Alegerile din Turcia, în vizorul țărilor din UE. De ce l-ar regreta Bruxelles pe Erdogan

După două decenii la putere, ca prim-ministru și ca președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdogan speră să obțină un ultim mandat la scrutinul prezidențial și legislativ de duminică, 14 mai. Din bilanțul său negativ, care i-ar putea pune probleme în fața adversarului său, candidatul opoziției unite, Kemal Kilicdaroglu, face parte și eșecul întrării Turciei în UE.

Negocieri „în punct mort” cu Bruxelles

Turcia este stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană din 1987. Acest statut a fost recunoscut oficial de către europeni în 1999. De atunci, perspectiva integrării Turciei a dat naștere unor dezbateri aprinse legate de mărimea și poziția geografică – geostrategică a țării, de ponderea religiei musulmane în societatea turcă și de poziția Ankarei în chestiunea cipriotă.

Odată cu înăsprirea regimului lui Erdogan în ultimii ani, perspectiva aderării Turciei la UE s-a îndepărtat. Primii pași spre această răcire a relațiilor dintre cele două puteri au fost blocarea negocierilor de către Franța și Germania în 2007, agravarea conflictului cu kurzii de la începutul anilor 2010 și reprimarea protestelor din Piața Taksim în 2013.

Această evoluție s-a accelerat și mai mult în ultimii ani. Epurări și încarcerări arbitrare după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, extinderea puterilor președintelui țării, insulte la adresa autorităților germane, olandeze sau franceze, intervenții militare în Siria și instrumentalizarea politică a fluxurilor migratorii. Ankara s-a distanțat considerabil de partenerii săi europeni, atât de mult încât Consiliul UE a considerat în iunie 2019 că negocierile cu Ankara sunt „în punct mort”.

Digi24.ro

Noi detalii în asasinatul directorului unei companii din SUA: Ce cuvinte apar pe cartuşele gloanţelor care l-au ucis pe Brian Thompson

Deriva autoritară a lui Erdogan

Există o multe motive pentru ca liderii occidentali să nu-l placă pe Erdogan. În cei 20 de ani de „domnie” la vârful politicii țării sale, președintele turc a întemnițat jurnaliști și personalități ale opoziției, a reprimat violent protestatarii și a gestionat greșit economia. Pe frontul politicii externe, Erdogan s-a aliat cu Rusia, a lansat o incursiune în Siria și a profitat de dreptul său de veto în NATO pentru a bloca aderarea Suediei într-un moment critic pentru Alianță.

Dar există un motiv pentru care liderii UE, în special, l-ar putea regreta pe liderul de la Ankara, în cazul în care acesta va pierde în fața contracandidatului său centrist Kemal Kilicdaroglu, atunci când turcii vor vota în alegerile prezidențiale din 14 mai. Faptul că Erdogan se află la putere, mai ales că în ultimii ani a luat o turnură din ce în ce mai autoritară, a permis UE să se eschiveze de la întrebarea dacă Turcia ar trebui să intre în rândurile sale.

Pentru mulți politicieni europeni, Erdogan a fost un pretext folositor, permițând UE să excludă în mod legitim orice discuție serioasă cu Ankara despre aderare. Comportamentul său din ce în ce mai inacceptabil, în condițiile în care și-a închis adversarii politici și a încălcat normele statului de drept, a oferit UE o acoperire politică pentru a evita această problemă. O schimbare de regim ar putea modifica această dinamică.

„Nu mai este un obiectiv credibil”

”Ceea ce am văzut în ultimii ani este că Turcia și UE se mișcă în direcții opuse”, a declarat Selim Kuneralp, fost ambasador al Turciei la Uniunea Europeană. ”Turcia sub Erdogan s-a îndepărtat de valorile europene; procesul de aderare s-a blocat complet, cu rezultatul că ideea ca Turcia să devină membră a Uniunii Europene nu mai este un obiectiv credibil”.

