News

Cristian Ţopescu, comentatorul de aur din Epoca de aur, de la glorie la… interzicere!

Cristian Ţopescu şi-a lansat, la 80 de ani, cartea-interviu „La microfon, Cristian Ţopescu”, semnată de Horia Alexandrescu. Amintirile celui mai titrat şi iubit comentator sportiv din România, interzis pe vremea lui Ceauşescu, „îmbracă” cele mai mari succese ale sportului românesc din ultima jumătate de secol.
27.11.2017 | 22:16

Cristian Ţopescu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Numele său se leagă de istoria sportului românesc prin comentariile făcute de la faţa locului, de fpt a locurilor în care s-au înregistrat cele mai frumoase momente din fotbalul, gimnastica, handbalul sau canotajul nostru. Amintirile sale sunt nepreţuite pentru oricine vrea să cunoască toate amănuntele, de pe „scenă”, dar şi din „culisele” marilor competiţii sportive. VEZI GALERIA FOTO!

„Înainte de momentul acela unic, magnific atins de Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal în 1976, am comentat o finală a Cupei Campionilor Europeni la volei, în 1966, în care au jucat două echipe româneşti, Rapid şi Dinamo, campionatul mondial de fotbal din Mexic, în 1970, cele două finale de campionat mondial pe care le-a câştigat echipa noastră de handbal masculin (n.a. – în 1970 şi 1974, de fiecare dată împotriva Republicii Democrate Germane, a doua oară chiar la Berlin!), dar şi finala Cupei Davis pierdută de România contra SUA (n.a. – în 1972, la Bucureşti). Doamne, ce timpuri! După Nadia, a urmat mondialul de fotbal din Argentina în 1978, cinci campioante mondiale şi şase europene de gimnastică, trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, dar şi turneul final de la Campionatul Mondial la fotbal din SUA, în 1994, unde echipa naţională a României a atins vârful istoriei sale, la doar câteva minute de semifinale”, îşi aminteşte momentele de aur ale activităţii sale de comentator tv chiar Cristian Ţopescu.

Cristian Ţopescu, interzis pe vremea lui Ceauşescu

Pe 9 iunie 1983, România învingea Suedia cu 1-0 pe stadionul „Rasunda” din Stockholm, prin golul marcat de Rodion Cămătaru în minutul 29, şi făcea un pas important spre calificarea la turneul final al CE din 1984 (Franţa). Cristian Ţopescu a comentat acea partidă şi, într-un moment de întrerupere a jocului, şi-a exprimat o părere care avea să-i aducă numai prejuducii: „Se discuta, în anturajul echipei naţionale şi prin presă – regretatul Adrian Păunescu era un mare susţinător al ideii – ca fotbaliştilor români care au oferte de la echipe din străinătate să li se permită să plece. Eu aveam obiceiul ca, la fiecare întrerupere de meci, să spun câte ceva despre ţara în care mă aflam, despre stadion, despre public. La un moment dat, Ilie Balaci, care a făcut atunci un meci mare, a fost faultat şi a stat pe teren două-trei minute pentru îngrijiri medicale, iar mie mi-a revenit în minte această idee cu fotbaliştii români peste hotare. Am spus exact următoarele cuvinte «Având în vedere că mai mulţi fotbalişti români de valoare internaţională şi-au făcut datoria faţă de echipa României – Lung, Ştefănescu, Boloni, Balaci, Cămătaru -, cred că ar fi bine să li se permită să joace în echipele de valoare din străinătate care-i solicită pentru că asta ar avea efecte pozitive asupra lor, cluburilor lor, federaţiei române şi fotbalului românesc, în general»”.

