Dudu, Gheata şi tabloul

În iarna lui 1998, dacă nu mă înşel, am scris pentru ProSport Magazin o serie de editoriale şi reportaje, între care şi cel pe care vreau să-l amintesc aici....
07.08.2013 | 13:04
ADVERTISEMENT

În iarna lui 1998, dacă nu mă înşel, am scris pentru ProSport Magazin o serie de editoriale şi reportaje, între care şi cel pe care vreau să-l amintesc aici.

E vorba de întîlnirea cu Dudu Georgescu, atacantul cu cea mai bună lovitură de cap din istoria fotbalului nostru şi, foarte probabil, şi mondial.

ADVERTISEMENT

Dudu Georgescu… În puţinele dăţi în care am ajuns, în copilărie, să admir vreun inamic la Craiovei, pentru că îmi provoca teamă, pentru că era prea bun, adică prea rău, de fapt, pentru noi, ei bine, în acele dăţi, sufleteşte eram praf. În primul rînd pentru că, bun oltean ce sînt şi eram, şi eu intram la categoria „şarpe de dudău, d’ăla care muşcă rău, măi Leano!” cînd era vorba de ceilalţi, care se puneau cu ai mei.

În cazul acesta, cum să-ţi placă, şi încă mult, ceea ce, funciar, urai? În al doilea rînd, dacă îmi plăceau, cum să-i spun tatei, care n-avea nuanţe niciodată cînd era vorba de tabăra adversă? Toţi, în afara Craiovei, meritau indiferenţa şi dispreţul nostru. Aproape toţi, că unii îi mai plăceau, aşa, individual, însă niciodată şi în nici o situaţie cineva de la Dinamo. Şmecheria prin care Dinamo luase, în 1973, campionatul, îl pusese pe tata într-o situaţie de ostilitate fără drept de apel, care nu l-a părăsit în nici o circumstanţă, niciodată, pînă la sfîrşitul vieţii. Golul care i-a lipsit în acea vară Craiovei a fost zidul de netrecut vreodată dintre ce a însemnat Dinamo în România acelor ani şi religia familiei noastre, care însemna Craiova, o victimă sfîşiată între o dragoste totală şi o duşmănie externă de care trebuia apărată cu dinţii.

ADVERTISEMENT

 Blond, lăţos, cu mers ca pe papainoage

Şi totuşi, Dudu Georgescu! Acum, abia acum îmi aduc aminte că de cîteva ori am fost pe Dinamo toţi trei, ca-n celebrul film franţuzesc „Mama, tata, bona şi eu”, unde bona care trebuia să aibă grijă de noi era Ştiinţa! Mama, jucînd indiferenţa, dar crispată pînă la disperare în funcţie de reacţia noastră interioară, pe care o simţea aproape în aceeaşi clipă, tata, infernal de atent la joc, greu de atras în orice dialog, eu…

Ei bine, eu am descoperit că nu-l urăsc pe centrul lor atacant, blond, lăţos, cu mers ca pe papainoage, fragil în alergare, dar cu o plutire peste apărarea noastră dincolo de imaginaţie.

ADVERTISEMENT

Dudu Georgescu. Mama tresărea atunci cînd Custov prindea cîte un şut violent, parcă o aud, compătimitoare: „George, dar i-a dat mîinile peste caaap portarului nostruuu…” Era vorba de Purcaru, pe care mama îl căina atunci. Şi mai ţin minte că-i plăceau Boc şi Berneanu, fundaşul stînga dinaintea lui Ungureanu… Mie îmi plăceau Crişan, primul fără discuţie, în orice top, apoi Balaci, Negrilă, care îmi dădea siguranţă, Donose, Ţicleanu, Cîrţu, deşi Sorin era uneori de o indolenţă insuportabilă. Şi Dudu, de la ei! Se putea aşa ceva?! Dudu, despre care abia acum îmi fixez în minte că marcase primul gol pe care l-am văzut în viaţa mea pe un stadion, în acel 1 iunie 1975, într-o Zi a Copilului cînd tata se hotărîse: eram destul de mare, aveam aproape 8 ani!, ca să pot vedea un România – Scoţia direct în Pantelimon, pe „23 August”…

 El nu rata, nu ierta, el marca!

Dudu! Era o prelungire nepămînteană, albă (nu ştiu de ce, Craiova juca mereu în albastru cu Dinamo, care intra în alb, aproape fără excepţie. Mie însă îmi plăcea albul, aş fi vrut să fie mereu la noi…), care plutea, ţîşnea, plonja şi care, dacă apuca să lovească balonul cu capul, apoi erai mort! Dudu nu rata, nu ierta, el marca. Vedeai apoi saltul acela stîngaci, cu mîna dreaptă ridicată perfect vertical şi felul în care îl îmbrăţişau ai lui, precipitaţi…

ADVERTISEMENT

Odată, după ani în care ne tot marcase, în Ştefan cel Mare, Dudu, trecut de 30 de ani, s-a luptat aproape de unul singur cu noi… Craiova era Maxima – Maxima atunci şi i-am dominat rău în după-amiaza aceea… A fost, pînă la urmă, 2-2, cu două goluri Dudu şi două Donose (cei doi „D”, ştiu, e inevitabil să nu te gîndeşti la asta!), un meci crîncen de la care am plecat fericiţi, eu cu tata. Cine era însă Dudu cu adevărat aveam să aflu peste 17 ani, într-o duminică.

