Poveste emoţionantă! Portarul care apără cu inima şi-o mână!

Într-o lume care oferă din ce în ce mai puţin timp pentru visuri, suntem bombardaţi zilnic cu mesaje şi sloganuri motivaţionale. Filme cu super-eroi, bannere pe străzi şi reclame pline de acţiune. Toate par lipsite de sens în agitaţia cotidiană. Câţi dintre noi mai ţinem minte unde ne visam atunci când eram copii? Câţi dintre noi avem curajul să ieşim din rutină? Răspunsurile ne-ar putea speria.

Tocmai asta face specială povestea lui Tudorel Mihăilescu. La 51 de ani, joacă în Liga 4, la Romprim, şi nici nu vrea să audă de retragere. Are un curaj nebunesc şi o ambiţie de fier. Ca orice om, are şi lipsuri. Lui îi lipseşte o mână. Este portarul fără o mână care a înfruntat Steaua şi Academia Rapid. Sau, mai bine zis, este portarul cu o mână. Pentru că Tudorel nu a simţit niciodată că i-a lipsit ceva.

„Aşa m-am născut, iar fotbalul a fost totul pentru mine de când eram mic. Din start am ales postul de portar, nici nu m-am gândit la altceva. Mereu am vrut să fac lucrurile la fel ca şi cei care au două mâini. M-am băgat la aproape toate sporturile. Am jucat tenis de masă, am făcut atletism, care m-a ajutat enorm. Am vrut să îmi demonstrez mie că pot fi un om normal”, povesteşte Tudorel.

Un copil contra unui sistem defect

„Nea Minciu, Dumnezeu să-l odihnească… el este antrenorul care m-a remarcat şi m-a adus la Prefabricate Progresul. Vedea potenţial, dar nu mă favoriza. Coechipierii mă ştiau din cartier, au avut încredere în mine. Făceam plonjoane pe ciment, la vârsta aia nu băgam în seamă pericolele. Am fost eu, aşa, mai rebel… Părinţii nu m-au marginalizat, nu m-au ţinut să nu mă joc cu alţi copii pentru că nu am o mână. Şi tata a apărat până pe la 40 de ani, când a avut un accident cu tractorul şi o fractură de bazin. Mă lua tata pe stadion, vedeam Steaua împreună. El mi-a povestit atâtea şi-atâtea şi m-a făcut să iubesc fotbalul”, rememorează Tudorel primele amintiri legate de sportul-rege.

Apoi, la 10 ani, a simţit prima dată că problema nu era la el, ci la cei din jur. Un sistem defect, care nu îl lăsa să îşi îndeplinească visul. „O perioadă am avut probleme că nu primeam viza medicală. O mare nedreptate. Persoanelor cu handicap nu li se permitea să joace. Am fost de două, trei ori cu antrenorii la vize şi nimic. Plângeam, îmi era ciudă… Până la urmă m-am dus singur, s-a trezit doctorul cu mine. Am aşteptat, omul mi-a zis că el ar vrea să îmi dea, dar îi e frică să nu fie tras la răspundere. Zicea că poate reuşim să facem o proteză. Că au mai fost cazuri, îl dădea exemplu pe Petschovshi, care avea un picior mai scurt. Dar chiar fără o mână… şi portar! Am început să plâng, că nu mai suport. I s-a făcut milă şi mi-a dat o viză provizorie, valabilă două săptămâni. A zis că dacă nu îl ia nimeni la întrebări, mai prelungim. Un tur aşa a mers, din două în două săptămâni. În iarnă s-a rezolvat cu viza de sezon, am fost cel mai fericit”, povesteşte Tudorel.

Antrenamente cu Steaua şi cu Rapid

La debut a apărat o lovitură de pedeapsă! 2-2 cu o echipă ticsită cu juniori de echipa naţională. Era talentat, toţi spuneau că e cel mai bun portar din noua generaţie. Ambiţia îi ţinea loc de a doua mână, uneori adversarii simţeau că şi de a treia. Şi, ca orice copil, s-a visat la o echipă mare. Suporter stelist, a mers în Ghencea la probe.

„După ce primisem viza medicală, mi-am încercat şi eu norocul. Am fost la Steaua, două luni am stat împreună cu ei şi m-am antrenat. Până la urmă, când a început campionatul, mi-au spus că e păcat să stau doar să mă antrenez, să mă întorc la echipa de unde veneam. La Rapid, antrenorul trăgea uşor. Când a văzut că prind mingea a început să dea mai tare. S-a chinuit să îmi dea gol. Mi-a zis că sunt bun, dar nu am cum să joc la un nivel aşa ridicat. Nu aveam cum să primesc viză medicală”.

Sistemul acelor vremuri i-a frânt aripile copilului cu o mână. Dar nu a putut să îi răpească marea pasiune. A continuat să joace, chiar dacă la nivel mai mic, la Prefabricate, în categoria „Onoare”, cam Liga 4 de acum. „La 14 ani am debutat la seniori, iar la 16 ani am luat primii bani din fotbal. Fabrica îmi dădea 300 de lei ca primă. Făceam de multe ori antrenamente pe pietriş. Se punea o sfoară şi făceam plonjoane peste ea. Am avut antrenori care au apreciat omul înainte de portar. Şi voinţa mea, asta m-a ajutat”.

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

A plecat după ce au refuzat să-l angajeze în fabrică

„La Prefabricate, pe Şoseaua Giurgiului, unde a luat Progresul acum, am jucat până la 18-19 ani. Am plecat pentru că nu au vrut să mă angajeze în fabrică, nu voiau cei de la Medicina Muncii. M-am angajat la o fabrică pentru persoane cu handicap, care aparţinea de Voinţa. Aşa am ajuns în lot la Voinţa, dar nu aveam voie să joc meciuri la prima echipă. Erau în liga a treia, iar acolo chiar era imposibil să primesc viză medicală. Eram al treilea portar în lot. Jucam meciurile amicale, mă antrenam cu ei. De acolo am plecat la Bere Rahova, echipă de sector. Fiecare sector avea campionatul lui în vremea aia. Chiar pe stadion la Romprim am jucat play-off şi am promovat în «Promoţie». Mă băgam să lucrez de noapte ca să pot să fac şi antrenamente. Venise şi copilul între timp, mă însurasem. Încercam să îmbin utilul cu plăcutul şi să fac şi nişte bani. Primeam primă o navetă de bere, o şi vindeam”.

Nu a putut să se lase: „Fotbalul e religie pentru mine”

„Când a venit Revoluţia, aveam 23 de ani, deja nu mai visam că o să pot ajunge pe la o echipă mai sus. Dar nu m-am lăsat, am jucat continu. Pe la Onoare, pe la Promoţie. Până la 51 de ani am avut doar o mică perioadă de pauză, între ‘92 şi ‘94. Eram la Antilopa, fabrica lăsase echipa, erau unele probleme. Intrasem şi la seral, aveam familie, am zis să renunţ. După doi ani m-am decis să mă întorc pe teren. Mi-am dat seama că fotbalul este o parte din mine. Este ca o religie. Nu concep să nu joc. Acum nu mă mai gândesc la retragere. Cât mă vor ţine picioarele, voi continua să o fac. Fiul meu a fost şi el portar, pe la Victoria, la Comprest, la Timişoara lui Zambon. Eu îl pregăteam, am fost antrenorul lui”.

Reîntîlnirea care l-a marcat pe Ţeţe Moraru

Idolul lui Tudorel a fost Ţeţe Moraru, fost portar la Steaua, Sportul Studenţesc, Dinamo şi Victoria. „Începusem să prind drag de Sportul şi, în special, de Ţeţe Moraru. Copiam nişte lucruri de la el. Cei de la Sportul mă adoptaseră, eram copil de trupă să zic aşa. Stăteam în spatele porţii la meciurile de acasă. Aşa a început injecţia mea pentru fotbal”, rememorează portarul de la Romprim. După aproape 20 de ani a avut ocazia să-l revadă pe Moraru, iar întâlnirea a decurs neaşteptat.

„Jucam pe Voinţa, el era cu lotul de tineret al lui Dinamo. Noi ne antrenam pe un teren de zgură. Aveam aproape 30 de ani. L-am văzut pe Ţeţe Moraru, am vrut să îi mulţumesc pentru perioada în care eram copil, pentru imboldul pe care mi l-a dat să ajung fotbalist. I-am zis că datorită lui am ajuns portar. S-a uitat la mine şi s-a albit. Mi-a spus că el a crezut că eram un elev de-al lui şi am avut un accident”.

Înjurat de un adversar în timpul unui meci

Tudorel este la al doilea sezon în care joacă pentru Romprim. Este mulţumit de condiţii şi se bucură că a avut şansa să joace cu Steaua şi cu Academia Rapid. Cu ultimii a avut mici probleme: „M-a lovit un atacant de-al lor, dar din greşeală. A alunecat şi m-a lovit pe menisc. Noroc că am ridicat piciorul. Băiatul a venit şi şi-a cerut scuze. Oricum, nimeni nu m-a menajat, nici Niculae sau Pancu. Şi chiar nu mi-ar fi plăcut să mă menajeze”. Spune că există fair-play la acest nivel, chiar dacă mai sunt şi excepţii: „Când eram la Frăţia, unul de la Mişcarea Feroviară, pe care acum l-am văzut pe la AFC Rapid, m-a înjurat tot meciul. Sezonul ăsta m-au înjurat cei de la Academia Rapid, din peluză, la meciul de aici, de pe Romprim. Fiecare îşi încurajează echipa cum crede”.

Ajutor din partea lui Florin Niţă

Tudorel are parte de sprijin chiar de la portarul lui FCSB, Florin Niţă: „Îl ştiam pe Marius Popa şi mai mergeam pe la antrenamente, aşa l-am cunoscut pe Niţă. Este un om extraordinar şi m-a ajutat enorm. Vorbim mereu când merg la antrenamentele lor, mă ajută cu echipament. Am trei perechi de ghete de la el. De multe ori, cu modestia lui a avut de pierdut. El nu s-a băgat niciodată în faţă, a preferat să îşi vadă de munca lui. Merg mereu la antrenamente, vorbim foarte mult”.

Sprijinul pentru fotbalul mic: zero!

Preşedintele de la Romprim, Mihai Florescu, spune că misiunea de a ţine echipa în Liga 4 nu este deloc uşoară. Mai ales că sprijinul pentru fotbalul mic sau cel juvenil este egal cu zero. „Zilele astea am plătit peste 7.000 de lei pentru toaletarea a 18 copaci din preajma stadionului. Nu am primit nici un ajutor de la ADP, ba chiar mai mult, m-am trezit cu Garda de Mediu pe cap. Deşi sunt blocuri în zonă şi ar fi putut să plătească şi ei, măcar jumătate… Mai ales cetăţenii de aici, care ar fi putut avea probleme dacă se prăbuşea unul dintre copaci”.

În lipsă de fonduri, rămâne umorul. Pe această bază s-au făcut filmările pentru serialul de comedie „Atletico Textila”. Mihai Florescu a avut şi el contribuţia lui. Are un afiş pe care Cristiano Ronaldo plânge. „Pentru că a ratat transferul la Romprim”, a explicat el. A povestit şi cum a ajuns să joace cu Steaua în Ghencea meciul considerat acasă: „Sunt cheltuieli mari ca organizator. De astea le-am propus. Cei de acolo au vorbit cu băieţii din galerie. Ei au fost de acord şi, prin biletele pe care le-au cumpărat, s-au acoperit cheltuielile. La meciul cu Academia Rapid am vrut să fac la fel. Dar mi s-au cerut 4.000 de lei pentru chiria stadionului Giuleşti. Păi eu să plătesc? De ce nu luaţi bani de la suporterii care vin şi să le achitaţi voi? Aşa că am jucat pe Romprim, aici”.

„Mi-am dat seama că fotbalul este o parte din mine. Este ca o religie. Nu concep să nu joc. Nici nu mă gândesc la retragere. Cât mă vor ţine picioarele, voi continua să o fac”

Tudorel Mihăilescu

51 de ani are Tudorel Mihăilescu, portarul fără, sau, mai bine zis, cu o mână de la Romprim