Ordinul a venit de la Cabinetul 2

L-a auzit prim-ministrul de atunci, Constantin Dăscălescu, care l-a „pârât” la Cabinetul 2, cum i se mai spunea Elenei Ceauşescu: „Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară!”. A urmat, evident, sentinţa. Povesteşte Ţopescu: „Când am ajuns pe aeroport, colegul meu de la Steaua, Octavian Vintilă, fost campion la scrimă, a venit şi mi-a şoptit «Te-a dat tovarăşa afară din televiziune!». A doua zi a fost o şedinţă. Preşedintele TVR de-atunci, Ilie Rădulescu, un activist, m-a chemat în prezenţa secretarului de partid, unul Aştefanei, cu şeful meu de-atunci, Ion Lavric, şi m-a pus în faţa faptului împlinit. Nici măcar nu m-a lăsat să ascult din nou caseta, pentru că eu susţineam că n-am pledat pentru plecarea tinerilor români din ţară. «Lasă, tovarăşe, ce să mai ascultăm? Ştim noi ce-ai spus dumneata!», s-a răstit acel Aştefanei, a scos o agendă cu coperţi negre şi a început să o rasfoiască: «Dumneata, în 1972, ai comentat o finală a Cupei Campionilor la fotbal care s-a jucat la Belgrad, între Ajax Amsterdam şi Juventus Torino. Ai spus că suporterii echipei Juventus Torino, care reprezintă concernul Fiat, au venit cu autocare să sustină echipa». «Da, am spus. Am văzut în piaţa centrală autocare». «Da, dar dumneata ai vrut să spui altceva: că muncitorii români n-au posibilitatea să-şi însoţească echipele în străinătate aşa cum o fac italienii». Ce muncitori români? Nici nu mă gândisem eu la muncitorii români atunci… Aştefanei mai dă o foaie: «În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, ai afirmat că negrii sunt foarte buni alergători de viteză, dar sunt foarte slabi înotători. Asta este o teorie rasistă, tovarăşe!». «Nu este rasistă, tovarăşe, este ştiintifică, am citit-o într-un ziar de-al nostru». Mai dă o foaie: «Tot în 1976, la Montreal, ai spus că n-ai bani să închiriezi o maşină şi, în consecinţă, circuli cu mijloace de transport în comun». Păi aşa era! Diurna mea era de 3 dolari, nu puteam să invit la o cafea nici măcar o… bulgăroaică! Pentru că bulgarii aveau 40 de dolari pe zi! Ce să mai spun, avea notat tovarăşul Aştefanei tot ce spusesem eu ani de-a rândul… Aşa că am fost scos din Televiziunea Română, suspendat pe termen nelimitat. Interzicerea mea avea să dureze până în 1990. Ironia sorţii a fost că ne-am revăzut imediat după Revoluţie. Preşedinte al TVR era Răzvan Theodorescu, care se tot străduia să mă convingă să fiu adjunctul lui, dar eu refuzam cu încapăţanare. În antecamera lui Răzvan Theodorescu l-am reîntâlnit pe tovarăşul secretar de partid Aştefanei. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat de mine cu braţele deschise: «Vă mulţumim că o să ne salvaţi!”. Credea că dacă aş fi acceptat funcţia de adjunct, n-o să-i dau afară pe foştii activişti de partid. Nici pomeneală! A ajuns pe undeva, pe la Arhive, de unde s-a şi pensionat”.

