Andrei DICU despre dublul Mergea/Tecău: NE-AM ROMÂNIZAT ŞI PARCĂ N-A FOST RĂU

Meciul câştigat de dublul Florin Mergea – Horia Tecău în faţa brazilienilor Melo şi Soares are o însemnătate mult mai adâncă decât a unei simple partide de tenis.

Sigur, în prima fază am fi cu toţii tentaţi să dăm cu pietre în publicul spectator, care s-a comportat într-o manieră care depăşeşte nu doar graniţele unei atmosfere (să zicem, deşi chiar şi aşa ar fi exagerat) specifice Cupei Davis, dar chiar şi barierele unei aprige dispute judeţene de pe la noi, dintre Avântul Prăbuşirea şi Real Laba Gâştii. Totuşi, dincolo de sentimentele care ne încearcă, apropo de prestaţia „galeriei spoi – tingiri”, nu ne putem opri să ne întrebăm dacă, nu cumva, brazilienii încă mai aruncă banane unii într-alţii…

Important este altceva. Victoria perechii Mergea – Tecău poate fi considerată simbolică pentru noi toţi. Este de notorietate faptul că, în particular, cei doi nu se înţeleg foarte bine şi că nu vor fi niciodată prieteni, în sensul propriu al cuvântului. Cu toate astea, au ştiut să se adune şi să facă faţă unei presiuni trepidante. Sigur, i-a ajutat şi valoarea superioară brazilienilor, dar cum la capitolul psihic cu românii nu ştii niciodată cum decurg lucrurile, ne-am fi aşteptat la orice, inclusiv la o nouă şi glorioasă înfrângere, aşa cum ne-a obişnuit această ediţie a JO.

Ei bine, Mergea şi Tecău ne-au arătat că se poate, ne-au demonstrat că putem remedia ce ne lipseşte nouă, românilor, dintr-un viciu istoric: coeziune, ataşament, solidaritate, spirit de echipă, unitate şi mai ales respectul faţă de propriile valori. Un asemenea meci îndeamnă la reflecţie şi dacă, de multe ori, în sport ne place să visăm gândindu-ne „oare ce ar fi fost dacă?…”, am putea proceda în acelaşi mod şi în viaţa cotidiană. Am asistat la o noapte de românizare bruscă şi parcă n-a fost chiar atât de rău… Ne-am simţit altfel, nu-i aşa?

Patriotismul nu înseamnă să te urci pe pereţi şi să ragi precum un babuin în călduri, să huidui o Regină moartă pentru că n-a stat la coadă la covrigi la Republica sau pe Victoria Socialismului şi nici să declami, apoteotic, de la înălţimea staulului de la „Oficială” „ţara mea, familia mea, io am făcut totu’ pentru România!”, ci să te respecţi pe tine şi pe cei din jur, pentru a fi tu respectat, de tine însuţi şi de cei din jur, indiferent de flegmele verbale sau ideologice care te urmăresc, de prejudecăţi şi chiar de sindromul unei decăderi mai mult sau mai puţin meritate, dar care şi ea face parte din viaţă. Totul se transformă, aşa că avem şi noi şansa propriei noastre alchimii.

În final, evident că ne-am dori cu toţii ca Mergea şi Tecău să joace, din nou, împreună, în circuitul ATP. Dacă va fi sau nu aşa, nu avem cum ştii, cel puţin deocamdată. Cert este că, deocamdată, setul decisiv în materie de educaţie le-a stat la dispoziţie.