Sport

Super-analiștii de la super-show-ul Fanatik SuperLiga, super-amintiri de Crăciun

Analiștii de la cel mai tare show de analiză fotbalistică din fenomen, Fanatik SuperLiga, și-au amintit pentru cititorii fanatik.ro cele mai tari zile de Crăciun din viața lor.
24.12.2023 | 20:01
Superanalistii de la supershowul Fanatik SuperLiga superamintiri de Craciun
Super-analiștii de la super-show-ul Fanatik Superliga, super-amintiri de Crăciun. Foto: colaj Fanatik
ADVERTISEMENT

Cele mai… „memorabile” amintiri din ziua sfântă de Crăciun vi le oferă mai jos analiștii de la Fanatik SuperLiga, cel mai tare show din fenomen, realizat și moderat de Horia Ivanovici. Citiți-le până la sfârșit pentru că… nici nu știți ce pierdeți dacă ratați din așa poziție favorabilă precum cea de cititor fanatik al site-ului fanatik.ro, site-ul exclusivităților. Precum cele care urmează!

Super-analiștii de la super-show-ul Fanatik Superliga, super-amintiri de Crăciun

Analiștii Fanatik Superliga Mihai Stoichiță, Adrian Ilie, Robert Niță, Vivi Răchită, Bănel Nicoliță, Florin Gardoș, Sorin Cârțu, Giani Kiriță, Florentin Petre, Andrei Vochin, Alin Buzărin, ordinea este aleatorie, vă fac un cadou inedit de Crăciun: povești adevărate care au rămas în sufletele lor din sfânta zi a nașterii Mântuitorului Iisus Hristos. În acorduri de colinde și mireasmă de brad, savurați-le în așteptarea lui Moș Crăciun

ADVERTISEMENT

Mihai Stoichiță l-a dus pe Alvaro Diaz Guevara să cânte de Crăciun la… „Pescăruș”!

„Prin ’79 – ’80, jucam la Jiul Petroșani, aveam un prieten bun, coleg de facultate cu mine, la… Mine (râde), Alvaro Diaz Guevara, din… Panama! Ca să vezi coincidență, cine se gândea că o să ajung să antrenez naționala din Panama după 21 de ani și o să ne revedem acolo?

Și cânta omul ăsta superb la chitară, avea o voce foarte frumoasă, compunea, făcea versuri, plângeai când cânta el folk… Și l-am luat de un Crăciun la mine, la București, și l-am dus la restaurantul «Pescăruș», la petrecere cu prietenii mei. Și am rugat orchestra să-l lase și pe el să cânte două melodii… și pe urmă nu l-a mai lăsat lumea să plece vreo jumătate de oră!

ADVERTISEMENT

Era mare figură Alvaro… Plecat în Suedia să se facă preot, a văzut niște pliante despre facultatea de Mine din Petroșani… și a zis că decât popă în Suedia, mai bine inginer miner la Petroșani (râde).

…Unde era atracția petrecerilor studențești. Eram buni prieteni, a stat vreo doi ani cu mine, în apartamentul meu de două camere pe care mi-l dăduse Jiul, cu iubita lui, Anca, îi dăduseră afară din cămin, că nu erau principiale, tovarăși, relațiile cu străini. S-au căsătorit și au plecat prin ’82, când au absolvit facultatea…

ADVERTISEMENT

L-am revăzut pe Alvaro după 18 ani, în 2000, când am fost în Panama, cu selecționata B, m-a așteptat la aeroport împreună cu doamna consul Maria Bârsan, parcă-l aud cum striga «Unde ești, băăă Cocoșilă?!» (râde). Vorbea românește mai bine decât mulți români…

Și peste vreo șase luni, în 2001, când am preluat naționala panameză, m-a așteptat iarăși la aeroport. Era om important la compania de întreținere a canalului Panama și cânta la fel de frumos la chitară. Inclusiv melodiile de la acel Crăciun de la restaurantul «Pescăruș»! Vorbim și acum, cel puțin odată pe săptămână, Whatsapp-ul să trăiască!”

