Teorie incredibilă despre popularitatea actuală a lui Nicolae Ceaușescu. Istoricul care a ”scanat-o” pe Simona Halep avertizează: „Ingerințe interne sau externe”

Nicolae Ceaușescu este regretat chiar și de generația care nu a trăit pe vremea dictatorului, conform unui sondaj recent realizat de INSCOP, iar istoricul Teodor Burnar, cel care a tratat subiectul dezvoltării miturilor, pornind de la imaginea care i s-a creat jucătoarei de tenis Simona Halep, vine cu o analiză interesantă, în exclusivitate pentru FANATIK.

Istoricul care a scris o carte despre mitul Simona Halep, analiză a celui mai recent sondaj INSCOP: Nicolae Ceaușescu, considerat un lider bun de 66% dintre români

Prezentăm o primă parte a unui interviu realizat cu doctorul în istorie Summa cum laude de la Universitatea din București despre cum devin personalități din diferite domenii adevărate legende. Teodor Burnar pomenește și de rezultatul sondajului realizat de Remus Ștefureac, potrivit căruia 66% dintre români îl văd pe Nicolae Ceaușescu un lider bun.

FANATIK: De ce a devenit Simona Halep un idol și cât crezi că va dăinui, din punct de vedere cultural, imaginea acestui mit?

Teodor Burnar: Cred că e mai corect să spunem că Simona Halep a fost idolul sportiv a milioane de români în perioada 2014–2022, adică până la izbucnirea scandalului de dopaj în care a fost implicată. Așa cum am argumentat și în volumul meu recent, dedicat procesului de eroizare al Simonei Halep, sportivii de performanță sunt, pentru unii cercetători (precum Susan Drucker), pseudo-eroi — figuri emblematice, dar adesea efemere, ale unei epoci dominate de mass-media.

N-aș merge până la a afirma că Halep este idolul incontestabil al tuturor românilor — nu avem suficiente date în acest sens. Empiric, e limpede că are și numeroși contestatari, lucru evident în secțiunile de comentarii ale articolelor care o vizează.

Digi24.ro

„Toată lumea mi-a zis: Ești nebun!”. Un tânăr din Brașov a demisionat din corporație și și-a urmat visul

Cel mai onest răspuns este acela că doar timpul va decide dacă Halep se va cristaliza într-un mit național sau nu. Pentru moment, „juriul” posterității încă deliberează. Istoria, nu prezentul, va tranșa verdictul final.

Digisport.ro

Arda Guler s-a dus la Slavko Vincic și i-a spus ceva ce probabil n-a mai auzit în viața lui. Roșu DIRECT!

„Orice popor are însă nevoie de o mitologie. Problema apare când mitul devine ochean și ne abate de la rațiune”

Consideri că miturile despre marii lideri români (precum Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Ceaușescu) reflectă realitatea istorică sau mai degrabă o distorsionează?

Și una, și alta. Mitul are funcția de a uni — indivizi, comunități, națiuni. Dacă ne gândim la Mihai Viteazul, e clar că, în anumite epoci istorice, narațiunea eroică a fost necesară pentru proiectul național modern — mă refer aici la generația pașoptistă, la Nicolae Bălcescu, Theodor Aman și ceilalți. Adevărul istoric a fost atunci nuanțat, uneori chiar distorsionat, pentru a servi unei nevoi mai mari: construcția unei identități colective. Dar acest lucru nu este specific doar României — toate națiunile europene și-au mitizat trecutul glorios: Italia a făcut-o cu Roma antică, Germania cu Barbarossa sau Arminius.

Noi trăim azi într-o epocă a demitizării, începând cu Lucian Boia. Este o epocă în care dărâmarea statuilor pare uneori mai populară decât ridicarea lor, o epocă în care defectele unui Eminescu sau Avram Iancu sunt dezbătute mai aprins decât contribuțiile lor. Orice popor are însă nevoie de o mitologie. Problema apare când mitul devine ochean și ne abate de la rațiune, degenerând în naționalism sau șovinism.

Rețelele media contribuie la crearea falselor legende: „Când un vicepremier este numit „Elon Musk al României”, nu mai vorbim de mit, ci de grotesc mediatic”

Cât de mult influențează mass-media modernă crearea și întreținerea miturilor despre personalități publice actuale?

Enorm. Exemplul cel mai grăitor este, poate, Elon Musk — o figură construită mediatic până la a deveni mit. Este el un geniu sau un antreprenor extrem de abil? Greu de spus. Dar dacă ne uităm la articolele care susțin că Musk citește 10 ore pe zi, e greu să nu suspectăm exagerarea — cu atât mai mult cu cât își petrece mare parte din timp pe X sau în dispute publice.

Diferențierea dintre PR și realitate devine tot mai dificilă. Iar în România, după cum am văzut la alegerile recente, social media poate fabrica mituri politice în timp record. Omul obișnuit are dificultăți tot mai mari în a distinge între o minciună bine împachetată și faptele brute. Media tradițională și rețelele sociale creează adesea idoli de carton — ceea ce Daniel Boorstin numea „pseudo-evenimente umane”. Uneori cu efect comic, alteori cu impact social profund. De pildă, când un vicepremier este numit „Elon Musk al României”, nu mai vorbim de mit, ci de grotesc mediatic.

De ce e regretat Nicolae Ceaușescu. Sâmburele de adevăr de care se agață românii: „În capitalismul actual, cetățeanul obișnuit simte din plin nesiguranța: rate uriașe, impozite mărite, concurență cu AI-ul, volatilitatea pieței”

Putem vorbi despre o „fabricare” intenționată a miturilor, în scopuri politice sau comerciale, în cazul unor figuri publice din România?

