Când FIFA a anunțat că Mondialul din 2026 va avea 48 de participante, mulți au ridicat din sprâncene. Prea multe echipe, prea multe meciuri, prea multe compromisuri. După primele săptămâni ale turneului, verdictul pare însă altul. Noul format nu a stricat competiția. A făcut-o mai interesantă.
Iar dacă tot am făcut pasul de la 32 la 48, poate că este momentul să ne punem o întrebare care până ieri părea absurdă: De ce nu 64?
Nu din motive financiare. Nu pentru audiențe. Nu pentru că FIFA ar încasa mai mulți bani. Ci, în primul rând, dintr-un motiv exclusiv sportiv. Pentru că actualul sistem de calificare nu stabilește cele mai bune 48 de echipe din lume. El stabilește cele mai bune echipe din fiecare confederație. Iar acestea nu sunt întotdeauna același lucru.
Cel mai bun exemplu este Africa. Ani la rând, continentul african a avut doar cinci sau șase locuri la Cupa Mondială. Cu toate acestea, în preliminarii rămâneau acasă naționale precum Camerun, Nigeria, Ghana, Coasta de Fildeș sau Algeria, echipe perfect capabile să joace de la egal la egal cu participantele de la turneul final.
Nici acum, când Africa și-a dublat aproape reprezentarea, problema nu a dispărut. Camerun și Nigeria au rămas din nou în afara competiției. Iar la capătul meciurilor din grupe s-a dovedit că Africa a dus mai departe 9 dintre cele 10 echipe cu care a venit la acest Mondial. Spre deosebire de Asia, Oceania sau America Centrală și de Nord, care au avut o rată de reușită cuprinsă între 0 și maxim 50%.
Situația este asemănătoare în Europa. Cele 16 locuri de astăzi nu reflectă forța reală a continentului. România, de exemplu, nu s-a calificat. Și totuși are un lot evaluat la aproximativ 57 de milioane de euro, peste cel al unui număr important de echipe prezente la acest Mondial. Italia, campioană mondială de patru ori, ratează al treilea turneu final consecutiv nu pentru că nu ar avea valoare, ci pentru că luptă într-o confederație în care concurența este infinit mai dură decât în alte părți ale lumii.
Aici apare adevărata idee. Un Mondial cu 64 de echipe nu ar însemna doar încă 16 participante. Ar însemna transformarea turneului final într-o a doua fază a calificărilor mondiale. Una în care repartiția în grupe de calificare pentru ultimele 32 de echipe să se facă pe baza coeficientului FIFA, dar nu îngrădite în fiecare Confederație în parte.
Așa ar dispărea cea mai mare nedreptate a actualului sistem: aceea că locul pe care-l reprezinți cântărește uneori mai mult decât valoarea echipei tale. Ca să ajungă la acest Mondial, Noua Zeelandă a jucat preliminarii cu Fiji (7-0), Cu Samoa (8-0) și cu Vanuatu (8-1), iar în finală a eliminat pe Noua Caledonie (3-0). În același timp, Italia, a doua clasată în grupa ei de preliminarii europene, (după Norvegia) a trebuit să joace baraje și cu Țara Galilor și cu Bosnia, în loc să se fi bătut pentru primele 32 de locuri direct acolo, în SUA, Mexic sau Canada, cu, poate, Honduras, Emiratele Arabe sau chiar Noua Caledonie. Ceea ce ar fi mult mai corect din punct de vedere sportiv.
În același timp, avantajele ar depăși cu mult latura sportivă. Mai multe țări implicate înseamnă audiențe mai mari. Mai multe piețe comerciale. Mai mulți sponsori. Mai multe povești. Mai mult interes pe toate continentele.
Fotbalul nu mai este de mult un joc european și sud-american. Dar nici nu este încă un sport în care cele mai bune 48 de echipe ale lumii ajung la Cupa Mondială.
Paradoxal, tocmai un Mondial cu 64 de participante ar putea face în sfârșit ceea ce competiția și-a propus încă din 1930. Să adune la start chiar cele mai bune echipe ale lumii.