă, iar asta se spune că nu e bine. Și mă gândeam oare ce se va întâmpla. După 2 zile m-am dus iar la Poștă și am sunat acasă.

Care era starea lui Petre?

– Soția fratelui meu mi-a zis că este foarte rău. Atunci am realizat și am decis să plec la București. Doar pentru că el a fost atât de puternic a mai trăit două zile. Aveam dorința să îl văd și speram că îl pot ajuta cu puterea mea. Am plecat cu trenul de noapte cu doamna antrenoare Viscopoleanu și eleva ei. Am ajuns a doua zi dimineață și știu că am luat din hotel o tavă de metal și o țineam sub geacă. Nu știam cine și cum trage.

Alina Astafei: „Nu am mai reușit să ajung la el. S-a tras special ca să omoare oameni”

Ce ați făcut când ați ajuns în București?

– M-am dus acasă și îmi aduc aminte că tata era în hol. Mi-a zis că fratele meu a murit. Nu am mai reușit să ajung la el. A murit în noaptea în care eu mergeam către București. Am rămas acasă și am pregătit ce trebuia.

Cum a fost împușcat Petre?

– Era la Palatul Telefoanelor cu prietenul lui și voiau să cumpere primul ziar liber. S-a tras din blocul turn de la Cișmigiu. Acum este Hotelul Novotel acolo. Înainte nu era nimic, doar niște case, deci era traiectorie liberă. Deci nu erau acolo unde erau toți oamenii, ci pe o stradă paralelă. S-a tras special ca să omoare oameni. Nu înțeleg de ce s-a tras de acolo. Fratele meu a zis: „Cred că m-au nimerit”.

„I-au nimerit un plămân, un rinichi era praf și i-au atins și ficatul. A fost un glonț care exploda în corp”.

Ce s-a întâmplat după?

– El s-a ridicat și prietenul lui l-a ajutat să meargă, iar asta nu a fost bine. A mai mers până la strada principală de unde l-a luat o mașină și l-a dus la spitalul Colțea. I-au nimerit un plămân, un rinichi era praf și i-au atins și ficatul. A fost un glonț cu un cap care exploda în corp.

La spital a fost cineva cu el? A avut parte de cele mai bune îngrijiri?

– Mama l-a vegheat permanent. La final, când totul s-a terminat, era de nerecunoscut. Era foarte slabă. A fost operat de două ori, doctorii au avut grijă de el.

Alina Astafei rememorează ultima întâlnire cu fratele ei: „De atunci am zis că nu mai beau Cherry în viața mea”

Când l-ați văzut ultima oară?

– Eu plecam în cantonament la Băile Felix și stabilisem să vină și el de Revelion cu soția lui. Abia se însurase de două luni. Țin minte că eram în hol în apartamentul părinților mei și am zis: „Hai să bem un Cherry”. Și am băut. Asta a fost ultima oară când l-am văzut în viață. De atunci am zis că nu mai beau Cherry în viața mea.

De ce a ieșit în stradă?

– Părinții i-au spus să nu iasă. Fusese și cu o zi înainte și mama a fost foarte speriată pentru că a ajuns abia pe la miezul nopții acasă: „În stațiile de metrou spală sângele de pe jos”. Știu că apoi în spital a spus: „Îmi pare rău că nu am ascultat-o pe mama”. A fost foarte conștient și le-a spus asta doctorilor. Dar cum să ții un băiat de 22 de ani legat de picior acasă?

Cea mai frumoasă amintire legată de fratele ei

Cum era Petre? Care e cea mai frumoasă amintire legată de el?

– Avea doar 22 de ani, juca rugby la Rapid și știu că era și în atenția echipei naționale. Era foarte puternic. A avut grijă foarte mare de mine și asta era o preocupare pentru el. Îmi aduc aminte cu mare drag că atunci când am început să fac eu atletism și să am rezultate pe la 13 ani îmi spunea: „Vezi că am visat că sari 1,74 și câștigi”. Îmi urmărea foarte îndeaproape evoluția sportivă și tot ce îmi spunea se și întâmpla. Când nu ne vedeam vorbeam la telefon.

