News

Ucraina, armele nucleare și tratatele internaționale. Un avertisment ignorat despre Rusia agresoare și diferența dintre „asigurări” și „garanții”

Ucraina, armele nucleare și tratatele. Un avertisment despre agresiunea Moscovei asupra Kievului, vechi de aproape 30 de ani, arată că au fost voci care să prezică acest curs al istoriei, dar au fost ignorate.
17.02.2022 | 10:04
Ucraina armele nucleare si tratatele internationale Un avertisment ignorat despre Rusia agresoare si diferenta dintre asigurari si garantii
Ucraina, armele nucleare și tratatele internaționale. Un avertisment ignorat despre Rusia agresoare și diferența dintre „asigurări” și „garanții”
ADVERTISEMENT

O descriere aproape perfectă a tensiunilor dintre Ucraina și Rusia și a agresiunilor celei din urmă într-un articol de acum 30 de ani ar fi un șoc pentru orice cititor. Dar un astfel de text există, analiza a fost la îndemâna decidenților din perioada respectivă, însă avertismentele autorului au fost complet ignorate de Bill Clinton și echipa sa aflată la conducerea Statelor Unite în anii de după destrămarea URSS.

Ucraina, în actualele granițe, este un țară foarte tânără. Ca multe alte țări din regiune și din lume. Totuși, la un moment dat, Ucraina era una dintre cele mai de temut țări din lume, având al treilea arsenal nuclear ca mărime din lume, după SUA și Rusia, ca moștenitoare a fostei URSS. Cum a ajuns atunci Ucraina să fie dominată de Rusia, prin președinți-marionetă, prin încurajarea separatismului și prin anexarea Crimeei?

ADVERTISEMENT

Unul dintre răspunsurile posibile este „denuclearizarea”, renunțarea la arsenalul atomic „moștenit” de la fosta URSS. Un gest care – așa cum avertiza politologul John Mearsheimer încă din 1993 – s-a dovedit cel puțin neinspirat.

Dar, pentru a înțelege exact situația, e nevoie de o înțelegere a istoriei acestei țări, sau măcar trecerea de la statutul de republică sovietică la cel de stat independent.

ADVERTISEMENT

De la republică sovietică la stat independent

În urma reformelor introduse de ultimul lider al Uniunii Societice, Mihail Gorbaciov, cunoscute ca „perestroika” și „glaznost”, întregul bloc comunist contruit în jurul URSS, manifestat mai ales prin grupul CAER, pe plan economic și Pactul de la Warșovia, pe plan militar, a început să se clatine. Majoritatea țărilor din Europa de Est au organizat alegeri libere cu mai multe partide (la fel ca în România în 1990).

A fost și momentul în care, slăbind strânsoarea de la Kremlin, popoarele din imperiul comunist sovietic au început să-și dorească independența, tendință ce a culminat cu destrămarea URSS. În Ucraina, pe 21 ianuarie 1990 a fost organizat un lanț uman, de la Kiev la Liov, iar pe 16 iulie același ani Parlamentul a declarat suveranitatea de stat a Ucrainei. A urmat, la scurt timp, în octombrie, „Revoluția pe Granit”, prima mișcare pentru democrație din cunoscuta Piață a Independenței – Maidan Nezealejnosti.

ADVERTISEMENT

Un an mai târziu, în august 1991, la Moscova eșua lovitura de stat a vechilor comuniști, care voiau să-l dea jos pe Gorbaciov și să reinstaureze comunismul pur și dur în URSS, iar pe 24 august Parlamentul Ucrainei a adoptat Actul de Independență. Pe 1 decembrie 1991, în Ucraina se organiza un referendum pentru independență și alegerile prezidențiale, în urma cărora Leonid Kravciuk a devenit primul președinte al țării.

După câteva zile, pe 21 decembrie, lua ființă Comunitatea Statelor Independente (CSI), iar pe 26 decembrie a avut loc dizolvarea oficială a imperiului comunist cunoscut ca Uniunea Republicilor Socialiste Societice (URSS).