Cel mai slab comentariu: finala CCE Steua – AC Milan din 1989

Cristian Ţopescu şi-a amintit şi de singura exceptie pe care familia Ceauşescu a făcut-o pe perioada suspendării, la finala CCE din 1989, dintre Steaua şi AC Milan, de la Barcelona: „La finala de la Sevilla, în 1986, nu am fost, neavând viză de ieşire din ţara, ca urmare a suspendării. În 1989, înaintea finalei de Cupa Campionilor cu Milan, în urma insistenţelor jucătorilor de la Steaua, în special ale lui Marius Lăcătuş pe lângă Valentin Ceauşescu, am fost inclus în delegaţia de Barcelona. Ca simplu suporter. Cu o seară înainte de marea finală, mă cheamă Valentin Ceauşescu şi îmi spune «Cristi, mâine comentezi finala!». Exista şi superstiţia că port noroc echipelor ale căror meciuri le comentez. I-am răspuns că nu pot veni la microfon aşa, fluierând, îmi plăcea să mă documentez înainte de a comenta. «Nicio problemă, ai timp să te documentezi o noapte întreaga», mi-a replicat Valentin. Pas de a zice nu… Apoi Tavi Vintilă mi-a transmis mesajul generalului Ilie Ceauşescu, seful meu direct pe linie de armată: «Soarta ta, Cristi, este în mîinile tale!». Nu aveam voie să spun nimic despre oraşul Barcelona, acolo unde se juca finala, despre primele italienilor şi nici despre numărul de suporteri ai lui Milan, de vreo sută de ori mai mulţi ca ai noştri. Aşa că am întrebat «Bine, dar numele jucătorilor pot să le spun?!». Este mult spus că am comentat finala, pentru că diferenţa de valoare a fost net în favoarea lui Milan. Eu am fost aproape redus la tăcere, nemaiavând de spus decât numele jucătorilor pe la care trecea mingea. A fost cea mai slabă transmisie din întreaga mea carieră de comentator”.

În direct la primul 10 din istoria gimnasticii

Cristian Ţopescu nu poate uita JO de la Montreal, din 1976, când a avut şansa de a comenta pentru români evoluţia de excepţie a Nadiei Comăneci, prima gimnastă din istorie care a primit nota perfectă, maximă, 10. Cristian Ţopescu povesteşte ce a simţit când s-a uitat spre tabelă: „Nu am ştiut din start ce se întâmplă, niciunul dintre noi, jurnalişti, comentatori, presă în general, nu şi-a dat seama ce înseamnă. Am realizat abia când crainicul a zis «Dix!» (n.a. – zece în franceză). Nota afişată, acel celebru de atunci 1,00 a fost o eroare a firmei producătoare a afişajelor, care aveau doar trei spaţii pentru note, pentru că nu mai existase nota 10, nu exista un precedent. Nadia a obligat, ca să spun aşa, firmele de afişaj electronic să aloce după Montreal patru spaţii pentru note, două înainte de virgulă şi două după!”.

Ruşinea de la Olimpiada moscovită

După 4 ani, în 1980 Jocurile Olimpice s-au desfăşurat în URSS, prima ediţie organizată într-o ţară comunistă. Aşa că sovieticii îşi făcuseră mari planuri, mai cu seamă că Occidentul şi SUA hotărâseră să boicoteze competiţia. Gimnastica era unul dintre sporturile în care URSS trebuia să câştige cât mai mult aur. O singură piedică le stătea în cale: România cu echipa ei de gimnastică, în care strălucea Nadia Comăneci. Rusoaicele o păţiseră la Fort Worth (SUA) cu un an în urmă, când pierduseră pentru prima oară titlul mondial pe echipe. În favoarea României, evident,

Ziua de 24 iulie 1980 a rămas o mare pată, o mare ruşine în istoria Jocurilor Olimpice. Duelul final pentru titlul olimpic la individual compus se dădea între Nadia Comăneci şi Elena Davâdova. Mai întâi, intrarea Nadiei în concurs, la bârnă, a fost întârziată pentru ca astfel Davâdova să poată executa exerciţiul la paralele înaintea româncei – în acest fel rusoaica nu concura sub presiunea notei obţinute de Nadia. „M-am dus la masa juriului ca să întreb ce se întâmplă. Nimeni nu a catadicsit să-mi răspundă. După ce-a de-a cincea concurentă, Davâdova îşi începuse şi ea exerciţiul. M-am întors să-i urmăresc evoluţia. Îşi redusese şansele de a greşi, eliminând elementele dificile. În acelaşi timp în care picioarele ei atingeau solul, pe tabelă a apărut nota 9,95. Puteau foarte bine s-o afişeze înainte de a concura”, şi-a reamintit Bela Karolyi, antrenorul de atunci al lotului feminin de gimnastică al României.

Lăudat că i-a criticat pe sovietici!