ADVERTISEMENT

 „Mircea are măcar şireturile de la fiecare Gheată!”

Undeva în centrul select al oraşului, o vilă discretă şi extrem de caldă, ca de altfel şi gazdele, domnul şi doamna Georgescu. Fosta Gheată (dublă!) de Aur a Europei era acum un ochelarist elegant, dar doamna, pe cuvînt de onoare, impresiona. Blondă, deschisă, cuceritoare, i-a povestit reporterului care eram viaţa şi cariera soţului, ca să zic aşa, minut cu minut.

„Cu Gheata? Păi, după fiecare antrenament la Dinamo rămîneam cu Mircea pe teren să…” „Taci, dragă, că n-a fost aşa!” intervenea calin doamna Georgescu. „Eu cu Nelly Lucescu veneam, domnu’ Mitran, la fiecare meci şi la fiecare antrenament. În timp ce alţii, care se prezintă azi mari dinamovişti, fugeau la şpriţ, Dudu şi Mircea rămîneau încă o oră, pe ploaie, pe noroi, pe arşiţă, cum era, după caz, şi exersau în plus…”

Iar fosta Gheată de Aur confirma, întotdeauna, mîndru de ce a făcut, de ce bine îşi aminteşte consoarta de tot şi toate şi de sufletul ei de aur care, iată-l, încă se manifestă. Aşa am aflat (şi n-am putut scrie atunci, dar după 13 ani sper că s-a prescris!) cîtă muncă de lămurire a dus doamna cu generalii de la Interne (unde lucra şi dumneaei) ca Dudu să joace la echipa M.I., cînd trebuie şi cum trebuie. Ce om de aur a fost, este şi va fi, pentru eternitate, Mircea Lucescu („are, dragă, măcar şireturile de la fiecare Gheată!”) şi, aproape previzibil, şi Nelly, dar ce dimpotrivă a fost, la toate şi mai ales la Dudu, celălalt mare, colosal dinamovist, Cornel Dinu.

Ruptura de nereparat cu Dinu

Un lucru nu mi-a confirmat doamna. Povestea care zice că la un meci în Franţa, cu naţionala, după ce a reuşit să marcheze, Dudu s-ar fi dus spre Valentin Stănescu, în aplauzele stadionului şi i-ar fi spus: „Nea Tinele, cum se zice, dom’ne, în franceză mersi, că vreau să le mulţumesc oamenilor!” N-a confirmat, dar parcă nici eu n-am întrebat…

Apoi, seara lungindu-se, lîngă un şemineu splendid, am aflat de unde ruptura atît de mare şi de nereparat cu Cornel Dinu.

Prin 1984, zice doamna Georgescu, şi Dudu confirmă, fosta Gheată de Aur a ajuns la Gloria Buzău, alături de Marcu, Cramer şi alţii. Era echipa ministrului de Interne, „dobitocul” Postelnicu. Ei bine, zice doamna, tot atunci la Dinamo, în club, Cornel Dinu i-ar fi dat jos de pe peretele celebrităţilor, tabloul Ghetei de Aur (duble!). Şi l-a pus pe al lui! Dar şi Mircea Lucescu, cînd s-a întors, anul următor, la Dinamo, l-a pus la loc şi l-ar fi dat jos pe-al lui… în fine, nu mai contează! Nu-i aşa că la Dinamo a fost, din toate timpurile, aşa, frumos, ca azi?

 Peste Santillana sau Gerd Müller

Acum, cînd Cristiano Ronaldo şi Messi mai au doar 4 goluri pînă la a-i bate recordul european, de 47 de goluri marcate la cea de-a doua Gheată de Aur, în sezonul ’76-’77, nu pot decît să spun că putea fi pus, cu lejeritate, lîngă cei doi ca simţ al porţii şi ca lovitură de cap, pe care cred că a avut-o cea mai bună din întreaga istorie a fotbalului, peste cea a lui Santillana ori a lui Gerd Müller. Tata zicea că nu şi peste Dumitrache, favoritul lui de dinainte de vara lui 1973, cînd…

Dumitrache şi Dudu. Tot doi „D”. Tata nu uitase vreodată cînd, prin ’68-’69, Deselnicu îi rupsese pe „Central” tricoul Mopsului, care îl ameţise în driblinguri, iar Dinamo bătuse Ştiinţa lui cu 7-1, parcă… Eu nu îl uit pe Dudu, un coşmar plutind blînd, ca o fatalitate implacabilă…