Valentina Fătu a ajuns actriță din întâmplare, ea pregătindu-se, de fapt, pentru admiterea la ANEFS. Din cauza faptului că a ratat admiterea, cunoscuta actriță și-a început studiile la o facultate de teatru.
Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK.RO, cunoscuta actriță Valentina Fătu ne povestește cum a ajuns să urmeze actoria și cât de greu i-a fost când s-a mutat în București.
Aflăm că, în copilărie, cel mai mult îi plăcea să se aventureze, la propriu, pe malul Ialomiței și că a fost mereu fata mamei și a bunicii. Valentina Fătu recunoaște că nu a copiat în viața ei la vreun examen și că dorința ei a fost să devină profesoară de sport.
Cunoscuta actriță ne spune ce greșeală nu ar mai repeta, cât de mult înseamnă pentru ea colaborarea cu Vasile Muraru și ce lucruri importante a învățat de la marele actor.
De ce teatru? Ce te-a determinat să urmezi această carieră?
-A fost o întâmplare. Mă pregătisem pentru admiterea la IEFS sau ANEFS, așa cum e cunoscut acum. Voiam să fiu profesoară de sport. Am ratat admiterea și viața m-a trimis în alte direcții. Cred că a fost o șansă. Am avut noroc, a fost o conjunctură favorabilă. Mi-am început studiile de teatru la o facultate particulară și am terminat la stat. Pur și simplu am mers odată cu valul, în direcția bună. Și nu m-am opus, mai ales nu m-am opus.
Te-au susținut părinții?
-Da! La început chiar concret, cu bani. Mama, tata, sora, un unchi, o mătușă.
Îți mai aduci aminte un moment de pe scenă, haios sau penibil, dar de neuitat?
-Se întâmplă, adesea, multe momente amuzante la scenă. Sau în culise. Dar întâmplările acelea, oricât de amuzante ar fi fost atunci, acum nu mai au haz. Oricât te-ai strădui să le povestești cuiva, nu mai au același farmec.
Uite, de pildă, eram în drum spre Calafat, aveam un spectacol, și ne-am oprit la Mănăstirea Maglavit, aflată în apropiere. Eu și o colegă tocmai ne-am dat jos din mașină, domnul Vasile era deja coborât, se asigura că putem traversa. Atunci, un om al satului, aflat alături de soția sa într-o căruță, a dat semne că-l recunoaște. Cu un zâmbet sincer și cu bucurie în voce a spus: ’Pe dumneata te știu de la televizor. Ești Radu Beligan. Adevărat, nu?’. Nu pot să vă spun decât că reacția domului Vasile a fost de milioane. A răspuns afirmativ, i-a dat binețe omului și i-a urat de sănătate. Bărbatul a mânat caii și, în timp ce căruța se îndepărta, l-am auzit spunându-i femeii: ’Vezi, ți-am zis eu?! Ți-am zis?! Beligan era…’
Cum a fost copilăria ta? Ce nebunii făceai când erai mică?
-Un univers lipsit de griji, vegheat de mama și de bunicii materni. Cele mai mari nebunii, sau mai degrabă aventuri s-au petrecut pe malul Ialomiței. Drumul până acolo era, în sine, o aventură. Ca să ajung la apă, cel mai adesea însoțită de sora mea mai mare, sau de vreun alt copil, mă strecurăm printr-o vie. Intram printr-o curte neiubită, care la vremea aceea mi se părea un labirint fără sfârșit. La capătul viei se află o poartă, veșnic încuiată pe care, cu mult efort, reușeam să o descuiem. Uneori. Alteori, ajutându-ne una pe cealaltă, o săream. Coboram, mai apoi, pe potecă îngustă a unei râpe, aflată în spatele grădinilor.
Vă era puțin frică?
-Da. Oamenii o transformaseră într-un fel de groapă de gunoi. Acolo, abandonate și ruginite, zăceau cadre de biciclete, bucăți de tablă, butoaie sparte și alte vechituri. Locul ne dădea fiori, așa că de fiecare dată când ajungeam acolo nu mergeam, alergam. Cărarea tăia râpa în diagonală și era sufocată de copaci diformi pe care nu știam cum să-i numesc. Apoi țineam drumul drept pe potecuțele alunecoase ale unei foste orezării, până ajungeam la o limbă de nisip din dreptul căreia se putea intră, lin, în apă.
Erai mai mult fata mamei sau fata tatei?
-Am fost dintotdeauna impresionată de femeile din neamul meu. Mama, bunica maternă.
Cum te înțelegeai cu sora ta când erați mici, le dădeați bătăi de cap părinților?
-Ne-am înțeles, mereu, foarte bine, mai ales că pe la 9 ani am început să-i duc dorul. Când avea cam 12-13 ani ai mei au mutat-o la o școală din București. Așa că ne vedem mai mult în vacanțe.
Cum a fost perioada liceului? Erai timidă sau prima la nebunii?
