561 de ani de la celebrul atac de noapte al lui Vlad Țepeș. Domnul valah, inspirat chiar de victima sa, Mahomed Cuceritorul

Nu ne aflăm în ziua unui jubileu prilejuit de o cifră rotundă, însă datele istorice care au rămas în memoria popoarelor atât prin însemnătatea, cât și prin ineditul lor merită mereu sărbătorite. Așa este și cazul celebrului atac nocturn al oștii lui Vlad Țepeș împotriva armatei otomane, conduse de sultanul Mahomed al II-lea. În cartea sa, intitulată scurt și cuprinzător „Vlad Țepeș” (1976, Editura Academiei), istoricul Nicolae Stoicescu povestește că strategia voievodului valah a fost inspirată chiar de faptele de arme ale lui Mahomed, care s-a folosit de aceeași tactică atunci când a cucerit Constantinopolul, la 28 mai 1453.

Mărturii din cartea „Vlad Țepeș”, de Nicolae Stoicescu: „Mahomed al II-lea folosise atacul nocturn împotriva Constantinopolului, dar nu a putut evita dezastrul”

Până la Țepeș, tatăl său, Vlad Dracul, și bunicul, Mircea cel Bătrân, experimentaseră șarjele nocturne împotriva inamicilor, dar nu la o asemenea amploare. Culmea, exemplul cel mai cunoscut fusese oferit chiar de Mahomed (Mehmet, cum îl numesc turcii) Cuceritorul.

Într-un context politic în care chiar boierii valahi ceruseră turcilor să intervină pentru a-i scăpa de teroarea impusă de Domn, care la vremea aceea susținea… lupta anti-corupție, nu prin vorbe, ci prin țepele ridicate către cer, la nivel absolut, Vlad s-a găsit în situația de a răspunde agresiunii într-un mod inedit și surprinzător pentru adversar.

„Trebuie spus că Mahomed al II-lea folosise el însuși atacul nocturn împotriva Constantinopolului, astfel încât pentru el nu era ceva cu totul nou, ca tactică de luptă. Cu toate acestea, el nu a putut evita efectele dezastruoase ale unui asemenea atac împotriva armatei sale. Un alt atac nocturn împotriva turcilor mai avusese loc, fără succes însă, și la Kossovo”, scrie Nicolae Stoicescu, citându-l pe cronicarul bizantin Laonicus (Nicolaos) Chalcocondil.

Digi24.ro

VIDEO Explicațiile Poliției după ce George Simion și Călin Georgescu au fost dați afară din secția de votare

Celebra tactică a pârjolirii satelor și a otrăvirii fântânilor, moștenită încă de pe vremea dacilor, funcționa perfect. Așadar, Vlad Țepeș știa foarte bine că, sleite de foame și de sete, detașamentele turcești erau obligate să se depărteze de grosul taberei, pentru a căuta hrană și apă. Urmărind îndeaproape armata sultanului, oastea Valahiei (sau a Munteniei, deoarece, contrar anumitor teze comuniste, termenul „Țara Românească” – folosit cu scop propagandistic și în lucrarea „Vlad Țepeș” – a existat abia din secolul al XIX-lea) nimicea imediat trupele turcești aflate în căutare de provizii.

„Ne cuprinsese o spaimă mare și ne îngropam în fiecare noapte în șanțuri”

Precum bunicul său, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș (care, în treacăt fie spus, avea să fie ucis mai târziu în urma unui complot organizat chiar de apropiații săi) întregea cu sabia opera nimicitoare a foamei, cauzând pierderi foarte grele trupelor otomane. Aici, autorul cărții la care facem referire l-a citat pe italianul Donado da Lezze, care nota: „Pregătindu-și câțiva călăreți, Vlad ieșea din păduri pe drumuri ocolite și pe poteci cunoscute și nimicea pe neașteptate mulți turci aflați fie în căutarea hranei, fie depărtați mai mult de trupă”.

Digisport.ro

Nu s-a ferit de cuvinte, iar acum se teme că va fi interzis de Donald Trump în SUA

Potrivit istoricului Nicolae Stoicescu, Constantin de Ostrovița, un bătrân ienicer sârb participant la această expediție, care și-a redactat memoriile spre sfârșitul vieții, își amintea după mulți ani groaza ce simțise înaintând prin țara pustiită, așteptând în orice clipă atacul prin surprindere al oștenilor lui Țepeș: „Ne cuprinsese o spaimă mare, deși voievodul valah avea o oaste mică și peste tot eram cu mare grijă și ne îngropam în fiecare noapte în șanțuri. Totuși, nu puteam fi siguri”.

Dincolo de această hărțuială continuă, care crea o stare de nesiguranță și măcina trupele turcești, „oastea lui Vlad Țepeș ataca tot grosul lor pe  când nu se așteptau nicidecum la aceasta și, după ce răpunea pe mulți, până să se adune la luptă, fugea iar în păduri și nu-l lăsa pe dușman să dea lupta în condiții egale. Este greu de spus câte asemenea atacuri a dat oastea lui Țepeș. Numărul de două, indicat de istoricul Domenico Balbi, se referă, probabil, la atacurile mari, nu la aceste hărțuieli”.

