Universitatea Craiova în Giulești este un spectacol dublu, mereu repetat. Fiecare echipă are acolo propria manieră de exprimare, desigur, însă față în față cu publicul arenei de lângă Pod, jocul Științei atinge uneori un superlativ absolut. Așa a fost și de această dată, în probabil cel mai frumos și mai bun meci al Superligii de până acum.
Rapid contra Craiova este o poveste și, luni seară, Știința a intrat prima în această veche istorie despre rebeli, despre anti-sistem și despre supraviețuire. A început cu un calm greu de bănuit, după suita de drame care au lovit-o în ultimele zile. Și a început cu clasă, dominând ca pe vremea când cel mai mare fundaș stânga al românilor, Nae Ungureanu, ar fi fost acolo, să o vadă. Și să se recunoască în Nicu Bancu, urmașul lui cel mai legitim și mai valoros.
Știința a arătat astfel că și-a șters lacrimile și a pornit la atac, ca singură formă de re-legitimare a ambițiilor sale eterne! A impus un joc modern și a întors și celălat obraz către oameni: nu mai plângem, fraților! Luptăm! Craiova elegantă în joc a întâlnit, în prima repriză, Rapidul temător precum ideea unei ascensiuni fără corzi de siguranță. Craiova a simțit că e loc, inclusiv de riscuri, și și le-a asumat cu dezinvoltură, chiar cu clasă.
Giuleștenii au încercat, a mai tras Dobre, puțin pe lângă, a mai încercat Moruțan, a ratat monumental Stojlkovici, (ori a scos fabulos Popescu, cel mai bun portar român al momentului), dar Craiova pasa, Craiova presa, Craiova, finalmente, marca! În perfectă armonie cu ce se jucase până atunci, Matei, adică puștiul minune, centrează de pe dreapta, cu piciorul stâng, lung, o acoladă infinită, la capătul căreia sunt și Romanchuk și Stevanovic, iar ultimul înscrie cu o lovitură de cap, trimisă peste un Aioani naiv. Dominare concretizată, culoare spre poarta lui Popică închise, totul demonstrează că Europa care a rănit-o e uitată deocamdată. Rănile s-au vindecat, lacrimile s-au uscat!
Și ce se mai poate când totul se poate? Știința mai poate și, la reluare, jocul e un carusel în care oltenii permit să se urce, de câteva ori chiar pe locurile lor, și giuleștenii, renăscuți prin cursa pe stânga a lui Moruțan și golul din 4 metri al lui Stojlkovici. Mai este fix o jumătate de oră, adică un sfert din meci și Craiova reia atacul, obligată fiind de Rapid să-l abandoneze în start de repriză. Băluță și Baiaram, mai slabi, ies, intră Teles și Etim, mai proaspeți. Și mai buni?
Dincolo de cuvinte și de despărțirea de Anzor Mekvabishvili, care au durut, Universitatea se smulge din drumurile europene, multe și grele, jucând al 16-lea meci în nici 50 de zile, cu cei 15 jucători din Giulești, într-un mare derby în care toate transferurile verii au rămas pe bancă! Aceiași eroi din sezonul trecut pe gazon, o altă ambiție! Un meci frumos ca o vară care se stinge, și-n ale cărei ultime ore au aprins un stadion cât un Cer! Ori un cer cât un stadion care cântă. Și cântă, și cântă, și cântă! Nesfârșit, infinit, semn că Filipe Coelho are dreptate când spune că “fotbalul nu se joacă doar pe teren”, și că, într-adevăr, nu există în Europa o echipă care să fi jucat atât de mult.
Fără Anzor si Badelj, și cu Rus accidentat, cu o sumă de nedreptăți presărate pe drum, Craiova a fost, cândva, acum patru zile, de pildă, rănită. Nu mai e, a arătat sub Grant că merge, construiește și trăiește corect! Cel mai recent, în ultima oră a verii, oferind, alături de Rapid, cel mai frumos meci al unei lumi care, pentru Știința, de mâine, va mai începe o dată! Ea e campioana, nu ați uitat, nu? Pentru că ea nu are de gând să uite vreo clipă!