ADVERTISEMENT

A treia putere nucleară a lumii

Ucraina devenise astfel un stat independent, și moștenise tot ceea ce URSS contruise în fosta republică sovietică, de la industria de apărare la bazele de rachete nucleare amplasate cât mai aproape de Europa de Vest. Istoricii spun că, și datorită poziției, foarte aproape de restul Europei, poate și datorită legăturilor de suflet cu Ucraina ale secretarilor generali al PCUS (liderii de facto ai URSS) Nikita Hrușciov (născut în Rusia, dar mutat în copilărie la Donețk), Leonid Brejnev (ucrainean născut la Kamianske), Konstantin Cernenko (ucrainean de origine) și chiar Gorbaciov (a cărui mamă era ucraineancă), cea mai vestică republică societică a fost una în care s-a investit foarte mult în industria de top, precum cea aviatică sau atomică (Cernobîl, cu vestitul accidentul nuclear, era tot în Ucraina).

Alături de Ucraina, arme nucleare sovietice mai existau în Belarus și Kazahstan. Potrivit unor estimări, Ucraina moștenise și circa 1.700-1.900 de focoase nucleare, amplasate pe teritoriul său. O treime din toate armele nucleare ale URSS. Și erau unele dintre cele mai bune arme atomice ale momentului, iar unele focoase nucleare erau montate pe rachete care ar fi putut lovi Statele Unite.

Un arsenal nuclear foarte mare, al treilea din lume la vremea aceea. Spre comparație, China, care se dorește o super-putere, are circa 350 de arme atomice, potrivit surselor americane, și ar putea avea, până în 2030, circa 1.000 de focoase, adică jumătate din ce avea Ucraina. Sau mai mult decât toate celelalte puteri nucleare ale lumii la un loc (Marea Britanie – 225, Franța – 290, India – 160, Pakistan – 165, Coreea de Nord – 45 și Israel – 90), cu observația că astfel de informații, secrete prin natura lor, ar putea să fie diferite de realitate.

Drumul spre dezarmare

În 1994, Belarus și Kazahstan intrat în Tratatl de Neproliferare Nucleară (NPT) ca state non-nucleare, în timp ce Ucraina a anunțat că va intra în acest tratat când va fi posibil. Problema armelor nucleare sovietice rămase în alte state în afara Rusiei, care se considera, în acest domeniu, succesoarea URSS, era controlul folosirii acestora, pentru că sistemele fuseseră proiectate cu chei de control multiple pentru lansare. Așa că, deși erau amplasate pe teritoriul lor, cele trei țări, Belarus, Kazahstan și Ucraina nu le puteau folosi, potrivit unei analize a lui Alexandr Pikaiev, cercetător la Centrul pentru Tehnologii Critice și Neproliferare din Moscova.

Dar Ucraina, în anii 90, a întreprins o serie de acțiuni pentru a controla armele atomice amplasate pe teritoriul său, astfel că, în decembrie 1992, președintele ucrainean Leonid Kravciuk anunța că poate bloca folosirea neautorizată de către Rusia a rachetelor nucleare de pe teritoriul țării sale prin subordonarea față de Kiev a militarilor care le manipulau. Dar, deocamdată, nici Ucraina nu putea folosi aceste arme fără acordul Rusiei, astfel că, în ianuarie 1994, a fost semnată o înțelegere ruso-ucraineano-americană cu privire la accesul rușilor la arme.

Doar că Ucraina a început să dezmembreze focoasele nucleare de pe rachete, și astfel putea căpăta control aproape deplin asupra armelor atomice. În plus, a apărut un incident cu două rachete, pe care Ucraina a trebuit să le trimită în Rusia pentru a fi distruse, ceea ce a ridicat suspiciuni cu privire la intențiile Kievului. Dar și mai problematic era faptul că multe dintre armele din era sovietică erau îndreptate către SUA sau Occident, rachete cu rază lungă de acțiune, care ar fi fost inutile contra Rusiei, fiind capabile să lovească doar ținte îndepărtate, precum Siberia.

Însă cele mai mari temeri veneau de la instabilitatea politică și lipsa de disciplină în armată, precum și de la apariția de mișcări separatiste și grupări paramilitare care puteau pune mâna pe astfel de arme. Și, chiar dacă nu ar fi putut să folosească focoasele nucleare balistic, ca rachete, le puteau utiliza pentru contaminare, ca „dirty bomb”.

Înțelegerea de la Budapesta. De ce „asigurările” nu sunt „garanții”

Așa că, în 5 decembrie 1994, Ucraina, Rusia, Statele Unite și Marea Britanie semnau „Înțelegerea de la Budapesta”. Ucraina renunța complet la armele nucleare, iar cele trei țări îi dădeau „asigurări” de securitate. Cuvântul folosit e important, pentru că în limbaj diplomatic asta s-a dovedit că nu înseamnă mai nimic, și că termenul care ar fi creat obligații părților semnatare era „garanții”.

Dar, oricum, Rusia, SUA și Marea Britanie se angajau să respecte îi respecte Ucrainei „integritatea și suveranitatea” în granițele de la acel moment, să se abțină de la o amenința și să nu folosească împotriva Kievului armele decât în scopuri de apărare sau în conformitate cu Carta ONU. Cele trei puteri nucleare mai promiteau să se abțină de la orice presiuni economice și să ceară Consiliului de Securitate al ONU măsuri de „asistență” dacă Ucraina ar fi atacată nuclear.

Ulterior, alte două puteri nucleare, China și Franța, au dat astfel de „asigurări” Ucrainei, dar cu și mai puține implicații practice

Avertismentul lui Mearsheimer

Politologul John Mearsheimer spunea, în 1993, deci înaintea semnării „Înțelegerii de la Budapesta”, că ideea unei Europe mai sigure dacă Rusia devine singurul succesor nuclear al fostei URSS, împărtășită și de președintele SUA de la acea vreme, Bill Clinton, este greșită.

Înțelepciunea convențională despre o Ucraină nucleară este greșită. De fapt, de îndată ce și-a declarat independența, Ucraina trebuia încurajată să-și dezvolte propria capacitate de descurajare nucleară. Chiar și acum a presa Ucraina să devină o putere non-nucleară este o greșeală

O Ucraină nucleară are sens din două motive. Primul, că este imperativ ca între Rusia și Ucraina să fie pace. Asta înseamnă o asigurare că Rusia, care are un istoric de relații proaste cu Ucraina, nu va încerca s-o recucerească. Ucraina nu se poate apăra de o Rusie nucleară cu arme convenționale, și nici un stat, nici măcar Statele Unite, nu își va extinde garanțiile de securitate asupra Ucrainei

Armele nucleare ucrainene sunt singurul instrument eficient de descurajare a agresiunii Rusiei. Dacă SUA vor să ajute stabilitatea în Europa, insistența pentru o Ucraină denuclearizată nu are sens. (…)

Proliferarea nucleară nu înseamnă automat promovarea păcii, ci poate însemna chiar a cauza un război. (…) Iar uneori, proliferarea nucleară înseamnă promovarea păcii. Cea mai bună formulă de a menține stabilitatea după Războiul Rece în Europa este ca marile puteri, inclusiv Germania și Ucraina, să aibă capacitatea nucleară de descurajare a oricărei amenințări”, scria politologul.

El explica felul în care un război între Rusia și Ucraina ar fi un dezastru pentru cele două țări, și cum ar putea atrage în război și alte țări europene. „Rusia și Ucraina au o istorie de inamiciție, iar această ostilitate, combinată cu amestecul de populații, crește riscul unui război de tipul celui din Bosnia”, mai nota Mearsheimer.

Iar ca Ucraina să construiească o armată convențională pentru a descuraja Rusia ar fi și prea costisitor pentru populație, și approape imposibil, mai spunea politologul. Care atrăgea atenția asupra faptului că „prevenirea unui război între Rusia și Ucraina este mai importantă decât denuclearizarea Ucrainei

Dar nimeni nu l-a acultat pe John Mearsheimer. Că a avut dreptate s-a dovedit după 20 de ani, în 2014 când, după ce ucrainenii l-au dat jos pe pro-rusul Ianukovici, Rusia a replicat ocupând Crimeea și ajutând separatiștii din Donbas. Iar acum, toată lumea așteaptă îngrijorată o nouă agresiune a Rusiei asupra Ucrainei.

ADVERTISEMENT
Tags: