Sport

Ziua de aur de la Beijing: “Doamne, eu chiar sunt campioană olimpică?” Exclusiv

În urmă cu aproape 13 ani, Alina Dumitru devenea la JO de la Beijing prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc.
05.08.2021 | 14:00
Ziua de aur de la Beijing:
Alina Dumitru povestește ziua de aur de la Beijing: "Doamne, eu chiar sunt campioană olimpică?".
ADVERTISEMENT

Alina Dumitru, prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc, a acceptat invitația FANATIK de a povesti ziua de aur: 9 august 2008. Ziua în care a fost invicibilă pe tatami-ul de la Beijing și ziua în care și-a învins “nemesis-ul”, pe nipona Ryoko Tani, imbatabilă la nivel internațional în ultimii 12 ani și campioana ultimelor două ediții. Ne așezăm comod în fotolii și suntem gata să rememorăm una dintre zilele memorabile ale României la Jocurile Olimpice, în cuvintele Alinei Dumitru:

“Gândul pe care l-am avut la plecarea spre Beijing a fost acela de a obține o medalie. M-a motivat și mai mult faptul că am ratat de puțin bronzul la Atena. Dar aici voiam medalia cea mai strălucitoare. Toți sportivii se gândesc la asta, chiar dacă spun altceva.

ADVERTISEMENT

Dar o aveam pe acea japoneză, Ryoko Tani, de care nu puteam nicicum să trec. Când am văzut tragerea la sorți și că am căzut cu ea pe aceeași serie mi-am spus că este greu să ajung în finală. Ne întâlneam în semifinale și îmi spuneam că e greeeeu să o înving. Așa am avut norocul de fiecare dată. Că erau Mondiale sau Jocuri Olimpice, noi ne întâlneam în fiecare serie. Dar clar n-am cedat. Am lucrat acasă, am făcut tot ce mi-a stat în putință de a trece de acel adversar.”

Alina Dumitru povestește ziua de aur de la Beijing: “Așa suntem învățați, să disputăm totul într-o singură zi”

„Deschiderea a fost pe 8 august, iar concursul nostru avea loc o zi mai târziu. Nu era neapărat greu pentru mine. Așa suntem învățați, să disputăm totul într-o singură zi. Eu spun că este mai bine așa. Termini totul și nu mai stai cu emoții pentru fiecare zi în parte. Trăiești toate acele emoții într-o singură zi. Pentru mine clar a fost mai bine așa. N-a fost ceva care să mă pună pe gânduri.

ADVERTISEMENT

Pe 9 august dimineața m-am trezit, a venit antrenorul la mine. Trebuia să mergem la cântar. Pe vremea aceea cântarul se făcea în aceeași zi. În timp ce plecam acolo, am discutat tactica, știam cu cine avem de luptat. La cântar n-am avut nicio emoție, pentru că știam că n-am nicio problemă cu categoria.”

“Mi-am văzut adversarele acolo, printre care și pe Ryoko. În acel moment, emoțiile mele au început să crească”

„Mi-am văzut adversarele acolo, printre care și pe Ryoko. În acel moment, emoțiile mele au început să crească. Cu adversarele nu avem ce să discutăm înainte de concurs. Doar cu antrenorul vorbeam tot ce mai era de făcut, strategii și alte nebunii pe care le mai avem noi pentru a putea câștiga.

După cântar am servit micul dejun și apoi am plecat înapoi în cameră să mă mai odihnesc. Competiția începea după ora 11:00 și după un timp, am plecat hotărâtă spre sală, cu gândul de a aduce o medalie.”

ADVERTISEMENT

“Așa cum eu mă pregătesc pentru fiecare adversar, așa s-au pregătit și ele pentru mine”

„Când am ajuns la arenă, emoțiile clar creșteau, se apropia momentul în care întâlnesc primul adversar. Cel mai important era primul meci. Pentru că dacă treci de el, emoțiile mai scad pentru următorul.La Jocurile Olimpice intervalele nu sunt atât de mari. Se desfășoară doar două categorii într-o zi și atunci meciurile vin mai repede, probabil la un interval 30-40 de minute, în funcție de încheierea celorlalte meciuri.