Suntem, evident, în zona speculației. Totuși, dacă punem mitologia construită în jurul unor figuri publice față în față cu faptele concrete, constatăm adesea o discrepanță frapantă.

Ceaușescu e un caz emblematic. Un sondaj recent INSCOP indica faptul că 66% dintre români îl consideră un lider bun — inclusiv mulți tineri. Această percepție nu apare din vid. Avem rețele sociale pline de materiale nostalgice, uneori fabricate cu intenție. Aici putem specula și ingerințe interne sau externe, interesate de destabilizare informațională.

La aceasta se adaugă o educație deficitară — în familie, în școală, în spațiul public. Iar comunismul, cu toate atrocitățile lui, avea o promisiune aparentă de echitate: locuri de muncă, locuințe gratuite oferite de stat, desființarea claselor. În capitalismul actual, cetățeanul obișnuit simte din plin nesiguranța: rate uriașe, impozite mărite, concurență cu AI-ul, volatilitatea pieței. Mitul Ceaușescu prinde rădăcini în acest sol fertil, udat de angoasele vieții cotidiene.

De ce crezi că societatea românească are nevoie să mitologizeze anumite personalități, chiar dacă realitatea istorică este alta?

Pentru că omul are nevoie de modele. De la începuturile civilizației, ne-am raportat la figuri legendare care să ne ghideze. Azi, aceste figuri sunt influencerii, liderii de business vizionari, eroii sportivi moderni, rebelii.

Mitologizarea este și o formă de compensație: oferă sens, direcție, chiar speranță. În plus, o mare parte a publicului preferă o versiune rescrisă a istoriei care le validează prejudecățile: românii sunt cei mai viteji, cei mai drepți, Occidentul ne-a trădat și o va mai face, iar legionarii au fost niște patrioți mistici. Mitul devine astfel o formă de psihologie colectivă, un mecanism de auto-consolidare identitară — dar, atenție, și un obstacol în calea maturizării noastre politice și culturale.

„E frumos să ne considerăm un popor ales, dar astfel de ficțiuni devin periculoase”. Vlad Țepeș și Arsenie Boca, alte nume cărora li s-au ridicat adevărate altare

Cum poate fi demontat un mit public fără să fie perceput ca un atac la identitatea națională?

Doar prin adevăr. Știu că sună simplu, dar trăim vremuri în care adevărul a fost demonetizat — devenind, paradoxal, o marfă incomodă. Cred că datoria profesorilor, istoricilor și a oricărui cetățean cu spirit critic este de a căuta adevărul, chiar dacă acesta nu ne flatează. Nu pledez pentru demolarea miturilor — ci pentru decuplarea lor de la ideologia toxică, de la exagerare, de la minciună.

Și mie îmi place „Miorița”, dar mitul nostru pastoral, despre împăcarea cu Universul, nu ar trebui să fie un alibi pentru haosul urbanistic în care trăim. E frumos să ne considerăm un popor ales, dar astfel de ficțiuni devin periculoase când sunt folosite pentru a ne justifica stagnarea.

Există figuri istorice românești despre care crezi că au fost nedrept mitologizate sau chiar demonizate?

Două exemple îmi vin în minte imediat. Vlad Țepeș — a fost vampirizat cultural până la identificare cu Dracula, în ciuda faptului că, istoric, figura sa e alta: un domnitor brutal, dar nu lipsit de viziune politică. Avem aici o mitologie turistică de import, pe care România n-a știut nici măcar să o valorifice eficient.

Al doilea caz: Arsenie Boca. Nu mă pronunț teologic, nu am această competență. Dar mitologia creată în jurul său, pre-canonizare — fie din convingere sinceră, fie din marketing religios — a generat o imagine care se îndepărtează semnificativ de adevărul istoric al preotului cu har, persecutat de Securitate, un părinte ce a schimbat multe vieți. Așteptările uriașe, mistificările, lipsa unor repere morale după 1990 — toate au contribuit la transformarea sa într-o figură providențială. Mitul a preluat controlul asupra realității.

„Nu este deloc surprinzător că actori, prezentatori TV sau alte celebrități ajung să fie votați în funcții publice importante”

În era digitală, crezi că miturile se creează mai ușor în jurul influencerilor și vedetelor decât în jurul liderilor politici?

Este, într-adevăr, o realitate a epocii noastre faptul că liderii politici tradiționali au devenit, în ochii publicului, figuri tot mai neatractive, adesea întâmpinate cu o suspiciune profundă. În acest context, nu este deloc surprinzător că actori, prezentatori TV sau alte celebrități ajung să fie votați în funcții publice importante, uneori chiar fără un parcurs politic semnificativ.

Totuși, aș evita să numesc „mituri” aceste halouri mediatice construite în jurul unor astfel de figuri. A face acest lucru ar însemna, din punctul meu de vedere, să golim de conținut un concept mult mai profund. Mitul, pentru un istoric, nu este sinonim cu neadevărul, ci este o poveste cu valoare simbolică, generatoare de sens, care oferă o formă de orientare colectivă. Ceea ce vedem în jurul unor influenceri sau vedete mediatizate sunt, mai curând, mistificări sau construcții narative efemere, lipsite de adâncime axiologică.

Pe de altă parte, modelele pe care ni le alegem din spațiul public spun ceva esențial despre felul în care gândim ca societate. Atunci când alegem să susținem „figuri” și nu idei, când ne lăsăm convinși de gesturi teatrale sau sloganuri virale în locul unui program coerent și verificabil, asistăm la o diluare a criteriilor de selecție publică. Este, într-un fel, simptomul unei epoci dominate de aparențe, unde regula este spectacolul – iar consecințele sunt vizibile în «circul» la care asistăm în politică și societate.