Andrei Dicu, după Supercupa României: Ştiţi Bancu(l) cu Mitriţă? Le şterpeliră CFR-iştii fiesta!

Dintr-atâta entuziasm, la Craiova, nuntaşii s-au transformat în bocitoare. Vrură juveţii să ia prima Supercupă din istorie, da’ îi văzură ardelenii… Echipa lui Mangia căzu în propria capcană, a hei-rup-ului steril. Băieţii făcură spectacol, în tribune şi în teren, dar ratară în disperare. Apoi, suporterii fugiră din tribune, de parcă i-ar fi plouat cu ceară, deşi normal era să le ofere învingătorilor respectul cuvenit, pentru că în viaţă trebuie să ştii să şi pierzi. Toate acestea s-au petrecut într-un context mercantil desăvârşit, fatal pentru juveţii care sporiră zestrea de trofee a CFR-ului.

Mic manual de ţinut milioanele la ciorap

Prestaţia din teren a jucătorilor clujeni a fost, în ansambu, superioară oltenilor. Faptul că CFR s-a impus cu 1-0, printr-un gol marcat dintr-un penalty comis stupid, nu trebuie să surprindă şi poate că dacă acea lovitură de la 11 metri n-ar fi fost transformată de Culio sau nu ar fi existat, echipa lui Edi Iordănescu tot ar fi câştigat. Din mai multe motive, de la inteligenţă şi maturitate, până la valoarea luată per ansamblu. Această valoare este dată nu doar de driblangiii din iarbă, ci şi de forţa grupului, de felul în care ştii să gestionezi un lot. Spre exemplu, Ţucudean a refuzat să plece acum în China, tocmai pentru a juca în finala de la Craiova. Asta înseamnă să-ţi respecţi meseria şi pe tine însuţi. De partea cealaltă, plecările masive (Băluţă, Gustavo, Screciu) au lăsat un loc viran, chiar dacă au îmbogăţit clubul, din punct de vedere financiar. Sigur, acum băieţii au bani, dar i-au pus, muică, la ciorap sau sub mileurile de sub plasme. O fi Oltenia Cosmosul mingicarilor, dar o strategie de durată nu se mai poate face, în contextul fotbalului modern, la mica ciupeală, cu petice. L-am văzut pe Cicâldău şi încă un portar tânăr, Pigliacelli, dar, vorba regretatului Dem Rădulescu, „aici scrie doar două sute lei. Puţin, foarte puţin…”. Drept şi prin urmare, alb-albaştrii au păţit exact ce le pregătiseră ei vişiniilor, pentru că, în final, CFR-iştii le şterpeliră şi Supercupa şi fiesta, deja programată. Poate că sânge n-a curs, că nu-i „Dracula Land”, da’ donară băieţii la lacrimi de s-a umflat Jiul. N-a mai mers nici cu şmecheria oltenească, nici cu ajutorul galeriei, pentru că ardelenii au fost solizi, „legaţi” şi eficienţi. N-au mai funcţionat nici fentele de promenadă, cum a fost încercarea de a echilibra scorul în final, când la pătrunderea lui Bancu a ieşit lovitura pe care, cu graţie, Mitriţă a trimis-o în văzduh… N-a mai mers, pentru că… asta a fost pe gazon: văzduh şi multă frustrare.

„Nea Puiu ăl mic ” moşteneşte norocul părintelui

Fără niciun fel de glumă, este de notorietate norocul proverbial al fostului selecţioner, Anghel Iordănescu. Nea Puiu „ăl mare” a ieşit, din multe situaţii, ca prin urechile acului, nu doar graţie unor jucători de excepţie (Hagi, Popescu, Răcucioiu, etc) ci şi datorită deja celebrului său „bulan” (expresie tipică fotbaliştilor…), lucru care pare să i se petreacă şi lui Edi Iordănescu, altfel spus lui „Nea Puiu ăl mic ”. Aflat la întâiul meci oficial pe banca CFR-ului, a reuşit să cucerească primul trofeu din cariera sa de antrenor şi cel de-al treilea de acest tip din palmaresul grupării din Gruia. Sigur, a preluat o echipă deja formată, el însuşi a arătat că are valoare, ca tehnician, dar l-a ajutat şi şansa, în condiţiile în care a jucat, practic, în deplasare. Păcat de glumiţele acelea de liceean, de dinaintea meciului, în care ironiza telefoanele finanţatorului oltean, Rotaru. Asta ne strică pe noi, românii, bârna din ochiu’ altuia şi miştocăreala cu orice preţ…

Avem un Mondial. Cum procedăm?

De o lună, tot privim cu plăcere meciurile de la Mondialul din Rusia. În momentul în care scriu aceste rânduri, încă mai avem de văzut finala, dintre Franţa şi Croaţia. Dincolo de pasiunile fiecăruia pentru o echipă sau pentru alta, important e ce băgăm la ghiozdan. Adicătelea, ce pricepem… Pentru că, făcând o comparaţie între jocurile din Rusia şi ce am remarcat în finala Supercupei, unde s-au întâlnit laureatele sezonului trecut, se pare că unii dintre noi n-au prea înţeles nimic din prestaţiile jucătorilor prezenţi la turneul final. Am remarcat, în schimb, multă nervozitate şi multe faulturi inutile şi groteşti. Mailat şi Arlauskis parcă jucau într-un film de groază, făcut pe genunchi, într-un subsol din Regie. Sigur, e lung Pământul, ba-i Mailat, dar să te repezi zeci de metri la propriul coleg, cum a făcut-o portarul clujenilor, mai rar… Am contemplat şi câteva ieşiri criminale, cum a fost cea a lui Camora, dar şi mici cafturi comice, petrecute la centrul terenului, justificabile doar prin „tensiunea ” jocului, la care se adaugă arbitrajul bizar al lui Radu Petrescu (i s-au imputat vreo trei penalty-uri neacordate!) şi parcă totuşi a fost prea mult. Prea părem departe de felul în care se joacă fotbal, în lumea modernă. Prea ne lăsăm seduşi, în continuare, de epoca lui Fred Flinstone…

Regrete, regrete, frumoasele noastre regrete…

Cu ce gânduri plecăm la culcare, după un asemenea meci? Probabil, am putea reflecta la un Mitriţă individualist şi ineficient, spectaculos dar ratangiu şi nefamiliarizat cu jocul de echipă, ceea ce e destul de grav atunci când un asemenea fotbalist devine una dintre marile speranţe ale unei Naţionale care a rămas prea mică. Una e să fii un artist care te-ai lipit de sufletele fanilor unei echipe de club, precum marca de scrisoare, dar alta e să fii productiv. În rest, ne mai rămâne o poveste neterminată a Craiovei, certitudinea unui Cluj cu detentă, un „OZN ” depopulat prematur şi trei tiribombe arteziene, din care fluturau miile de confetti în spatele preşedintelui Burleanu, pentru ca imaginea patetismului să fie desăvârşită…