Primul adversar a fost Eva Csernoviczki din Ungaria. Am avut “n” meciuri desfășurate cu ea. Am învins-o de mereu, însă fiecare meci este diferit. Așa cum eu mă pregătesc pentru fiecare adversar, așa s-au pregătit și ele pentru mine. O cunoșteam clar, știam ce face, ce deplasare are, ce prize are.”

“După ce am trecut de Eva, au mai trecut și emoțiile, m-am mai liniști”

„Am încercat să duc meciul cu ea așa cum am dus-o de fiecare dată pentru că o învingem și prin Ippon, dar și printr-un rezultat care să mă ducă până la final. De data asta așa a și fost. Am avut meciul câștigat doar prin wazari. A fost un meci destul de greu pentru că ne cunoșteam foarte bine. A reușit să mă blocheze. Iar primul meci a fost foarte important pentru că te poți încălzi. Însă eu mi-am făcut debutul dificil. Eram la Jocurile Olimpice, era normal să am un adversar greu pentru că aici se califică cei mai buni. Foarte rar reușesc sportivii mai slabi să treacă de cei puternici.

ADVERTISEMENT

După ce am trecut de Eva, au mai trecut și emoțiile, m-am mai liniștit. A urmat un meci cu o sportivă din Coreea de Sud, Kim. Nu știu dacă am avut trei meciuri cu ea, deci nu o cunoșteam destul de bine. Pentru mine era una adversar mai accesibil, așa, pe stilul meu. Eram mai bine, chiar am avut emoții cu Eva. M-am mai liniștit, am putut să fac față presiunii. Împotriva lui Kim nu a durat foarte mult meciul. I-am făcut o tehnică la care nu se aștepta. Ea știa că eu sunt dreptace, dar am intrat pe partea stângă. La Jocurile Olimpice trebuie să pregătești ceva special pentru fiecare adversar.”

“Am simțit ca și cum am făcut o întindere. M-am speriat și cu greu m-am ridicat de jos”

„Deși am încheiat acel meci, când eram la pământ am simțit că m-am accidentat. Am simțit ca și cum am făcut o întindere. M-am speriat și cu greu m-am ridicat de jos. Am avut medicul cu noi și imediat după meci m-a dus în cabinet să îmi facă repede ceva pentru că urma meciul cu Ryoko. Nemesis-ul, adversarul de care nu reușeam să trec niciodată. Nu plecam cu prima șansă, clar. A fost mai bine așa, că ea era favorita. Îmi doream enorm de mult. Acasă am lucrat pentru fiecare adversar, însă pentru ea am muncit în mod special. Pentru restul de adversare am lucrat 20%, iar pentru ea cred că 80% din timp.

În special la poziție am avut de ajustat. De obicei am o poziție mai înaltă, însă acum a trebuit să las centrul de greutate puțin jos și ca să stau cu genunchii mai flexați era mai dificil pentru că îmi oboseau picioarele. Lucrând acasă mi-am exersat poziția și am fost ok. Când am intrat în meci era surprinsă pentru că eu nu mai eram așa cum mă știa. Nu putea să își facă tehnicile ei și am văzut că s-a pierdut puțin. Și, am ținut. Am fost mult mai activă la prize, mult mai hotărâtă și nici poziția nu i-a convenit. N-a reușit să mă arunce cu nimic, nici eu pe ea. Dar a primit o penalizare.”

ADVERTISEMENT

“Acele secunde mi s-au părut un infinit. Mi-am spus: «Doamne, să treacă aceste 30 de secunde cu bine!»”

„Pentru mine a fost suficient. Au mai rămas 30 de secunde. În acele secunde se poate întâmpla orice. Poți să pierzi și în ultima secundă. La noi nu este gata. Acele 30 de secunde mi s-au părut un infinit. Mi-am spus: «Doamne, să treacă aceste 30 de secunde cu bine!». Am reușit să îmi fac eu lupta mea pentru prize, să o țin departe, să nu mă trântească, sau să primesc și eu  o penalizare. N-am lăsat garda jos, am fost și mai hotărâtă. Până nu am auzit gongul, nu am cedat un centimetru. Cred că acela a fost momentul meu de glorie. Aia a însemnat finala adevărată.

Mă relaxasem, chiar mă relaxasem înainte de finală. Și nu mă aștepta un adversar de bătut acolo. Cubaneza Yanet Bermoy era periculoasă. Am mai avut un meci cu ea pe care l-am pierdut. Deci, clar nu era un adversar de lăsat și să îmi pierd concentrarea.”

“«Alina, mai e finala. Te-ai relaxat? Ce faci?». Aoleo, da, finala”

„Au venit și televiziunile pentru interviuri, eu m-am dus să povestesc cu ei, atât de relaxată eram. A venit antrenorul și m-a strigat: «Alina, mai e finala. Te-ai relaxat? Ce faci?». Aoleo, da, finala. A fost un moment și de râs, dar și de concentrare. A venit antrenorul să mă ia: «Hai că nu e gata! Mai ai încă de tras». Pentru mine aia a fost finala și clar gata a fost. M-am relaxat total.

Dar eu mă pregătisem pentru fiecare adversar, absolut fiecare. Am avut un stagiu în Spania înainte de Jocurile Olimpice, am luptat cu acea cubaneză și am simțit cam ce puteam să îi fac. Mi-a spus antrenorul atunci să nu aplic nimic nou cu ea, să las surpriza pentru JO. Ceea ce simțeam că pot face la stagiul de pregătire am făcut în finala de la Beijing pe care am câștigat-o în 80 de secunde prin Ippon. Imediat după procedeu, am simțit o relaxare totală. Nici nu putea fi altfel.”

“Mă uitam la ea și îmi ziceam: «Doamne, eu chiar sunt campioană olimpică?». Ceea ce am visat atâția ani… Nu știu, eram flower power”

„Chiar nu realizezi când câștigi medalia de aur. Mă uitam la ea și îmi ziceam: «Doamne, eu chiar sunt campioană olimpică?». Ceea ce am visat atâția ani… Nu știu, eram flower power. Să râd, să plâng, să sar, să mă duc să îmbrățișez lumea… Este greu să descriu ce simțeam în momentele alea.

Este o bucurie pe care ți-o dorești pentru o muncă pe care ai depus-o atâția ani și sacrificiile pe care le-ai făcut nu au fost făcute degeaba. Până la urmă, visul s-a îndeplinit. Ți se imprimă toate în cap. A urmat festivitatea de premiere.”

“Am fost premiată de un mare campion olandez și, bineînțeles, de domnul Marius Vizer. El a plâns în momentul în care s-a intonat imnul României”

„A fost ceva foarte emoționant. Am fost premiată de un mare campion olandez și, bineînțeles, de domnul Marius Vizer. El a plâns în momentul în care s-a intonat imnul României. Apoi am mers direct la doping. N-am avut nicio treabă.

Abia așteptam să plec și să mă bucur cu toții. Am ajuns la satul olimpic în blocul în care stăteam și am avut o mare surpriză. Era scris de către sportivi: «Felicitări, Alina! Ești cea mai bună». Am ajuns destul de târziu, sportivii care aveau concursuri a doua zi erau în camere, însă ceilalți au venit la noi să ne felicite. Am fost primită cu flori și îmbrățișări. Așa s-a încheiat acea fericită zi de 9 august.”

“Acum când mă rememorez tot ce s-a întâmplat acolo, mi se zbârlește pielea: «Oh God! Ce am fost și ce-am ajuns»”

„Este cel mai frumos atunci când ai medalia de aur și mai stai câteva zile acolo. Au fost momente minunate și cu antrenorul. Eram invitați peste tot la tot felul de evenimente. Nici nu știu cum a trecut, pentru că am stat ceva. Într-un fel îmi doream să ajung mai repede acasă, dar îmi și plăcea să stau acolo. Trăiam momente frumoase.

A fost o experiență extraordinară și am trăit niște momente unice. Acum când mă rememorez tot ce s-a întâmplat acolo, mi se zbârlește pielea. Când m-am întors acasă nu îmi venea să cred că lumea mă oprea pe stradă să mă felicite. Deși câștigasem cinci titluri europene la rând până atunci, nu s-a întâmplat asta niciodată. Poate și pentru că acea zi de 9 august am fost mediatizată și a văzut toată lumea concursul. Îmi spuneam: «Oh God! Ce am fost și ce-am ajuns»”

De Alina Dumitru, povestit lui Marian Popovici 

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE