Suspendarea lui Klaus Iohannis, vehiculată din nou. Demiterea președintelui, o obsesie comună a României și Americii Latine

Președintele PSD, Marcel Ciolacu, a declarat recent că, dacă partidul său rămânea în opoziție, ar fi declanșat procedura de suspendare a președintelui. Declarația survine cu câteva luni înainte de preconizata schimbare a premierului din luna mai, când Nicolae Ciucă ar trebui să demisioneze pentru a-i lăsa loc unui social-democrat, după o perioadă lungă în care subiectul a fost îngropat complet în interiorul PSD.

„Categoric, dacă rămâneam în opoziţie, aveam cel mai mult de câştigat. Începeam iarăşi cu suspendarea preşedintelui, să nu credeţi că ne opream uşor!”, a spus, vineri, Marcel Ciolacu. Menționarea suspendării este făcută tocmai în pragul rotației la conducerea Guvernului, rotație care depinde integral de disponibilitatea liberalilor de a-și respecta cuvâtul dat în toamna anului 2021.

Iohannis, amenințat de patru ori cu suspendarea

Ținând seama că președintele Traian Băsescu a fost suspendat de două ori, faptul că Iohannis a evitat această situație în cei opt ani de când este președinte reprezintă o realizare în sine, mai ales că amenințările nu au lipsit. Prima dată, suspendarea lui Iohannis a fost evocată în anul 2016 din tabăra PSD, în cazul în care președintele nu ar fi fost de acord cu propunerea social-democraților pentru postul de prim-ministru după alegerile parlamentare. „Dacă se va decide, voi susține acest lucru cu toată convingerea”, spunea fostul premier Victor Ponta.

Cum pesediștilor li s-au aprobat propunerile în urma cărora Sorin Grindeanu și Mihai Tudose au ajuns premieri, subiectul a fost abandonat până în 2018, an în care șeful statului s-a opus în mai multe rânduri numirii unor miniștri și a tergiversat demiterea Codruței Kövesi de la conducerea DNA, provocând iritarea lui Liviu Dragnea și altor fruntași PSD.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

„Am discutat cu Călin Popescu-Tăriceanu și i-am zis că suspendarea președintelui trebuie să fie o opțiune serioasă, dacă nu respectă Constituția”, spunea Liviu Dragnea în iulie 2017. Se pare însă că Tăriceanu a avut rezerve față de acest proiect și nu l-a susținut astfel că PSD a renunțat la intenție, cel puțin temporar.

Tema a fost reluată apoi în octombrie 2019, într-un context în care șansele de succes erau și mai mici decât în anii precedenți. PSD era în degringoladă după intrarea lui Liviu Dragnea în închisoare și eșecul usturător de la alegerile europarlamentare, iar guvernul Dăncilă fusese demis prin moțiune de cenzură. „Să ştiţi că o să luăm în calcul şi acest lucru (…) Avem acest instrument, o să discut cu colegii mei, luăm în calcul şi suspendarea preşedintelui”, spunea Viorica Dăncilă într-o emisiune la Antena 3.

Doi ani în mai târziu, în timpul crizei politice din toamna anului 2021, când USR fusese scos de la guvernare de către liberali, iar PNL încă nu bătuse palma social-democrații, tema suspendării a reapărut. Noutatea era că principalul promotor era AUR. „Este momentul, au existat două nominalizări pentru funcţia de prim-ministru care nu au mulţumit o majoritate parlamentară. Conform Constituţiei pe care Klaus Iohannis, pe toată durata mandatului, a călcat-o în picioare, trebuie să ajungem la alegeri anticipate. Şi pentru a economisi banii şi nervii românilor, odată cu alegerile anticipate trebuie să mergem şi la referendum pentru demiterea preşedintelui”, a afirmat George Simion, pe 1 noiembrie.

Liderul AUR și-a găsit un susținător în Ludovic Orban care tocmai pierduse șefia PNL, în urma implicării directe a lui Klaus Iohannis în favoarea lui Florin Cîțu la Congresul liberal din septembrie. „Având o parte de răspundere pentru realegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte în 2019, deşi atunci era cu totul şi cu totul altceva şi nimic nu indica că ar putea să ajungă într-o asemenea spirală a nebuniei şi a ruperii complete de realitate şi de interesele românilor, mă voi implica cu toată forţa într-un referendum de demitere”, afirma Orban.

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

De data aceasta, PSD a fost ceva mai reținut, condiționând susținerea suspendării de o decizie a USR în acest sens. Cum partidul condus pe atunci de către Dacian Cioloș nu s-a arătat dispus să se atunce într-o asemenea aventură, social-democrații au putut invoca acest lucru ca justificare, într-un context în care aveau șanse mari să intre la guvernare alături de liberali și nu era în interesul lor să-l enerveze prea mult pe Klaus Iohannis.

Iresponsabilitatea, încurajată de prevederile Constituției

Ușurința cu care politicienii români invocă anularea votului popular de la alegerile prezidențiale are două explicații posibile. În primul rând, inițiatorii suspendării nu au nimic de pierdut. Dacă ulterior suspendării, referendumului de demitere este un eșec, nu există o sancțiune pentru parlamentarii care au votat inițial suspendarea. Adică poți fi iresponsabil fără să te temi de repercusiuni.