„Drăculea” a pătruns în tabăra otomană, ca iscoadă

Așadar, în această atmosferă apăsătoare, în care trupele otomane, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui „Drăculea”, cum i se spunea voievodului, grație apartenenței la „neamul Drăculeștilor”, nu din pricina unor povești romanțate. „Domnul a ales acest moment cu multă dibăcie. După un marș istovitor de 10 – 12 zile printr-o țară necunoscută, în care din orice parte putea să apară dușmanul prin surprindere, mândra oaste turcească pe care de abia o ducea pământul își rărise simțitor rândurile”, se arată în lucrarea citată.

Despre „Drăculea” s-au scris cărți de ficțiune și s-au făcut o mulțime de filme. Adevărurile, însă, aparțin istoricilor. Așadar, tot din cartea „Vlad Țepeș” am aflat că, „știind că nu va putea înfrunta oastea turcă în câmp deschis, unde ar fi fost înfrânt, Țepeș s-a gândit la o soluție nouă, pe care nu o mai aplicase niciun domn înaintea sa, dar pe care o va relua peste cinci ani, în 1467, la Baia, Ștefan cel Mare: atac prin surprindere noaptea, la adăpostul întunericului”.

Locul declanșării atacului a fost ales dinainte de voievodul care a construit în apropiere o tabără cu metereze și cu șanțuri. Acest loc se afla în apropierea unui „decor” pregătit, de asemenea, din vreme, mai exact o pădure cu țepe, în care erau înfipte trupurile turcilor uciși anterior, un spațiu deloc îmbietor, pe care urmau să-l traverseze ulterior oștile sultanului. Mai mult, înaintea declanșării atacului, Vlad s-a informat în amănunt asupra modului în care era organizată și apărată tabăra lui Mahomed.

Din nou este citat Chalcocondil, care scrie: „Domnul însuși venea și ziua foarte aproape de tabără și se uita la cortul împăratului. Mai mult, viteazul voievod, care știa turcește, ar fi pătruns ca iscoadă chiar în tabăra otomană. Cunoscându-i îndrăzneala, știm că Țepeș avea un scop precis: demoralizarea turcilor și uciderea sultanului”.

„Țepeș urmărea să-l ucidă pe sultan, dar a nimerit la corturile vizirilor”

Asupra timpului în care s-a produs atacul, mărturiile rămase sunt contradictorii. După informațiile culese de episcopul Nicolae de Modrussa, atacul ar fi durat de la începutul nopții până înainte de zorii zilei. Chalcocondil susține că atacul a început „la straja întâia de noapte”, (la trei ore după asfințitul soarelui) și a durat „până se lumina de ziuă”. Conform cronicarului Ducas, șarja s-ar fi desfășurat „dis de dimineață, când încă era întuneric”. În fine, bătrânul ienicer sârb la care am făcut referire nu-și mai amintea decât că valahii i-au atacat pe turci „într-o noapte”.

Referindu-se la modul în care s-a desfășurat atacul nocturn și la efectele sale dezastruoase pentru armata otomană, Nicolae Stoicescu se bazează pe aceleași surse și precizează că „Țepeș ar fi năvălit cu 7.000 sau cu 10.000 de călăreți, producând o spaimă mare în tabără, unde turcii, înspăimântați și apucați de mare frică, se socoteau dați cu totul pieirii”.

„Atacul a avut loc la lumina făcliilor și în sunete de corn. Turcii, deși apucați de mare frică, nu și-au părăsit corturile, deoarece crainicii sultanului strigau prin tabără ca toți oștenii să rămână pe loc, sub amenințarea cu moartea. Primul corp de oaste întâlnit de oștenii lui Țepeș a fost armata asiatică, pusă repede pe fugă”, se menționează în volumul citat.

Evident, momentul în care Vlad a încercat să-l ucidă pe Mahomed al II-lea este menționat detaliat: „Înaintând în ordine desăvârșită și bine închegată, oastea lui Țepeș urmărea să ajungă la cortul sultanului. Însă, din greșeală, a nimerit la corturile vizirilor Mahmut și Isaak, unde s-a dat o luptă mare, în care valahii, luptând în rânduri bine strânse, n-au avut nicio pierdere care ar fi vrednică de însemnat”.

În timpul confruntării care a avut loc în fața respectivelor corturi, garda sultanului a avut posibilitatea să se pregătească pentru a întâmpina eventualul atac decisiv al cavaleriei lui Vlad Țepeș. Totuși, călăreții valahi nu s-au mai putut bate decât puțin timp, pentru că se lumina de ziuă, astfel că au fost nevoiți să se retragă.

Descrierea lui Chalcocondil, la care face referire Nicolae Stoicescu, este prețioasă mai ales grație faptului că indică scopul principal al atacului de noapte, și anume uciderea sultanului Mahomed al II-lea, prin care Vlad Țepeș urmărea să creeze o stare de debandadă într-o tabără lipsită de liderul său. Dacă sultanul ar fi fost omorât, fără îndoială că atacul nocturn ar fi avut urmări dezastruoase pentru armata turcă și pentru Imperiul Otoman, în ansamblul său.

„Oastea valahului a provocat un măcel de necrezut, fără a suferi mari pierderi”

O altă descriere foarte interesantă, mai puțin utilizată de istorici, este bazată pe mărturiile strânse de episcopul Niccolo de Modrussa de la unii participanți la bătălie. În opinia clericului, „oastea valahului Țepeș a provocat în tabăra turcilor un măcel de necrezut, fără a suferi mari pierderi”. În relatarea lui Modrussa intervine și un element nou, mai puțin plăcut. O anumită lipsă de hotărâre a unuia dintre comandanții armatei lui Vlad Țepeș a făcut ca rezultatele atacului să nu fie decisive, dacă privim „obiectivele” voievodului: „Dacă nu ar fi fost această lipsă de curaj și dacă turcii nu ar fi păstrat disciplina, Țepeș ar fi obținut cea mai mare și strălucită victorie!”.

Iată, însă, și textul lui Modrussa, într-o traducere făcută de Șerban Papacostea, în lucrarea „Romanoslavica”, din 1966: „Domnul a pătruns la începutul nopții cu o parte a trupelor în tabăra turcească, străpungând fortificațiile și, în tot cursul nopții, alergând ca un fulger în toate direcțiile, a făcut un măcel mare. Încât, fie dacă celălalt dintre comandanți, căruia îi încredințase restul trupelor, ar fi avut tot atâta curaj, fie dacă turcii s-ar fi conformat mai puțin strict poruncilor repetate ale sultanului de a nu părăsi garnizoanele din pricina ciocnirilor nocturne, fără îndoială că valahul ar fi dobândit cea mai mare și strălucită victorie”.

Mărturiile sunt, însă, diferite. Tot în „Romanoslavica” este amintită scrierea cronicarului Ducas, care a adăugat un element nou și anume că, buimăciți de somn și neștiind care este adversarul, deoarece mulți dintre călăreții munteni erau îmbrăcați în uniforme otomane, turcii începuseră să se omoare între ei. Această teorie infirmă, așadar, teoriile referitoare la ordinea care domnea în armata lui Mahomed al II-lea.

Dincolo de aceste dovezi categorice ale succesului oștii lui Vlad Țepeș obținut în timpul atacului de noapte, numai cronicile turcești caută, cumva în mod firesc, să ascundă dezastrul suferit de trupele otomane, afirmând că încercarea lui Vlad Țepeș de a ataca prin surprindere tabăra sultanului nu a reușit. Cronicarul Orudj susține că Mahomed al II-lea „nu a putut să dea lupta cu afurisitul voievod Dracula-oglu, căci acesta nu a venit față în față, ci a atacat peste noapte, dar n-a izbutit”.

„Spectacol” cu 20.000 de cadavre trase în țepe, în așteptarea lui Mahomed al II-lea

Ce s-a întâmplat, însă, după finalul bătăliei? Nicolae Stoicescu a făcut din nou apel la memoriile ienicerului sârb Constantin de Ostrovița, amintind că singura ispravă a armatei sultanului a fost aceea că, a doua zi, turcii au prins câteva sute de valahi și „împăratul a poruncit ca pe toți să-i taie în două”. A fost o slabă răzbunare pentru marile pierderi suferite în timpul atacului de noapte când – potrivit aceleiași surse – care exagerează în mod evident sub puternica impresie produsă de faimoasa șarjă, „valahii au omorât 100.000 de turci”.

După atacul nocturn, Mahomed al II-lea a continuat marșul spre capitala Târgoviște, luând în fiecare noapte măsuri speciale de apărare. Își înconjura tabăra cu palisade, o ținea închisă și poruncea ca oștile să fie ținute sub arme, zi și noapte. Înaintând cu armata în rânduri strânse, Mehmet a ajuns la Târgoviște, dar capitala a fost apărată de tunurile lui Vlad Țepeș. Din motive greu de înțeles, sultanul nu a încercat să cucerească orașul, ci a trecut pe lângă el.

Ei bine, la câțiva kilometri de Târgoviște, pe unde știa că va trece Mahomed al II-lea, Vlad Țepeș a pregătit un spectacol special. „Pe o lungime de circa 3 kilometri și o lățime de un kilometru, se întindea o câmpie în care erau înfipte aproximativ 20.000 de cadavre. În coșurile piepturilor celor morți, intrați în putrefacție, ciorile și vulturii își făcuseră cuiburi. Între cei uciși se aflau soldați ai Islamului și mai presus de toți, Hamza (n.r beg de Nicopole), subașa (n.r prefect) mort al Giurgiului ars, purtând încă pe ciolanele sale mucede zdrențe de catifea roșie”, și-a încheiat povestea Nicolae Stoicescu.