Unde greșește Rapidul în fiecare sezon. Andrei Vochin, sfat pentru Dan Șucu după 14 ani fără cupele europene: „Europa nu se cumpără doar cu bani!”

Paisprezece ani. Atât a trecut de când Rapid București a jucat ultimul ei meci în cupele europene. Paisprezece ani de când Giuleștiul a mai avut acea seară specială în care aerul pare mai rece, nocturna mai albă, iar oamenii vin la stadion nu doar pentru un meci, ci pentru sentimentul că aparțin unei povești mai mari decât ei.

Rapid – Heerenveen, ultimul meci european al giuleștenilor

Rapid a câștigat atunci. 1-0 cu SC Heerenveen. Gol Herea. O victorie care, în mod normal, ar fi trebuit să deschidă ceva. În realitate, a închis aproape totul. Pentru că în tur, olandezii bătuseră cu 4-0, iar calificarea fusese pierdută înainte ca Giuleștiul să mai apuce să creadă cu adevărat.

Dar nu scorul acela doare azi. Doare distanța. Era august 2012.

Doare faptul că, între timp, Rapid a ajuns să vorbească despre Europa ca despre o fotografie veche găsită într-un sertar. O recunoști, știi că ai fost acolo, dar nu mai știi exact cum se ajunge.

Iar anul acesta, încă o dată, obiectivul a fost ratat. Pentru al treilea sezon la rând cu Dan Șucu acționar principal. Trei ani în care bugetul a fost, de fiecare dată, de cupe europene. Trei ani în care așteptarea a fost mai mare decât rezultatul. Trei ani în care Rapid a avut resurse, stadion, public, energie, dar nu și acea ultimă treaptă care transformă ambiția în clasament.

Digi24.ro

Stenograme. Un lider PNL acuză că Nicusor Dan a avut un discurs „profund fascist”

Și atunci te întorci, inevitabil, la ultimul cadru european.

Rapid Bucureşti: Albuţ – Rui Duarte (Goga ’48), Oros, Glauber, Bozovic – Roman, Grigorie, Teixeira, Herea (Milisavljevic ’73) – Surdu, Ciolacu (Ilijoski ’46).

Digisport.ro

Reacția lui Ciprian Marica, după ce Ionel Ganea l-a numit ”om fără caracter”

Antrenor: Ioan Ovidiu Sabău.

O echipă care, citită azi, sună ca o listă de nume dintr-un album de familie. Nu era cel mai mare Rapid al istoriei. Nu era echipa sfertului de Cupa UEFA. Nu era formația care făcea Europa să tremure în Giulești. Dar era încă Rapidul care știa drumul. Care mai avea în buzunar harta continentală. Care încă intra într-o competiție europeană ca într-un loc familiar, nu ca într-un vis îndepărtat.

Pe banca olandezilor era Marco van Basten. Iar în echipa lui Heerenveen începea să strălucească, la 19 ani, un puști cu gleznă fină și privire de artist: Hakim Ziyech. Avea să ajungă mai târziu la Ajax, apoi la Chelsea, cotat la zeci de milioane, aproape de acea bornă de 50 de milioane de euro care separă talentul local de marfa rară a fotbalului mare.

Cum a început prăbușirea Rapidului

Rapid l-a văzut atunci de aproape. L-a atins pentru o seară. A stat în același cadru cu viitorul. Numai că viitorul a plecat mai departe, iar Rapid a rămas în urmă.

Meciul acela cu Heerenveen a fost, de fapt, ultima pagină a unei epoci de două decenii, începută în 1993 și înflorită sub patronatul lui George Copos. Două titluri. Patru Cupe ale României. Patru SuperCupe. O calificare în sferturile Cupei UEFA. Ani în care Rapid nu era doar o echipă bună, ci o stare de spirit europeană. Cu Giuleștiul incandescent, cu nopți imposibile, cu adversari mari, cu acel amestec unic de suferință și mândrie care face ca rapidismul să nu fie o alegere, ci o moștenire.

De atunci, clubul a trecut prin prăbușiri, renașteri, insolvențe, ligi mici, entuziasme noi și promisiuni mari. A primit un stadion modern, un acționar puternic, un buget competitiv. A primit, poate, tot ce-i lipsea în anii de derivă.

Dar Europa nu se cumpără doar cu bani. Se câștigă cu decizii bune, cu stabilitate, cu vestiar, cu antrenor, cu presiune dusă până la capăt. Cu acea maturitate care face diferența între un proiect frumos și o echipă calificată.

Întrebarea pe care trebuie să și-o pună conducerea Rapidului

Rapidul de azi are mijloacele. Rapidul de ieri avea însă reflexul marii performanțe adusă în club de antrenori cu ștaif ca Mircea Lucescu și conducători iscusiți, precum Dinu Gheorghe.

Și poate că tocmai asta doare cel mai tare. Că ultimul meci european nu a fost o mare izbândă, ci o victorie inutilă. Un 1-0 frumos și trist, ca o lumină rămasă aprinsă într-o casă din care pleacă toată lumea.

Au trecut paisprezece ani de atunci. Paisprezece ani în care Rapid a tot promis că se întoarce. Dar Europa, ca și Giuleștiul vechi, nu te așteaptă la nesfârșit. Trebuie să ajungi la timp. Trebuie să meriți ușa. Trebuie să bați din nou la ea nu cu nostalgia trecutului, ci cu forța prezentului.

Până atunci, rămâne amintirea acelei seri cu Heerenveen. Ultima victorie. Ultimul gol european. Ultimul Herea. Ultimul salut.

Și o întrebare care, an de an, devine tot mai grea: Cât mai poate Rapid să trăiască din Europa pe care a avut-o, fără să construiască Europa pe care o promite?