În timpul guvernului Boc, PDL a elaborat un proiect de modificare a Constituției prin care Parlamentul putea fi dizolvat dacă îl suspendă pe președinte, însă referendumul nu validează demiterea. În esență, prevederea era că cineva trebuie să plătească pentru deranj: ori președintele, ori Parlamentul. Cum proiectul de revizuire a fost abandonat, ideea suspendării a putut vehiculată în continuare cu mare ușurință.

În al doilea rând, procedura de destituire sau impeachment (numele din țările anglo-saxone privind procedura de înlăturare din funcție a unui șef de stat) este una ridicol de simplă în România. Decizia de suspendare este luată cu majoritatea simplă a membrilor Parlamentului, avizul Curții Constituționale fiind doar consultativ. După vot, președintele nu-și mai poate exercita atribuțiile doar după ce un referendum infirmă decizia de suspendare. Asta înseamnă că o majoritate conjuncturală constituită în Parlament, oricât de fragilă, îl poate suspenda oricând pe șeful statului, cu consecința imediată că acesta nu-și mai poate exercita mandatul.

În alte țări democratice există o serie de pârghii pentru a preveni abuzul în ce privește o asemenea procedură. De exemplu, punerea sub acuzare este făcută de una dintre Camere, în timp ce decizia finală este luată de cealaltă, precum în Statele Unite unde impeachmentul împotriva președintelui este inițiat de către Camera Reprezentanților, dar decizia finală aparține Senatului. În alte țări, decizia propunerea de demitere poate fi făcută de Parlament, dar trebuie judecată de către Curtea Constituțională, precum în Cehia sau Coreea de Sud. Dacă forul legislativ are în exclusivitate acest drept, demiterea se face în mai multe etape sau se cere o majoritate de două treimi ori amândouă.

Lipsa acestor condiții a făcut ca România să fie singura țară europeană care și-a înlăturat din funcție un președinte de două ori. Până acum, doar Lituania și-a înlăturat astfel președintele, pe Rolandas Paksas în 2004. Acesta a fost acuzat de fapte de natură penală, iar decizia Parlamentului de la Vilnius a trebuit reconfirmată de către Curtea Supremă.

În 2013, Vaclav Klaus, președintele Cehiei, și-a încheiat mandatul cu o amnistie a unor fapte penale, iar o parte dintre adversarii săi au obținut în Senat trimiterea sa în judecată pentru trădare, decizia finală aparținând Curții Constituționale. Demersul s-a soldat cu un eșec, previzibil în condițiile în care amnistia și grațierea sunt atribuții ale președintelui, iar succesorul lui Klaus, Milos Zeman, deși nu adversar al amnistiei, a spus că acuzarea lui Klaus este „o reacție isterică”, în timp ce un alt inamic al fostului președinte, Miroslav Kalousek, a apreciat că punerea sub acuzare este „o stupiditate gigantică”. Mai recent, în 2021, socialiștii albanezi au obținut un vot în Parlament pentru înlăturarea președintelui Ilir Meta, însă Curtea Constituțională a decis că nu există motive care să justifice acest lucru.

Demiterea președintelui, un sport popular în America de Sud

În schimb, România pare mai degrabă o țară latino-americană, unde încercările sau chiar demiterile președinților au devenit un mijloc obișnuit de soluționare a conflictelor politice, la limita loviturii de stat. Demiterea pare să fie o alternativă mai puțin sângeroasă la instaurarea dictaturilor militare care, până în urmă cu câteva decenii, erau ceva obișnuit în această parte a lumii. De exemplu, în Peru au fost opt încercări de demitere a președintelui din 2000 încoace, dintre care trei au fost reușite. Ultima a avut loc în decembrie 2022, când președintele Pedro Castillo a fost demis, din a treia încercare, pentru „incapacitate morală” declarată de către Congres. Deși Constituția nu prevede clar ce reprezintă incapacitatea morală, până și în Peru a fost nevoie de o majoritate de două treimi.

Fosta președintă a Braziliei, Dilma Rousseff, și-a pierdut funcția în 2016 pentru fapte ce ar fi fost comise înaintea începerii mandatului, inclusiv prin faptul că ar fi contribuit la ascunderea unor fapte de corupție ale fostului președinte Luiz Lula da Silva, reales recent ca președinte, în pofida șederii în închisoare pentru corupție. Demiterea lui Rousseff pare să fi fost o răfuială între politicieni cu o moralitate îndoielnică ținând seama că, dintre cei 513 membri a Camerei Deputaților, 303 erau urmăriți penal pentru diverse fapte. Chiar și așa, regulile din Brazilia sunt mai stricte decât în România. Deputații pot aproba punerea sub acuzare, însă numai Senatul poate decide dacă procesul președintelui are loc sau nu, iar dacă are loc, tot senatorii decid dacă șeful statului este suspendat sau nu pe durata procesului.

De asemena, Fernando Lugo a fost demis în 2012 din funcția de președinte al Paraguay-ului, la capătul unei serii de două voturi, unul în Camera Deputaților, altul în Senat, urmate de o decizie de confirmare a Curții Supreme. Însă recordmen este fostul președinte al Filipinelor, Gloria Macapagal Arroyo, care a supraviețuit la patru tentative de demitere în două mandate prezidențiale.