A urmat Nadia. La bârnă. Exerciţiul a fost perfect, iar nota nu putea fi mai mică de 9, 95. Suficient pentru ca ea să devină din nou campioană olimpică absolută. Afişarea rezultatului, însă, a întârziat…şi a tot întârziat… tensiunea atinsese cote paroxistice… iar întârzierea se tot prelungea… Trimis al TVR, Cristian Ţopescu îşi aminteşte: „Bela Karolyi se agita ca un leu în cuşcă. Protesta. Încerca să discute cu arbitrele. A intervenit şi secretarul Federaţiei noastre de Gimnastică, Nicolae Vieru. Întrecerea a fost întreruptă timp de 28 de minute, iar eu trebuia să comentez ceea ce vedeam pe ecran. Deznodământul a fost ruşinos, Nadiei a primit doar 9,85, mult sub valoarea exerciţiului ei, notă care îi fura titlul olimpic şi o clasat pe locul doi la individual compus. Am simţit nevoia de a spune câteva lucruri de la obraz, hai să le spun acum doar critice, deşi au fost mult mai dure, la adresa arbitrelor şi nu m-am abţinut să nu o fac. A fost una dintre puţinele ocazii de acest fel în care nu numai că nu am fost arestat, dar am primit chiar felicitări de acasă pentru «felul patriotic în care am comentat»”.

Şi încă ceva: în timpul Jocurilor Olimpice de la Moscova, Cristian Ţopescu a sesizat că tehnicienii televiziunii sovietice ataşaţi pe lângă el şi ceilalţi comentatori trăgeau cu urechea la ceea ce spuneau: „Colegul Octavian Vintilă, care transmitea de la mică distanţă de mine, pentru radio, s-a şi luat la ceartă cu un asemenea tehnician mascat, care îi asculta comentariul. Tovarăşii sovietici au ţinut totul sub un strict control ca să iasă aşa cum le ceruse partidul comunist în frunte cu multiubitul lui conducător, Leonid Brejnev ”.

Gafa de la finala CM de handbal din 1970

În anii ’70 România domina handbalul mondial masculin. Campionatul Mondial din 1970 s-a desfăşurat în Franţa, iar finala de la Paris a adus faţă în faţă pe 8 martie România şi Republica Democrată Germană. În grupă nemţii câştigaseră cu 15-14. Finala a fost de un dramatism rar întâlnit. În ultimul minut de joc, la 10-9 pentru noi, Gruia a irosit un atac, iar nemţii ne-au egalat pe contraatac. Povesteşte Cristian Ţopescu: „În regulament erau două reprize de prelungiri de câte cinci minute, amănunt pe care l-am uitat în focul comentariului şi după prima repriză de cinci minute, când era 12-11 pentru noi, am izbucnit «Suntem campioooni mondiaaaali!». Mi-am dat seama imediat şi am rectificat greşeala, cerându-mi scuze şi spunând că se mai joacă încă o repriză de prelungiri. Spre norocul meu, România a căştigat cu 13-12, ultimul gol fiind marcat de extraordinarul Gheorghe Gruia. Vă închipuiţi ce s-ar fi scris la întoarcerea acasă dacă ai noştri pierdeau… despre comentator… care nu ştia nici măcar regulamentul desfăşurării finalei…. dar am avut noroc”.

„Fac parte din categoria din ce în ce mai puţin numeroasă a ziariştilor care nu caută senzaţionalul şi scandalul. Asta pentru că trăiesc de mult timp în lumea sportului, cunosc eforturile, transpiraţia, necazurile şi bucuriile sportivilor şi nu caut să le răscolesc nici viaţa intimă, nici să scriu sub imperiul tirajului. Cred că se pot spune lucruri interesante într-un limbaj decent, fără violenţe verbale. Deviza mea profesională este «Să crezi ceea ce spui şi să spui ceea ce crezi»” – Cristian Ţopescu

„Din ce ştiu eu, Cristian Ţopescu este singurul ziarist din lume care are Colanul de Aur. Şi reţineţi, el nu avea google, dar făcea o muncă de documentare teribilă înaintea competiţiei pe care urma să o comenteze” – Horia Alexandrescu

 

Tags: