Se împlinesc azi, pe 15 ianuarie, 171 de ani de la nașterea POETULUI NAȚIONAL MIHAI EMINESCU. Mergând la cealaltă extremă a mult prea scurtei sale vieți, ultimele versuri le-a scris cu doar o oră înainte de a muri și sunt răscolitoare. Puțini știu că geniul liric al neamului nostru românesca fost în tinerețe un pasionat fotbalist, înotător , gimnast, un atlet complet.
Pe 15 iunie 1889, la ora 4:15 dimineaţa, POETUL NEPERECHE al neamului românesc se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al doctorului Alexandru Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti… Cauza oficială: sifilis. COVID-ul sfârșitului de secol 19… Adevărul pare să fie cu totul altul, conform părerii a 12 dintre cei mai importanți medici români…
Oricare ar fi fost realitatea, însă, moartea nu i-a fost nici pe departe pe măsura genialei sale creaţii. „LUCEAFĂRUL” a apus într-un halat ponosit de spital, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital…
„Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut, am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc ele scrise în ultimele clipe de viață de marele nostru dispărut” – Ilie Ighel Deleanu
Da, deşi poate este greu de crezut, Mihai Eminescu bătea mingea, înota, trăgea de greutăţi şi juca şah. Îi plăcea gimnastica şi nu se dădea înapoi niciodată de la o excursie pe munte. A fost, fără îndoială, înainte de toate, un copil de la ţară, un copil sănătos, zburdalnic, chiar neastîmpărat.
Uneori „fiind băiet, păduri cutreieram”, spune chiar poetul, alteori urca la stânile din munte sau la Schitul Agafton, din apropierea Botoşanilor, unde viețuiau două mătuşi ale sale. Tovarăşul său de joacă cel mai apropiat era fratele Ilie, mai mare cu trei ani, cu care se lua cel mai des la copilăreasca trântă „să vedem cine-i mai tare”.
Cunoscutul jurnalist Cătălin Oprişan povestea într-unul dintre articolele sale din urmă cu mai mulţi ani că „Mihai Eminescu era un băieţel mărunt şi îndesat, pârlit la faţă de aerul de ţară şi foarte curăţel. Părul era mare, dat pe spate, fruntea lată şi umerii obrajilor puţin ieşiţi, după cum apare el descris într-un document al vremii găsit ceva mai târziu, în 1909”.
Între 1865 şi 1869 Mihai Eminescu a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, parte a Imperiului Habsburgic din 1775.
Are calificativ maxim la română, „insuficient” la latină şi matematică, repetă chiar clasa a II-a… Dar, în puţinele certificate şcolare rămase, la coloana „Fahigkeiten”, adică la rubrica dexterităţilor fizice, nota era „sehr gut”, adică „foarte bine”!
Una dintre pasiunile sportive de tinereţe a fost fotbalul. Cunoscuţii spuneau că Eminescu avea reale calităţi pentru sportul-rege. Pe care l-a deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada studiilor de la Cernăuţi.
„Strângea uneori pe băieţi şi bătea chiar mingea cu ei”, spunea George Călinescu despre Aron Pumnul. Mărturia „oficială” despre straşnicele înfruntări fotbalistice dintre echipele de calfe ale meşteşugarilor cu cele ale „studenţilor” de gimnaziu, la care lua parte şi Mihai Eminescu, ne-a rămas de la colegul şi prietenul său Theodor V. Stefanelli în „Amintiri despre Eminescu” (1914):
„Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur Mare şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adesea printre noi şi juca cu noi mingea” – Theodor V. Stefanelli
Toloaca respectivă a iscat un război în toată regula, în care au fost implicaţi toţi participanţii la miuţe, printre care, evident, şi Eminescu. Povesteşte George Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932):
„Din strada Cuciur Mare, în dosul grădinii publice, se întindea un mare maidan numit toloacă (Pulvertum), unde studenţii gimnazişti, ucenicii şi calfele de meseriaşi îşi făcuseră loc pentru bătut mingea”
„Între studenţi şi calfe se iscă în curând un război crâncen pentru exclusivitatea folosirii locului, război în lege, la care cei mici luau parte în chip de furnizori de armament”
„Sub streaşina casei unde locuia colegul Stefanelli, peste drum de toloacă, băieţii de şcoală făcuseră un depozit de beţe şi nuiele cu care alimentau pe studenţi pe dată ce începeau ostilităţile. Eminescu, focos goliard toată viaţa, era unul dintre cei mai zeloşi purtători de muniţii şi n-a lipsit mult odată ca să fie bătut măr de «duşmani»”
La 16-17 ani, Mihai Eminescu era un băiat voinic, sănătos, tare ca piatra. Sportul la care excela nu era, însă, popularul fotbal, ci pretenţiosul înot. Eminescu era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi anumite „trucuri” în apă.
George Călinescu scria că „Balta mare din pădurea de la Ipoteşti şi Prutul de la Cernăuţi făcuseră din Mihai un bun înotător, cu voluptăţi tritonice” (n.a. – conform dex, Triton este „o zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om şi cu coadă de peşte”).
Calităţile lui Mihai Eminescu impresionau, după cum susţine şi Ştefan Cacovean în lucrarea sa „Eminescu la Blaj” (1904): „Făcea tot felul de isteţii nautice, intrînd în apă într-un loc şi ieşind târziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu nici unul nu se putea ţinea”.
Unele dintre cele mai interesante mărturii ne-au rămas de la călugăriţa nonagenară Epaxia Diaconescu de la Văratec (a murit în 1967, la 104 ani!), care l-a cunoscut pe adolescentul Eminescu în peregrinările acestuia pe la mânăstirea amintită.
„Era de-o statură mijlocie, frumos de neînchipuit, cu plete mari şi răvăşite, aşa cum îi era şi sufletul lui tânăr şi dornic de viaţă”
„Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica greutăţi. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint…”
„Se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, «bombele de piatră» (n.a. – halterele sau ganterele de astăzi) El îi cam dovedea pe toţi”
VEZI ÎN GALERIA FOTO DE MAI SUS IMAGINI MEMORABILE CU POETUL NEPERECHE!
În fine, chiar Mihai Eminescu vorbeşte despre valoarea estetică a unor discipline sportive în „Fragmentarium”: „La femei danţul, pentru bărbaţi exerciţiu gimnastic… arată… personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii…”.
Forma fizică şi-o menţinea, după cum spune şi George Călinescu, cu lungi drumeţii, de zeci de kilometri, atât prin ţinuturile natale, cât şi pe crestele montane, traversând la pas Carpaţii, către Blaj. Preocupările fizice ale lui Mihai Eminescu au fost curmate de programul prea încărcat de la ziarul „Timpul” şi mai apoi de cumplita boală care l-a cotropit după 1882…