ADVERTISEMENT

Adrian Ilie a fost, de Crăciun… Vlad Țepeș!

„În 2001 am făcut un Crăciun de pomină la «Ruia», numai pentru prieteni, am fost vreo 20 și ceva de perechi… Și am ales să facem ceva diferit, un Crăciun mascat, inspirat din istorie și teatru. Adică ne-am dus la Teatrul Național din București înainte și ne-am închiriat costume de epocă.

Eu m-am costumat în Vlad Țepeș, tata era Napoleon, Augustin Călin un conte din secolul 18, cu pantaloni din ăia largi, pân-la genunchi și ștrampi albi pe dedesubt de i se vedea părul de pe picioare prin ei, am râs că nu se epilase, un alt prieten era soldat, altul se costumase în spiriduș, dar își pusese și… coarne de ren, nu mai știu cine se îmbrăcase în Coana Chirița…

Nu am știut unii de alții ce am luat de la teatru și când ne-am întâlnit în holul hotelului am râs o jumătate de oră, pe ceas, fără să ne oprim! A fost un circ total…

Ne-am dus a doua zi să colindăm pe la toți cunoscuții din Poiană, la vila lui Gică Popescu nu ne-au lăsat să intrăm că nu ne-au recunoscut! Ne-am distrat așa de bine încât am repetat balul ăla mascat peste un an, de un Revelion”

Robert Niță s-a întâlnit cu Moș Crăciun… pe scara blocului!

„Într-un Ajun de Crăciun, să fi avut vreo 12 ani, jucam fotbal în spatele blocului. Și a venit mama acasă, m-a strigat de la geam să mă duc sus… Și nu urcam cu liftul, că se mai oprea între etaje, locuiam la etajul patru… și nu luam liftul decât dacă era și un adult să meargă cu mine…

Și cum urcam eu pe scară, hop, dau nas în nas cu… Moș Crăciun! Barbă albă, tichie roșie, sac în spate… Moș Crăciun, ce mai! La etajul unu… Dau să-l depășesc în viteză, dar el se oprește și mă-ntreabă: «Auzi, măi copile, mai e mult pân-la etajul patru?». Și eu m-am gândit atunci că vine la mine… Și zic, inteligent nevoie mare (râde)«Nu, nu, trei etaje!» (râde)

Am «mâncat» scările până acasă, câte două, trei trepte deodată, m-am spălat rapid, m-am schimbat… m-am «premenit» cum spunea bunica… și am așteptat. Zece minute… două zeci… o juma’ de oră… o oră… mi-am făcut curat, ordine în cameră… nimic… Nu mai venea Moșul, frate, am așteptat… am tot așteptat… am ieșit pe scară, m-am uita în jos, nimic… m-am uitat în sus, nimic… nimic, nimic, nimic!

Până la urmă, dezamăgit, m-a băgat la culcare, supărat fleașcă… «Ia uite, mă, că la mine nu vine… nu primesc nimic… că n-am fost cuminte…» Tristețe mare…

Părinții mă urmăreau, să adorm și dimineață, când m-am trezit, venise Moș Crăciun și la mine, cu o minge Artex… de piele, cu hexagoanele alea negre… era vreo 400 de lei. Bucurie maximă, a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în copilărie”

Vivi Răchită s-a „deconspirat” din… amabilitate!

„Eram micuț, aveam vreo patru ani, locuiam cu ai mei la Boldești Scăieni și așteptam, ca orice copil, pe Moș Crăciun ca pe o minune. Mihaela, sor-mea, mai mare cu cinci ani, știa ce e cu Moș Crăciun și mi-a spus «O să vezi că Moș Crăciun sunt mama și tata»

N-am crezut, evident, dar, după ce ne-au culcat părinții în dormitor, ne-am făcut că adormim, dar eram numai urechi. Și, când am auzit foșnete și mișcare în sufragerie, unde era bradul de Crăciun, am întredeschis puțin ușa de la dormitor, cât să vedem ce se întâmplă.

Mama și tata puneau cadourile de la Moș Crăciun. Trebuiau să taie o panglică de la o cutie și îi spune tata mamei «Adu tu cuțitul ăla mic, vezi pe unde e…». Iar eu, amabil, din ușa dormitorului, «E în bucătărie, pe masă». (râde) M-am deconspirat, sor-mea m-a tras în cameră, dar era prea târziu… mereu îmi aduce aminte de Crăciun ce am făcut atunci. Aș am descoperit eu cine este Moș Crăciun”

Cadoul de Crăciun pe care Bănel Nicoliță nu l-a primit, l-a dăruit!

„Mama era cea care ne strângea pe toți, eram cinci băieți și-o fată, de pe unde eram plecați, la joacă, la muncă sau cine știe pe unde, de Crăciun acasă, tata era mai mult plecat…

Mama ne-a învățat tradiția familiei de Crăciun, să fim toți laolaltă. Nu-i era ușor, aveam greutăți, posibilități modeste, ne lipseau destule, dar făcea ea ce făcea și umplea masa de Crăciun. Ne-a băgat în sânge ce înseamnă Sărbătorile de iarnă. Mai bogate, mai sărace, dar eram obligatoriu împreună.

De la 16 ani… 2001… am făcut eu cadouri, eram la Dacia Unirea Brăila, aveam eu grijă de familia mea. Haine în primul rând, rochii pentru mama, costume pentru tata, ce-și doreau și nu avuseseră…

Mama și-a dorit foarte mult un lănțișor și o brățară de aur. Și când am ajuns la Steaua, în 2004, de Crăciun am putut să i le fac cadou. Și lănțișor, și brățară.

Am mers la magazinul «Dunărea» din Brăila și i le-am luat. Am lăsat-o să-și aleagă ce i-a plăcut ei… Și nu mai voia după aia să-și mai ia nimic altceva, își alesese niște haine și le-a dat înapoi, că-i prea mult, costă prea mult, că e munca mea și nu vrea să dau atâția bani, aproape că ne-m certat în magazin…

M-am dus eu la vânzătoare și le-am luat, am mai dat și pe alea vreo 12 milioane vechi… aș fi dat oricât s-o văd pe mama fericită. Ăla a fost cel mai frumos cadou al meu de Crăciun, nu l-am primit, l-am dat”

Florin Gardoș, prima dată titular în Premier League de Boxing Day, în 2014

„Cele mai frumoase seri de Crăciun le-am avut la Satu Mare, orașul natal, unde, copil fiind, mergeam la colindat… de fapt nu numai copil, și anul trecut am fost, și anul ăsta o să merg cu colinda pe la prieteni.

Un Crăciun mai deosebit am avut în 2014, ajunsesem în Premier League, la Southampton. Decembrie e o lună aglomerată la englezi, n-am avut pauză deloc, așa că în ziua de Crăciun am făcut antrenament și apoi am avut o masă tradițională cu echipa, cu staff-ul, cu oameni din club, cu mâncare de-a lor, curcan, cartofi la cuptor, sos Gravy, sos specific în UK, cu crackers, un fel de pocnitoare, se trage din două părți și înăuntru sunt niște biscuiței, un Crăciun tipic englezesc.

A doua zi, tradiționala Boxing Day, am fost prima dată titular, debutasem prin septembrie, cu Crystal Palace, în deplasare, am jucat tot meciul și am câștigat cu 3-1, am avut 3-0 prin minutul 55, parcă, ei au dat gol în ultimele minute…

Mi-a rămas în minte toată acea perioadă, pe 28 am avut meci cu Chelsea acasă, pe «St Mary’s Stadium», 1-1 încă de la pauză. Și pe 1 ianuarie 2015 am jucat cu Arsenal, tot acasă, i-am bătut cu 2-0. Trei meciuri tari în șapte zile, alea Sărbători deosebite!”

Sorin Cârțu: „Cel mai frumos Crăciun a fost când am așteptat primul nepot!”

„Cel mai frumos Crăciun pe care l-am avut a fost când am așteptat primul nepot. În 2014. A venit pe 27 decembrie, seara, tot așteptam de pe 25… Îl cheamă Ștefan, că a venit de Sfântul Ștefan, îl cheamă Sorin, numele meu, îl cheamă Gabriel, numele cuscrului, bunicul celălalt… Ștefan Sorin Gabriel Ghincea Cârțu. Al fetei mele cea mică, Ligia.

Apoi mai am doi nepoți, de la fata cea mare, Roxana, Vladimir Alexandru, de 7 ani și Tudor Gabriel, de 5 ani. Mi-ar plăcea să-i duc la fotbal, dar poate pe cei mici, ăsta mare, de 9 ani, în niciun caz, l-am dus și bătea la două porți, cum se spune. Sănătoși să fie!”

Giani Kiriță și adidașii albi, luați de Moș Crăciun… pe sub mână!

„Crăciunul rămas în amintirea mea pe viață este de când eram noi, eu și sor-mea Magdalena, mici, la Săbăreni, unde am crescut eu, și ne punea mama și mamaia în brad bomboane de ciocolată în poleială albă și roșie… „câine” de mic, nu-mi plăcea combinația și cu bomboane în poleială albastră, nu dădeau bine lângă alea în roșu… (râde) Și noi mâncam bomboanele și agățam la loc doar poleiala aia… goală înăuntru…

Apoi n-o să uit niciodată când am primit de la Moș Crăciun Mama (râde) o pereche de adidași albi, evident cei mai frumoși din lume pentru mine… pe timpul lui Ceaușescu nu se prea găseau, dar a făcut ea rost «pe sub mână», că așa găseai de toate…

Aveam vreo zece, unșpe ani… Și i-a făcut și lui sor-mea cadou, și sor-mea nu era cu adidașii și mi i-a dat mie, chiar dacă erau cu două numere mai mari (râde), ea e mai mare ca mine cu cinci ani. N-o să uit adidașii aia albi niciodată…

Cum n-o să uit nici prima pereche de ghete de fotbal adevărate, Diadora, cu care am dormit în pat prima noapte după ce mi le-am luat. Aveam 15 ani, jucasem până atunci în teniși din ăia cu crampoane, mi le-am cumpărat cu banii din salariul pe care l-am luat de la ferma de la noi, din Săbăreni, lucram în vacanța de vară acolo, culegeam cireșe, caise, piersici, mâncam pe săturate și luam și bani. Cu banii ăia din salariul meu mi-am luat Diadorele alea!”

De ce pupa Florentin Petre… porcul sacrificat de Crăciun drept în… bot!

„Îmi aduc aminte de Crăciunurile din copilărie, la Popești Leordeni, acolo stăteam, cu ai mei, aveam acolo majoritatea rudelor, și ne păcăleau părinții că dacă ai curaj să te urci pe porc și-l pupi în bot ție o să-ți aducă Moș Crăciun cele mai multe cadouri… așa era tradiția… Eu, mare fotbalist de atunci, voiam să-mi de bășica s-o umflu și să foc fotbal cu ea, așa că eram primul la… pupat porcu-n bot!

Apoi colindatul… Mergeam prin tot satul, nu numai pe la rude… Am intrat odată la o casă cu o curte lungă, lungă, casa era departe de poartă. Eu, sor-mea și un văr. Eu, cel mai mic, dar cel mai tare, în frunte. Și aveau acolo un câine mai mare ca mine… care venea în fuga mare, lătrând, către noi, a ieșit sor-mea, a ieșit văru’ și a tras poarta după el!

Așa că am rămas singur cu fiara, dar a ieșit atunci omul din casă, un cuvânt a spus, nu mai știu ce, dar a fost o singură comandă și dulăul ăla s-a oprit și s-a dus la el. Am ieșit și eu din curte, greu i-am ajuns pe ai mei, care fugeau mai tare decât câinele, nu ne-am mai întors să colindăm acolo”

Andrei Vochin: „Cât avem părinți putem să mai fim copii, să ne mai bucurăm pe deplin de magia Crăciunului”

„Se spune că îmbătrâneșți nu când începi să uiți, ci când începi să-ți aduci aminte. Dar oricât aș îmbătrâni, Crăciunul nu-mi revine în cap decât ca o bucurie a copilăriei….

Acele zile cu ger, cu chiciură la fereastră, cu bradul plin de bomboane agățate, cu covrigii înconjurându-l precum un gard moale și crocant de sârmă ghimpată, cu mănunchiul de banane aliniate pe ziare vechi sus pe șifonier, ca să se coacă o dată și să poată fi legumite, maxim două pe zi, așa ca să ajungă până la Sfântul Ion.

Crăciunul meu e copilăria mea și așa va rămâne, probabil, atâta timp cât părinții îmi vor fi alături. Acum, la maturitate, mă bucur și mă tem. Mă bucur că încă îi am aproape, mama la 80 de ani, tata la 87. Dar mă tem în fiecare an. Și mă rog în fiecare an ca ei să fie veșnici.

Cât avem părinți putem să mai fim copii, singura cale de a ne mai putea bucura pe deplin de magia Crăciunului. Bună dimineață la moș Ajun…”

Alin Buzărin: „Porcul nu s-a tăiat, ci s-a… împușcat!”

„Întâmplarea vine de foarte demult, pe final de ani 80 ai veacului trecut, iar unii dintre cei implicați în ea au trecut în lumea drepților, lăsându-mă pe mine s-o povestesc, la vreo 35 de ani distanță.

Era pe vremea când cine își permitea să taie porcul, era un privilegiat. Carnea legendarului Ghiță era socotită de autoritățile ceaușiste din cale afară de prețioasă, vigilența vizavi de proveniența acesteia atingând cote paroxistice.

Ca o paranteză, n-aveai voie să transporți animale vii dintr-un județ în altul, iar la un moment dat un milițian a oprit o Dacie și l-a întrebat pe șofer ce are în portbagaj. O jumătate de porc, i-a răspuns omul. Iar milițianul, suspicios, l-a întrebat: „Viu?”. Ca să vedeți cam care era nivelul…

Revin la subiect. Mergem de la Craiova undeva în Gorj să tăiem un porc. O dihanie de peste 150 de kilograme, bine hrănită, cu porumb și cu mere din livadă. Ajungem când abia se lumina de ziuă. Afară burnița, era destul de cald, peste zero grade, se topea zăpada…

Curtea respectivă nu era betonată, pe jos fiind un fel de iarbă amestecată cu noroi. Așteptăm, la o țuică fiartă, să se facă ziuă, să se mai zbicească un pic bătătura, ca să ne putem face treaba fără să ne umplem de nămol.

Eram vreo patru… Trei urmam să ținem animalul de picioare (eu printre ei, la munca necalificată), al patrulea trebuia să-i bage cuțitul în gât. Ne gândeam că nu va fi ușor, porcul cam mare, noi deja cam înmuiați de țuicile fierte înghițite. Am zis să mai stăm un pic, că doar s-o îndrepta vremea… și uite așa s-a făcut spre prânz.

Când ne-am dat seama… din ce în ce mai greu… că nu mai iese soarele, că în continuare burnițează și că în următoarea săptămână tot noroi va fi în bătătură, unul dintre noi, vânător cu acte în regulă… nu mai trăiește, săracul, îmi era văr… a mers la portbagajul Daciei sale, a luat pușca, a încărcat-o și ne-a făcut semn să-l urmăm spre cocina viitorului răposat.

I-a pus țeava puștii la cap, s-a auzit o bubuitură, dihania s-a clătinat și a picat pe-o parte. Gata! Fără durere! Apoi imediat i s-a luat deja defunctului gâtul cu cuțitul și s-a trecut acolo, sub coviltirul cotețului, la pârlire, tranșare și ce mai trebuia. Ca amănunt… semnificativ, gustul pomenii porcului n-a avut absolut deloc de suferit de la glonț!”

ADVERTISEMENT