Daniel Şendre, la moartea lui Andrei Gheorghe. “Am fost un laş”

E seară. Târziu. Cel mic doarme, de mult, lângă mama lui. În casă e linişte, mult prea linişte, o linişte pe care de când s-a născut, cu mai bine de trei ani în urmă, nu o suport. La fel e şi când se duce la grădiniţă sau iese afară, la joacă, de aceea ziua plec de acasă şi eu în orele alea, chiar dacă n-am treabă, iar seara mă culc devreme, la cel mult o oră după el. Mă omoară liniştea aia!

Ieri, ca niciodată, am stat mai târziu, citind articole despre Andrei Gheorghe. Cele mai multe dintre ele mă enervează, unele mă scot din sărite chiar, dar le citesc pe toate, până la ultimul rând. Apoi dau peste unul scris de Ana-Maria Caia, în 2015.

Îl știe pe Gheorghe din ’98, toamna. L-a văzut de zeci de ori dând interviuri ziariștilor și de sute de ori luând interviuri altora. Îi știe pe de rost numărul de telefon. L-a cunoscut, deci, îndeaproape, de aceea şi scrie cu sufletul, ca despre un om mişto, cât timp e în viaţă. La final, i-am mulţumit Anei şi i-am spus că o invidiez pentru şansa pe care a avut-o. Eu i-am dat cu piciorul.

În urmă cu câteva luni, am lansat un site pe care împreună cu un prieten ne propuneam să scriem lucruri interesante despre oameni la fel. În zilele acelea mi-a venit ideea să îi solicit un interviu lui Andrei Gheorghe. Nu-l cunoşteam face to face, ne vorbeam doar pe Facebook şi o dată sau de două ori, parcă, am dialogat şi pe Messenger. Mi-a spus ceva, eu am răspuns, amândoi am râs. Atât! Eram pe aceeaşi lungime de undă, iar asta îmi dădea curaj. Dar nu suficient încât să îndrăznesc să-i solicit interviul despre care vorbeam, deşi nu m-aş descrie drept un tip timid neam. Dimpotrivă, sunt superficial şi iau multe lucruri din viaţă în glumă. “Lasă, că îi zic când ajung în ţară”, eu la Londra trăind, îmi ziceam. De atunci am fost de vreo trei ori acasă, cred. Şi tot nu i-am zis. Mi-era teamă. Teamă pentru că mă va refuza, iar eu nu ştiu să primesc fără resentimente un refuz, n-am ştiut niciodată, teamă de a nu fi ridicol, de a nu-l jigni, cumva, pentru că site-ul era mult prea mic şi neînsemnat pentru cât de mare era Gheorghe. Dar la fel a fost şi după ce am început să scriu pentru Fanatik.

Dialogam pe Facebook, v-am zis, reacţiona la unele dintre postările mele, eu la ale lui, îmi dădea like la câte un articol scris aici sau te miri unde. Iar eu tot amânam să-i zic ce naiba voiam. Un interviu, şansa de a bea o cafea, impulsul de a-l cunoaşte faţă în faţă. Ştiam şi cum o să-l abordez, îmi făcusem tot scenariul în cap. Era ceva legat de fumat, auzisem că fuma mult, suicidal chiar, dar nu pot şi nici nici nu vreau să vă zic, dacă nu i-am zis lui. Ştiam şi că o să-i placă!

Luni seara, pe 19, eram prin dormitor, căutam ceva printre nişte acte. Am scos telefonul din buzunar şi am realizat imediat că s-a întâmplat ceva rau, pentru că aveam multe notificări. Vreo 12 numai pe Messenger. Am deschis-o pe prima. Gabriel. “A murit Andrei Gheorghe, frate”.

Mintea mea s-a blocat. Am deschis-o instinctiv pe a doua. Andrei. “Băi, cică a murit Andrei Gheorghe”. Apoi pe cea de la Marius.

Am intrat pe Facebook şi am citit câteva ştiri, deşi toate spuneau acelaşi lucru. Dar fix acelaşi lucru, în cuvinte puţine. Mintea mea refuza să proceseze informaţia. Click pe bara de sus în Facebook, tastat “Andrei Gheorghe”. Zeci de mesaje pe peretele lui. Am deschis din nou aplicaţia de Messenger şi am căutat fereastra cu el. “Active 15 h ago”.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

Nu ştiu cât timp m-am uitat în gol la dialogul cu Andrei, ştiu doar că atunci când am ajuns în living mi-am luat copilul în braţe şi l-am strâns tare la piept pentru câteva secunde, pe care le-aş fi dorit ore, dacă m-ar fi lăsat. Atât de repede şi de absurd se poate termina totul, ha!? Dar e prea agitat, dragul de el! Apoi am rugat-o pe mama lui să deschidă un post de ştiri românesc, fiindcă a murit cine a murit. “Tu nu vorbeşti serios!”

Ba da! Mintea mea procesase, în sfârşit, informaţia, pentru că de acceptat nu a acceptat-o nici acum.

Ei s-au dus la culcare apoi. Eu am ieşit pe balcon şi am fumat trei-patru ţigări, una după alta. “Pentru tine, Andrei”, îmi ziceam, în gând, după ce o aprindeam. Şi îmi închipuiam ce mi-ar spune dacă m-ar vedea. “Aha. Deci tu ştii că fumam suicidal, intuieşti, aşadar, că trebuie să fie vorba de un infarct, drept pentru care şi prin urmare tu fumezi, pentru mine??? Amice, eşti un imbecil” Şi zâmbeam, apoi aprindeam alta. Ţigara ne linişteşte înainte să ne omoare, fir-ar să fie!

Acum fac acelaşi lucru şi scriu. Sunt încă sub impulsul articolului Anei despre el, scris în 2015, repet, când era printre noi. O iubesc pentru că a ales să-l scrie atunci şi să-l reposteze pe blog acum. Şi îi detest pe majoritatea celorlalţi care au scris despre el doar după ce a murit. După cât de frumos îl amintesc, după cât de bine l-au cunoscut, admirat, apreciat şi iubit, după cât de recunoscători îi sunt, începând de la jurnalişti, trecând pe la manageri şi terminând cu moguli chiar, ai crede că lumea asta e perfectă, iar tu trăieşti pe altă planetă. De parcă Andrei Gheorghe n-ar fi fost alungat dintre ei, de către ei, practic.

Mă omoară liniştea asta! Mă întreb ce o fi făcut Andrei pe 19 martie anul trecut. Mă gândesc de câte ori a trăit ziua aceea fără să aibă nici cea mai mică idee că exact în aceeaşi zi, dar peste un an, doi, cinci, va muri. Care o fi fost ziua în care voi muri şi eu!?

Cam atât! M-aş duce să-l strâng în braţe pe cel mic, dar îl trezesc. Aşa că ies din nou pe balcon să fumez o ţigară. Două. Trei. Habar n-am câte. O să renunţ la ele curând.

Am fost un laş, Andrei!

Iar tu, un tip remarcabil, de aceea ai şi şocat atât de mulţi oameni prin dispariţia ta, like a Boss type, enigmatic şi fulgerător, singur, în termenii tăi. Pentru că te-au iubit, fără să-şi dea seama, până şi cei cărora le-ai închis telefonul.