Digisport.ro

”Cuplul-surpriză al iernii: ”Cea mai frumoasă actriță din lume” a confirmat totul cu o poză, la un an de la divorțul cu scandal

Istoria relațiilor dintre UE și Turcia datează de mai bine de 60 de ani. În 1959, Turcia a depus o cerere de asociere la Comunitatea Economică Europeană, precursoarea UE, ceea ce a dus la semnarea Acordului de la Ankara în 1963. Deși o serie de lovituri de stat și instabilitatea economică și politică au pus pe tapet problema integrării Turciei în UE, în anii 1980 procesul de aderare a fost repus pe drumul cel bun. În 1987, Turcia a depus cererea de aderare la CEE. Un deceniu mai târziu, i s-a acordat statutul de candidat, iar țara a început să ia măsuri semnificative pentru a îndeplini criteriile de aderare stabilite de UE.

În această perioadă, Erdogan a ajuns la putere. Atunci, lider reformist al noului Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP), acesta a vorbit despre pluralism, democrație și armonie, deschizând chiar discuții de pace cu gruparea kurdă PKK. Erdogan s-a apucat de treabă, introducând reforme care au adus Turcia mai aproape de îndeplinirea criteriilor UE, cum ar fi modificarea legilor din jurul armatei țării, pentru a o supune controlului civil. (Deși lăudate de Comisia Europeană la vremea respectivă, aceste schimbări au pregătit de fapt terenul pentru ca Erdogan să preia mai târziu un control mai mare asupra armatei).

Cât de împărțită e vina?

După o scurtă perioadă de lună de miere, relațiile cu Bruxelles-ul s-au deteriorat curând. Erdogan a devenit din ce în ce mai frustrat de ritmul de aderare la UE; mai multe state membre au arătat clar că nu erau deloc dornice să admită Turcia în club. Această situație a dat tonul unei relații din ce în ce mai conflictuale. O serie de probleme sunt de vină pentru deteriorarea relațiilor – ambele părți arătând cu degetul spre cealaltă parte.

Decizia UE de admitere a Ciprului în blocul comunitar, în 2004,  a fost un punct de fricțiune constant. Turcia ocupă partea de nord a insulei din 1974 – un aspect pe care Nicosia dorește să îl rezolve înainte de a accepta o apropiere între UE și Ankara. Apoi a fost efectul Sarkozy. În 2011, președintele francez a făcut o scurtă vizită de cinci ore în capitala turcă. Mestecând gumă de mestecat cu nonșalanță la sosirea la Ankara, mesajul său a fost clar: aderarea Turciei la UE era un ”nu” pentru Franța. Mai mulți oficiali au declarat pentru Politico că această vizită a fost un punct de cotitură pentru Erdogan.

Criteriile de aderare, încălcate de Ankara

De cealaltă parte a relației, a fost virajul autoritar al lui Erdogan care a trecut pe  linie moartă perspectivele de aderare ale țării la UE. Reprimarea brutală de către acesta a protestelor din parcul Gezi din 2013 a prevestit un răspuns și mai dur la o tentativă eșuată de lovitură de stat, în 2016. Erdogan a închis zeci de mii de persoane, apoi și-a consolidat puterea în cadrul unui referendum constituțional în 2017, lăsând perspectivele de aderare a țării la UE în cioburi.

Mai exact, brutalitatea regimului său încălcat criteriile de la Copenhaga – condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice țară care dorește să adere la UE și care includ garanții privind statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților. Până în 2018, liderii UE s-au săturat de derivele autoritare de la Ankara. O declarație a Consiliului European din acel an a fost formulată fără menajamente: ”Negocierile de aderare a Turciei sunt la punctul mort”.

Chestiunile de fond rămân și după alegeri

Marea întrebare care planează asupra relațiilor UE-Turcia este dacă acest lucru se va schimba după ce turcii se vor prezenta la urne duminică. Scrutinul este considerat unul dintre cele mai mari teste ale carierei politice a lui Erdogab, iar sondajele îl arată la egalitate cu opoziția condusă de Kilicdaroglu. O schimbare de guvern ar aduce probabil un suflu nou în parteneriatul dintre Turcia și Occident. Kilicdaroglu a declarat că dorește să repornească procesul de aderare la UE și că va angaja Turcia să respecte deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, o altă diferență față de Erdogan.