Mama dumneavoastră spunea într-un interviu: „Un glonț care mi-a ucis familia”. Ce a vrut să spună?

– Cum să nu îți strice familia? E foarte trist când mor oameni tineri. A fost un șoc groaznic în 3 zile să îți moară cineva împușcat. Mai ales pe vremea aia când toate armele erau sub cheie. Mie mi s-a terminat atunci copilăria și tinerețea. Când pierzi pe cineva atât de drag te simți pur și simplu amputat sufletește. E un dezechilibru interior uriaș și e foarte, foarte greu.

Petre Astafei, înmormântat de Crăciun, la 22 de ani și doar 2 luni de când se căsătorise

A trebuit să vă înmormântați fratele chiar în ziua de Crăciun…

– Luni a murit și miercuri a fost înmormântat. Mama a fost la serviciu. Deci nu exista pe vremea aia să îți iei concediu medical sau pe temă psihologică dacă ai avut un deces în familie. Ei și-au reluat activităție și eu la fel.

Ați putut să vă antrenați?

– Îmi era foarte greu. Săptămâni la rând îl visam viu și când mă trezeam realizam că nu e adevărat. Căzuse comunismul, dar mentalitatea era aceeași. Tot stăteai cu frica aia să mergi la serviciu, să îți faci treaba, să te antrenezi, că trebuie să produc medalii. Eu în februarie am luat medalie de bronz la Campionatul European în sală și am fost și într-un turneu în Japonia, Osaka, deși eram sufletește dărâmată. Trebuia însă să îmi fac datoria. Nu puteam să spun că sunt depresivă și nu mă antrenez două luni. Nu mai puteam să dorm, nu mai aveam viață, nu mai aveam bucuria de a trăi. Eram un vrac sufletesc.

Alina Astafei, cuvinte sfășietoare: „Nu mai era acasă. Era doar tăcere întunecată”

Părinții cum au reușit să reziste?

– A fost groaznic. Parcă în toată casa era numai întuneric. Nu mai era acasă. Își pierduseră strălucirea. Era doar tăcere întunecată.

Ce vă oripilează cel mai mult legat de ceea ce s-a întâmplat?

– Eu am un caiet în care sunt notate toate victimele și acolo sunt și bebeluși eroi. Este un bebeluș de 8 luni. Sunt poze cu oameni morți puși unii lângă alții. Eu nu pot să citesc nimic legat de Revoluție sau ce se spune că s-ar fi întâmplat.

Pentru ce s-a murit la Revoluție? „Noi am auzit după 10 zile că de fapt a fost o înscenare”

Credeți că Petre și ceilalți 1.115 oameni au murit în zadar?

– Nu a avut absolut niciun sens. Noi am auzit după 10 zile că de fapt a fost o înscenare. Această tranziție de regim se putea la fel ca în Germania și în celelalte țări. Nu ar fi trebuit să moară atâția tineri. Au fost sacrificați degeaba.

Cum vă simțiți după 35 de ani?

– Eu am iertat. Am mai multă experiență de viață și știu că pur și simplu există momente de haos în care se scapă situația de sub control și se întâmplă astfel de lucruri. Nu poți să trăiești toată viața revoltat.

Alina Astafei a decis să emigreze în Germania la 3 ani distanță după moartea fratelui ei: „Am iertat și nici nu mai vreau să știu cine a tras”

A existat vreo anchetă?

– Părinții mei au fost și li s-au luat declarații, dar nu avem pe nimeni care a tras. Dacă cineva este împușcat pe stradă, cumva se găsește făptașul. La Revoluție au murit atâția oameni și încă nu știm ce s-a întâmplat și cine a tras. Am iertat și nici nu mai vreau să știu. Mie nu mi se mai poate întoarce înapoi ceea ce am eu mai drag și nimeni nu poate înțelege tristețea mea.

După atâția ani, dosarul Revoluției este blocat… Ce spune asta despre România?

– Răspunsul meu la toată situația asta a fost că eu nu am mai vrut să mai concurez pentru România. Mi-am terminat facultatea și am plecat. Trei ani am așteptat un răspuns. Eu am iubit România, dar de atunci suntem chit. România este mai mult decât un dosar blocat. Asta ține de oameni. Nu poți să schimbi ceea ce se întâmplă în jur. Eu de doi ani nu mă mai uit la televizor.

Alina Astafei se gândește tot timpul la fratele ei: „Sunt niște emoții pe care nu le pot exprima în cuvinte”

Dacă ați putea să îl mai vedeți o dată pe Petre ce i-ați spune?

– Când pierzi pe cineva drag, el rămâne tot timpul cu tine. Există o punte de comunicare. Eu vorbesc cu el și îl simt foarte aproape în continuare. Sunt niște emoții pe care nu le pot exprima în cuvinte. El știe că îl iubesc foarte mult și nu ar avea nevoie să îi spun. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat și e un capitol neîncheiat. Mai vorbesc cu soția lui. Lucrează la Casa Poporului și mai ține legătura cu tatăl meu. S-a recăsătorit.

Vă e dor de România? Vă gândiți să vă mai întoarceți vreodată?

– Eu iubesc România și nu am uitat niciodată de unde am plecat. Când vin aici însă sunt în vacanță, mănânc bine, mă văd cu prieteni. Abia am fost în țară la începutul lunii noiembrie. Nu pot spune că m-am întors în România. Eu mi-am făcut o viață aici și am programul acolo, soțul lucrează aici, fata cea mică e încă la școală. Poate vom veni la pensie. Mă simt bine, dar deocamdată lucrez aici.

Cum a reușit să își reia pregătirea după această tragedie: „După câteva luni am luat medalie de bronz”

Cum ați putut să vă mai pregătiți după ce s-a întâmplat cu fratele dumneavoastră?

– După ce a murit fratele meu am mers pur și simplu din inerție. Am luat medalie de bronz la Campionatele Europene în sală de la Glasgow din 1990. Eram însă distrusă sufletește și nu mă simțeam bine. Era ceva groaznic și am simțit că am nevoie de liniște, de pauză. Nu mai puteam.

Și ați făcut o pauză de un an.

– L-am cunoscut pe soțul meu la sala de jocuri a clubului Steaua și la cantină. S-a întâmplat să mă căsătoresc și să am un copil. În 1991 s-a născut Ana. Știu că la 17 ani spuneam că vreau ca până în 1992 să am un copil. Dar uitasem de asta.

A început pregătirea pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona cu mai puțin de un an înainte

Când ați început pregătirea pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona?

– În septembrie, cu mai puțin de un an înainte. Dar eram totuși pregătită. Nu îți pierzi așa repede pregătirea pe care o acumulasem timp de 10 ani. Chiar a fost bine că am făcut acea pauză și corpul mi s-a regenerat.

Cum vă antrenați? Aveați un copil mic.

– Luam fetița cu mine în cantonament. Nu mai aveam simțul tehnic, nu mai simțeam ștacheta. Dar și pentru că în România aveam doar sala de la 23 August și nu puteam să facem foarte multe antrenamente tehnice. Am avut niște concursuri și nu mergea bine, nu săream mai mult de 1,91 metri în Italia. Acolo am sărit la antrenamente 1,75. Făceam multe sărituri mai joase ca să pot să fac multe sărituri.

A simțit că va cuceri o medalie: „Știam dinainte dacă va fi bine sau nu”

Cum v-ați revenit?

– La Campionatele Naționale. Am sărit 1,97 metri și asta mi-a dat foarte multă încredere. Știam că dacă merg la Jocurile Olimpice o să pot să sar atât.

Urmează cel mai important moment din carieră: Jocurile Olimpice de la Barcelona.

– Am ajuns cu o săptămână înainte. Nu știu cum sunt majoritatea sportivilor, dar eu deja aveam o imagine clară despre competiția la care urma să participă cu mai bine de o lună înainte. Știam dinainte dacă va fi bine sau nu. Vedeam tot procesul, era un magnet care mă atrăgea și nu mai exista nimic în afară de asta. Nu îmi consumam energia pe prostii și eram foarte concentrată. Îmi era lene și să vorbesc. Ăsta a fost probabil talentul meu.

Ați simțit că luați o medalie?

– Da, deși nu îndrăzneam să mă gândesc. Nu mă putea nimic să mă distragă de la drumul meu. Simțeam o bucurie și abia așteptam să concurez. Mă gândeam la bronz, nu să le depășesc pe Kostadinova și Heike Henkel. Aveam a cincea performanță a anului. Știam că pot să prind ceva dacă sar din prima încercare de la 1,97. Luai medalie la orice concurs.

Din nou fără antrenor și la JO 1992: „Nimeni nu m-a băgat în seamă. Am zis că nu mă mai duc la antrenamente.

Ați avut antrenor la Barcelona?

– Nu. Eram cu copil de un an și câteva luni și nimeni nu m-a băgat în seamă. La Barcelona era din nou o mare căldură. Știu că am fost o zi la un antrenament de forță, dar mă simțeam foarte moleșită și umflată. Am zis că nu mă mai duc la antrenamente. Eram specialistă în sărituri pe verticală și când era vreme proastă făceam sărituri pe verticală în hotel pe scări.

Și nu v-ați mai dus antrenament?

– Nu, făceam sărituri pe verticală pe balcon. Aveam niște emoții atât de mari că nu puteam să mănânc. Îmi era rău. Nu am mâncat o săptămână. După finală aveam 55 de kilograme, ceea ce la 1,81 metri înălțime e foarte puțin.

Alina Astafei: „Am fost singură în permanență. Aveam nevoie de susținere morală”

Ce vă mai aduceți aminte înainte de finală?

– Știu că am sărit 1,92 metri și am reușit să mă calific. Eram foarte fericită și țin minte că a venit un antrenor străin la mine și mi-a spus: „Ai sărit foarte bine”. A fost singurul care m-a motivat și mi-a dat încredere. Nimeni nu a fost acolo, nimeni nu mi-a spus nimic.

A urmat finala. Cum ați trăit-o?

– Țin minte că eram la începutul listei. Am fost singură în permanență. Știu că nemțoaicele au venit și s-au așezat lângă mine și aveau 5 maseuri, doi antrenori. Eu mă gândeam: Oare e mai bine să fii cu atâția oameni în jurul tău sau e mai bine să fii singur? Cert e că aș fi avut nevoie de susținere morală. Poate mi-ar fi spus ceva să mă zăpăcească. Colega mea, Liliana Năstase, îmi spunea: „Ai jumătate de metru peste ștachetă”. Și asta îmi dădea mare încredere. Dar nu am vrut să accept pe nimeni lângă mine.

„M-am trezit cu medalie după ce Kostadinova a ieșit din concurs”

La ce vă gândeați?

– Obiectivul meu a fost să mă duc pe stadion și să mă lupt cât pot să le încurc pe celelalte. Asta a fost strategia. Pur și simplu să sar să nu mai știu de mine, până în pânzele albe. Am zis că o să stau după ele până nu se mai poate. La tenis sunt jucători care dau tot timpul mingea înapoi până adversarul greșește. Asta a fost și strategia mea. Am sărit din prima toate înălțimile. Kostadinova și Henkel știu că au ratat la 1,94 parcă.

Kostadinova a ieșit apoi din concurs. Ați sărit din nou 2 metri după mulți ani.

– Da, și m-am trezit cu medalie pentru că eram doar trei care am sărit 1,97 metri. În momentul ăla nu îmi venea să cred. Am fost atât de fericită! M-am dus la cubaneză și i-am zis: „Avem medalie!”. Apoi am sărit 2,0 metri din prima, s-a mișcat ștacheta.

„Dacă aveam antrenor poate aș fi reușit să iau aurul. M-am gândit la fratele meu”

Credeți că ați fi putut să luați aurul?

– Poate dacă aveam antrenor. Nu am mai avut curaj să mă bat cu nemțoaica. A fost o surpriză foarte mare și nu am reușit să câștig în fața lui Heike Henkel. Concursul mental avusese deja loc, chiar dacă nu renunțasem și nu avusese nimic loc încă. Am avut prea mult respect, dar veneam după acea nenorocire și după nașterea copilului.

Ați ridicat privirea și v-ați uitat spre cer. Ce ați simțit?

– M-am gândit la fratele meu. Această medalie a fost foarte importantă pentru familia mea după toată suferința pe care am îndurat-o. A fost o răsplată pentru tot greul. M-am bucurat pentru mama cel mai mult.

A primit mai puțin 3.000 de dolari pentru medalia de argint: „La greci dacă luai medalie erai realizat pe viață”

Cum ați sărbătorit după? Părinții cum au reacționat?

– Ei erau terminați. Foarte stresați. Mama avea o voce obosită, nu s-a bucurat. Știu că am venit sâmbătă seara în satul olimpic, dar nu mai era nimeni. Toți erau la discotecă. M-a întâmpinat doar un antrenor de la rugby și antrenoarea de la tenis. Mai eram și cu Liliana Năstase. Le voi scrie numele în cartea mea autobiografică. Nu o să uit niciodată cât de drăguți au fost cu mine. Au desfăcut o sticlă de șampanie și mi-au zis: „Momentul ăsta trebuie să îl sărbătorești!”. Au fost acolo pentru mine.

Câți bani ați primit pentru medalia olimpică?

– Cred că nici 3.000 de dolari. Nu au fost mulți bani. Știu că la greci dacă luai o medalie olimpică de aur erai realizat pe viață. Așa erau vremurile, dar nu ne gândeam la asta. Nu am avut niciodată senzația că nu primim destul și nu mă gândeam la bani. Aveam câteva sute de dolari când plecam la competiții în străinătate. Nici pe vremea lui Ceaușescu nu era problemă că aveam valută. Dacă primeam o primă în lei nici nu aveai ce să cumperi cu ei.

Cum s-a decis să părăsească România: „Îmi făcusem datoria. Am simțit că trebuie să plec”

Când ați luat decizia să plecați din România?

– Eu nu am putut să trec peste ce s-a întâmplat cu fratele meu la Revoluție. După ce am luat medalia, am terminat facultatea în 1993 și m-am gândit că vreau să plec. Îmi făcusem datoria. A fost pur și simplu o idee intuitivă. Am simțit că trebuie să plec. Nu puteam să accept și să iert ce s-a întâmplat, că am făcut un sacrificiu atât de mare.

Cum arăta România în acei ani?

– Lumea în țară o luase razna și mă durea să văd atâta nedreptate. Fiecare trăgea pentru el și făcea ce voia. Parcă era Vestul Sălbatic. Nu înțelegeam pentru ce l-am pierdut pe fratele meu și vedeam încotro se îndreaptă lucrurile. Asta m-a durat foarte mult. Am plătit prea scump. Vedeam că a fost o jertfă imensă,dar lucrurile nu mergeau spre bine, era o mare batjocură.

Pedepsită de România pentru medalia de argint de la Jocurile Olimpice: „M-au suspendat un an. M-a durut”

De ce ați plecat în Germania?

– Marea mea rivală era acolo și atunci toată lumea voia în Germania. Am zis că acolo am condiții și antrenorul Dan Vlădescu mi-a spus să vin. Știam că acolo o să am șansa să mă perfecționez. Am făcut mai multă tehnică și am fost foarte, foarte stabilă. Am sărit des 2,0 metri.

V-a fost greu la început?

– Să plec într-o țară străină la 23 ani și apoi încă 3 copii, cu soțul meu care era mai mult plecat.. Eram cu soțul meu și cu fetița și asta a fost mai bine. Părinții mei nu s-au gândit niciodată să plece. M-am trezit că trebuie să fac totul singură, pe lângă antrenamente. Nu a fost deloc ușor. Trebuie să te odihnești ca sportiv de performanță și nu prea puteam să fac asta. Trebuia să am grijă de fetiță, să fac mâncare. La început cumpăram numai dulciuri și nu știam să fac nimic din mâncare. Toată viața trăisem în cantonament.

Ați fost suspendată de către Federația Română de Atletism pentru că ați plecat. V-a durut?

– Sincer da, mai ales că nu știam cât timp voi fi suspendată. Stăteam la concursuri ca spectator și nu puteam să particip. Mi s-a luat dreptul de a munci timp de un an de zile. Clubul din Mainz m-a ajutat, dar puteam să îmi plătesc chiria.

A obținut cetățenia germană și a concurat pentru țara adoptivă: „Mi-a picat foarte ciudat”

Ce ați făcut în acea perioadă?

– M-am antrenat și m-am întreținut din ceea ce strânsesem eu de-a lungul timpului. Mă trezeam dimineața și nu era nimic schimbat. Aveam frica existenței. Eram într-o țară străină.

În 1993 ați primit cetățenia germană și ați putut din nou să concurați.

– Nu au mai putut să mă suspende. Nemții mi-au dat mai repede actele ca să pot să concurez. Țin minte că am câștigat Campionatele Naționale din Germania în fața lui Heike Henkel. Mi-a picat foarte ciudat.

Campioană mondială pentru Germania și record personal la săritura în înălțime: 2,04 metri: „Aveam sete să arăt că sunt cea mai bună”

Cum ați fost primită de public? Ați fost foarte aproape de încă două medalii…

– M-au susținut foarte mult și mi-au dat încredere că m-au acceptat. Era altă mentalitate față de România. Îmi strigau chestii motivaționale și mi-au dat tupeu să câștig. Aveam sete să arăt că sunt cea mai bună. De-asta am sărit așa de bine. Am luat apoi locul 4 la Campionatul Mondial în sală din Canadă și încă un loc 4 la Mondialele de la Stuttgart.

A urmat o perioadă foarte bună și ați reușit să stabiliți un record personal.

– Da, în 1995 am luat prima medalie de aur pentru Germania la Campionatele Mondiale în sală, chiar în fața lui Heike Henkel și tot la Barcelona. Am sărit 2,01 metri. Tot în acel an am sărit în martie la Berlin 2,04. Cel puțin recordul de la juniori 2,01 metri va fi foarte, foarte greu de depășit.

Cum a fost oprită la Jocurile Olimpice de la Atlanta din drumul spre o nouă medalie: „La un antrenament am sărit 2,06 metri”

În 1995 ați participat la a treia ediție a Jocurilor Olimpice. Se putea mai mult?

– Tocmai mă despărțisem de soțul meu și cred că asta m-a scos puțin din ritm. La Atlanta am avut un antrenament înainte de concurs la care am sărit 2,06 metri. De obicei la antrenamente săream mai puțin. Eram în formă. Au măsurat după ce am plecat. Nici nu am știut.

Ce a lipsit atunci în finală?

– Nu ne-au lăsat să ne punem semnele la Atlanta. Aveam semnul de unde plecam și încă două pe elan. Ne-au lăsat doar cu două semne. Așa a fost regulamentul aici. Eu mi-am făcut un punct cu creta, dar tot timpul veneau și ștergeau. Mi-a lipsit asta. Credeam că nu o să își dea seama, dar erau foarte instruiți la asta. Am ratat la 2,01 și mi-am făcut ceva minimal la 2,03. Mi-au luat apoi marcajul de la plecare. Asta m-a scos din ritm. La niciun alt concurs nu s-a întâmplat așa ceva. Chiar nu știu ce i-a apucat.