-A fost perioadă în care am descoperit Bucureștiul. Am avut toate fricile copilului din provincie care a locuit la internat. Teama să nu mă rătăcesc pe străzi (descoperisem Lipscaniul, Covaciul, strada Șelari și nu le puteam face, încă, o harta mentală). Să nu iau troleibuzul în sens opus și mai ales să nu ajung la internat după ora notată pe biletul de voie, semnat de pedagogă.
Ai copiat vreodată la vreun examen?
-Nu, la examene niciodată. Nici la teze sau extemporale. Cred că am vrut, dar n-am avut niciodată suficient curaj. Atunci era moda copiuțelor făcute din bucăți minuscule de hârtie. Nu mă puteam imagina copiind. Exercițiul ăsta, chiar și doar așa, imaginar, mă epuiza. Simțeam că-mi ia foc tot corpul. Așa că abandonam ideea, chiar înainte de a mă gândi serios la ea.
Însă, trebuie să recunosc, am fost adesea ajutată să văd foarte bine rezolvările testelor de matematică, fizică sau chimie. Asta prin bunăvoința unui coleg îngăduitor, care stătea în banca din fața mea.
Mai ții minte când ai câștigat primii bani?
-Da. Mă angajasem la Ansamblul Doina al Armatei și eram foarte încântată că reușisem să rămân în București. Eram actriță și jucam în spectacolele Ansamblului Armatei. Eram fericită.
Și pe ce i-ai cheltuit?
-Nu i-am cheltuit pe toți. Am luat flori, prăjituri și am mers într-o vizită. I-am luat mamei mele o bluză și mie ceva, parcă o pereche de pantofi. Și o rochiță verde.
A existat vreun moment în viața ta când celebritatea ți s-a ‘urcat’ la cap?
-Nu, dar nici nu cred că am fost celebră în felul acela care să-ți ia mințile.
Ce înseamnă pentru tine colaborarea cu Vasile Muraru? Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la el?
–Domnul Vasile are o inimă de aur și face parte din destinul meu profesional. E generos și lipsit de orgolii contraproductive. M-a lăsat, de fiecare dată, să-mi aflu confortul scenic. Să mă gândesc și răzgândesc de zeci de ori cu privire la personaje, abordări, interpretări. M-a făcut, de la primele apariții, egalul sau în scenă, valorizându-mă permanent. A pariat pe noi și a crezut în acest nou proiect, mai mult decât am făcut-o eu însămi.
M-a îndemnat constant să scriu și mi-a permis să gestionez proiecte importante, în care mi-a susținut și sporit creativitatea. M-a făcut să primesc succesul, atât cât este el, cu bucurie, fără stânjeneală. Și m-a făcut să admit că nu putem, și nici nu trebuie, să fim pe placul tuturor. Iar acestea, toate, sunt lecții de viață.
Cum este mama Valentina? Ai un fiu adolescent, cred că este o perioadă mai delicată.
-Sunt o mamă care, ori de câte ori e posibil și rezonabil, dă multă libertate de acțiune copilului. Am încredere în inteligența lui, în bunul lui simț, în firea lui onestă și în bunătatea lui. Suntem fericiți împreună, acasă, dar și atunci când plecăm în vacanțe. Nu le-am făcut niciodată fără el.
Care a fost cel mai greu moment din viața ta?
-Cred că cele mai grele momente vor fi despărțirile definitive de cei dragi.
Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să spui azi?
-Colecționez fotografii vechi, afișe, caiete program, care au legătură cu istoria Teatrului de Revistă ‘Constantin Tănase’. Mare parte dintre ele le-am împrumutat Teatrului de Revistă și sunt expuse în ’Aripa Cărăbuș’, din foaierului teatrului Tănase.
Ce visuri avea Valentina când avea 20 de ani și ce îți dorești acum?
-Visam să lucrez, să am o casă a mea, o familie fericită. Acum mă gândesc la ce va lucra fiul meu, că mi-ar plăcea să aibă o casă a lui și o familie fericită.
Care crezi că este cea mai mare realizare a ta de până acum?
-Că m-am educat să exist, în viața personală, și mai ales în profesie. Astfel încât să nu depind de aproape nimeni.
Dacă ar fi s-o iei de la început, ce greșeală nu ai mai repeta?
-Cel mai adesea greșelile s-au născut din alegeri pornite cu bune intenții, gândite onest, drept. Finalitatea lor a fost una nepotrivită, ceva perceput ca o greșeală. Însă nu cred să fi făcut greșeli de neiertat, căci nu am făcut ceva cu intenție. Și-atunci, orice a fost făcut greșit, a devenit un motiv de a privi, spre mine și spre alții, cu mai multă atenție. Caut să îndrept, să repar, să vindec.
Ai jucat vreodată la Loto?
-Da, în tinerețe, de câteva ori.
Ce planuri și proiecte ai pentru anul 2023?
-Să termin ce am început în 2022 și să rămân optimistă și senină.