Dar perspectiva unei noi conduceri în Turcia ar putea să nu elimine multe dintre cauzele profunde ale fricțiunilor cu Bruxelles. ”Provocările interne vor rămâne aceleași, indiferent cine se află la putere”, a declarat Gallia Lindenstrauss, cercetător la Institutul pentru Studii de Securitate Națională, un think tank israelian. ”Există o criză economică profundă, iar actualul guvern oferă tot felul de măsuri populiste pentru a atenua situația actuală înainte de alegeri, măsuri care se vor opri după alegeri”.

Biden: ”Erdogan trebuie să plătească un preț”

Washingtonul nu și-a ascuns prea mult dorința de a schimba guvernul în Turcia, un membru crucial al NATO. În 2019, Joe Biden, pe atunci candidat la președinție, a declarat că SUA ar trebui să sprijine liderii opoziției turce ”pentru a-l înfrunta și învinge pe Erdogan”. ”El trebuie să plătească un preț pentru autoritarismul său”, a declarat viitorul președinte american într-un interviu – comentarii care au înfuriat guvernul turc.

Lindenstrauss a prezis o ”atmosferă mai bună” între Bruxelles și Ankara în cazul în care Kilicdaroglu va ajunge la putere. Blocul de opoziție format din șase partide a semnalat că dorește să reseteze relațiile cu UE și va acționa pentru a anula unele dintre măsurile lui Erdogan care au încălcat criteriile de la Copenhaga, cum ar fi revenirea la un sistem parlamentar în locul celui prezidențial.

Dar problemele de fond – cea mai importantă  Cipru, dar și perspectiva aderării la blocul comunitar a unei populații uriașe și relativ sărace – vor face ca puțini europeni să se grăbească să deschidă ușa. Deși puțini o vor spune public, multe țări sunt, de asemenea, reticente în a permite aderarea unei țări majoritar musulmane precum Turcia. ”Nu există nicio posibilitate ca statele membre ale UE să se gândească la aderarea Turciei la UE”, a declarat un diplomat european de rang înalt de la Bruxelles.

Nu toată lumea ar sărbători o înfrângere a lui Erdogan

Lindenstrauss a declarat că își poate imagina progrese în chestiuni precum liberalizarea vizelor sau o actualizare a uniunii vamale dintre UE și Turcia, care există din 1995, dar probabil nu prea mult dincolo de acestea. ”Mă alătur scepticilor spunând că eu cred că problemele legate de aderarea Turciei la UE existau înainte de virajul autocratic al lui Erdogan”, a spus ea.

Ilke Toygur, asociat la CSIS, un think tank, a declarat că modernizarea acordului de asociere dintre cele două părți este o modalitate de a revitaliza relațiile.”În schimb, factorii de decizie politică din UE ar trebui să adopte un cadru instituțional mai adecvat”, a spus ea. Toygur a sugerat că cele două părți ar putea beneficia de un acord de asociere precum cele pe care UE le are cu alte țări care au început procesul de aderare mai recent. Un acord reînnoit ar putea acoperi aspecte precum acțiunile privind clima, migrația și comerțul și ar îmbunătăți relația cu Bruxelles-ul, facilitând astfel drumul atunci când vine vorba de problema mai dificilă a aderării.

Alții au fost mai sceptici și au sugerat că nu toată lumea din Europa ar sărbători neapărat o înfrângere a lui Erdogan. ”Pentru unii din UE ar putea fi favorabil să aibă un lider autoritar alături și o relație mai mult tranzacțională cu Turcia, decât să se ocupe serios de problema aderării”, a declarat Galip Dalay, specialist în Turcia la think tank-ul Chatham House. ”O Turcie democratică ar pune o problemă mult mai fundamentală pentru Europa”, a adăugat el.