Ați fost foarte aproape să săriți 2,03 metri…

– Am sărit, însă apoi a căzut ștacheta. Cu acea săritură aș fi avut bronz. Pe locul trei s-a venit cu 2,01. A fost o ediție a Jocurilor Olimpice foarte puternică.

Și-a refăcut viața tot cu un săritor în înălțime: „A fost la Sydney și la Atlanta și a terminat pe locul 8”

Nu v-ați găsit dreptatea în România și v-ați căsătorit cu un judecător, și el tot săritor în înălțime.

– Era în grupă la Dan Vlădescu. El e acum jurist. A fost la Sydney și la Atlanta și a terminat pe locul 8. Ăsta este cursul vieții. Suntem împreună de 28 de ani și avem împreună trei copii.

Fiica dumneavoastră a făcut și ea atletism?

-Da, aruncare cu sulița, dar doar la nivel regional. A zis că vrea să aibă și zile libere și de atunci s-a terminat cu sportul, la 17 ani. Băieții joacă fotbal, dar noi nu i-am obligat niciodată și i-am lăsat să aleagă ce vor. Și Ana a făcut înălțime și mereu era întrebată: „O să sari la fel de bine ca mama?”. Era o mare presiune și e de la sine înțeles că trebuie să ai performanțe și atunci nu mai vine nicio motivație. Fata cea mică face și ea atletism.

Campioană europeană în sală în 1996 și vicecampioană mondială

Ați mai reușit însă să cuceriți medalii importante pentru Germania…

-Da, tot în 1995 am reușit să iau medalia de argint la Mondialele de la Goteborg. În 1996 am devenit campioană europeană în sală la Stockholm. Apoi iar un loc 4 la Mondialele în sală de la Paris.

După o accidentare, ați revenit în forță la Campionatele Europene și Mondiale din 1998.

– Din păcate asta e soarta fiecărui sportiv. Nu mi-a mai funcționat tehnica și de-asta m-am și accidentat. Cu toate astea am mai reușit performanțe importante. Am mai luat o medalie de argint la Campionatul European în sală de Valencia și un bronz la Campionatul European de la Budapesta.

Corpul nu mai e la fel de rezistent sau nu mai ești la fel de puternic mental. Începi să faci greșeli pentru că nu mai ai acea motivație. Nici nu mai voiam să plec în afara Europei și nu mai voiam să fac bagaje. Eram campioană mondial la făcut un bagaj redus. Nu mai suportam.

Momentul retragerii: „Mi-am dorit și eu o viață normală. Te trezești brusc că nu mai ești la Campionatul European”

Cu toate acestea ați continuat până în 2002…

– Am fost accidentată în 1999 și 2000. Și am câștigat câteva competiții importante. Campioană națională a Germaniei în 2002 și când am rămas gravidă cu treilea copil am decis să mă retrag deși începuse să îmi meargă mai bine și să îmi revin. E foarte mult stres ca sportiv de performanță și mi-am dorit și eu o viață normală.

Nu v-a venit greu după retragere?

– Îmi lipsea concursul. Să dispară totul brusc după 20 de ani. Parcă eram într-un film fals în primii doi ani. Nu mai e dopamina aia, adrenalina, nu mai ai acel program strict și de trezești brusc că nu mai ești la Campionatul European sau Mondial. E foarte greu pentru orice sportiv de performanță. Trebuie să prelucrezi emoțiile asta pentru că e ca un drog. Ești dependent de acele situații emoționale și de-aia mulți nu regăsesc  deoarece au trăit în stări emoționale extreme. M-am trezit acasă cu trei copii.

De ce nu a antrenat și cum a devenit mental coach: „Am vrut să îmi valorific potențialul”

V-ați gândit să antrenați?

– Am avut o grupă de copii la școala unde eram profesoară de sport. Este un loc de muncă bine plătit față de a fi antrenor în Germania, unde e aproape o muncă voluntară. Nu primești nimic, poate să ți se deconteze benzina. Eu nu puteam să stau pe stadion cu trei copii mici. A trebuit să renunț la antrenorat.

Sunteți și mental coach?

– Am făcut mai multe cursuri și m-am pregătit să fiu mental coach. Sunt practic un antrenor care ajută sportivii din punct de vedere psihologic. Acum am un proiect de trading prin care arăt cum poți transpune mindset-ul din sport și tehnicile mentale, în pregătire pentru traderii care cumpără și vând acțiuni. Învăț cu mare plăcere și acum fac trading și lucrez pe mindset-ul lor, care nu diferă foarte mult de cel al sportivilor pentru că au nevoie de disciplină și să se controleze. Fiecare trebuie să se caute și să se dezvolte în continuare, să îmi valorific potențialul. Sunt foarte fericită că mi-am găsit acest drum.

Crăciunul e un moment dificil în fiecare an: Copiii mei nu pot să înțeleagă tristețea mea și nici soțul meu”

Simțiți că ați fost uitată în România?

– Nu, din contră. S-au schimbat generațiile, dar când veneam în România mă recunoșteau la graniță. Un polițist m-a oprit la 3 dimineața pe stradă și m-a recunoscut. Lumea m-a iubit foarte mult și sunt respectată. Eu în Germania nu am vrut să dau niciun interviu. Foarte mulți ani nu am dat niciun interviu. Am vrut să țin o distanță față de presă.

Vine Crăciunul. E încă o perioadă grea pentru dumneavoastră?

– Sincer, da. Fratele meu a murit de Crăciun. Noi am sărbătorit Crăciunul, dar în comunism era interzis. Sărbătoresc cu familia mea, dar sunt tristă pe 25 decembrie. Copiii mei nu pot să înțeleagă tristețea mea și nici soțul meu.

Alina Astafei: „Tinerii din ziua de azi nu vor să mai fie sportivi, ci influenceri”

Cum vedeți situația sportului românesc. Mai poate reveni atletismul românesc unde a fost odată?

– O întrebare grea. Eu văd cum e în Germania. Cineva spunea că tinerii din ziua de azi nu vor să mai fie sportivi, ci influenceri. Și cu asta cred că am spus tot. Nu mai au nicio motivație. Eu am vrut să plec peste hotare să pot să îmi găsesc o pereche de pantaloni pe măsură, pentru că aveam picioarele foarte lungi. Asta era o motivație extraordinară pentru mine.

Ne-am obișnuit să fim foarte leneși și pasivi și asta e o mare problemă. Eu încă alerg în parc de cinci ori pe săptămână. Oamenii o duc din ce în ce mai bine dar degenerenează. Copiii nu mai acceptă informația, nu mai vor să crească, să se dezvolte. Asta e problema. Acum e mentalitate să faci numai ce îți aduce bani: fotbal, tenis, ori te duci în alt domeniu.

Cum ați reușit totuși să găsiți puterea să iertați ținând cont prin tot ce ați trecut?

–  Numai sunt supărată pentru că de multe ori mă gândesc că bine că nu am fost în pielea lor, să am moartea unor oameni nevinovați pe conștiință. Toată viața poți să nu mai fi om. Trebuie pur și simplu lăsate să treacă astfel de lucruri pentru că altfel se adună în suflet și nu e bine. Asta a fost mentalitatea mea. Așa e viața. Opui rezistență, primești și mai multă rezistență.

Nu are rost să duc cu mine totul restul vieții acest lucru greu și să fiu supărată pentru tot restul vieții. Noroc că nu am fost noi puși să tragem.