Editorial Cornel Dinu. Italia – Austria, un veritabil „Marș Radetzky” fotbalistic în optimile EURO 2020. După corecția aplicată „țaragalezilor” de „erikseni”

S-au declanșat optimile la EURO 2020. Așteptate, desigur, programând, forțat spus asemănător, și dispute din alte vremuri demult apuse. Când din ciocnirea unui duel, fie cu spada sau pistolul, rămânea în viață doar unul. Se zice, și chiar așa era, pentru onoare și ambiții. Și acestea demult apuse…

Mai sunt d-astea, doar instinctual sălbatice, prin lume, dar bine că nu și în sport. Bine-nțeles când eliminatul, doar din constatarea cifrelor finale ale tabelelor de marcaj, suferă că nu mai poate continua și trebuie să se întoarcă „mort” acasă…

Editorial Cornel Dinu. Italia – Austria, un veritabil „Marș Radetzky” fotbalistic în optimile EURO 2020. După corecția aplicată „țaragalezilor” de „erikseni”

Ca Țara Galilor în debutul acestei faze „A fi sau a nu fi” a turneului final EURO 2020, chinuit sub atâtea forme de coronavirusul ăsta SARS creat, se cam zice, tot de om, tocmai ca să sară pe el și să-l distrugă. S-A ARS omenirea rău cu SARS…

Acu’, galezii, trecuți mai puțin prin molimă, au trecut prea puțin și prin fotbal cu Danemarca. Ajunși în optimile EURO 2020, s-au apropiat doar formal, statistic, de reușita de la EURO 2016, când au fost eliminați în semifinale de Portugalia, câștigătoarea trofeului tocmai în fața Franței, care juca „acasă”, pe „Stade de France”, în lunca Senei, în cartierul Saint-Denis din nordul Parisului.

Provincie de mai mult mineri și pescari cutezători ai Regatului zice-se Unit al Marii Britanii, „țaragalezii”, cum am auzit c-ar fi zis un comentator foarte live al meciului, sunt ambițioși și pricepuți în multe. Chiar și în fotbal, aflați sub protectoratul Prințului de Wales, Charles, primul fiu al teribilei regine nonagenare Elisabeta a II-a…

…Atras mai în fiecare an de meleagurile transilvane, cu satele sale pașnice și molcoame, izbucnite dintre dealuri, pășuni și păduri (câte ne-au mai lăsat austriecii…), creații, parcă, ale unor pitici de basm fermecat…

Editorial Cornel Dinu. Noi i-am bătut pe „țaragalezi” pe teren, ei la banchetul de „după”…

Am înfruntat de două ori reprezentativa lor la începutul anilor ’70, într-o grupă de calificare tot pentru un turneu final european. La Cardiff (0-0 final, pe 11.11, nu uit așa o dată simetrică…), un necruțător arcaș… cam asta au fost ei în războaiele Insulei… din linia de mijloc m-a atacat din spate și am stat vreo două săptămâni în ghips. Am avut noroc, nu eram cu piciorul pe pământ, pârghie de nenorocire…

Iar în returul de la București, din toamna lui 1972, ultimul meci din grupă, aveam nevoie de victorie pentru calificare, m-am descurcat foarte bine în fața celui mai bun jucător „de cap” al Insulei, Ron Davies… apreciau ziariștii atunci… și am câștigat cu 2-0, goluri Culae Lupescu și Mircea Lucescu.

Digisport.ro

”Cea mai frumoasă femeie din lume”, gata să spună totul despre Năstase: ”Nu mai pot să trăiesc în minciună. E dureros ce mi se întâmplă”

Disputa de „după”, banchetul obișnuit de la „Athénée Palace”, a fost câștigat clar de ei. Ca și în continuare, la barul „Continental” din „Piața Universității”, unde cu toții au căzut cu masa pe ring când au apărut „baletatristele”… că așa femei frumoase n-aveau ei nici în visurile lor umede…

…Pentru ca, în final, cerând șampanie și Rică aranjând să le dea vin spumos, la aeroport zăceau ca în paturi de reanimare… Întrebat de Ron „Ce ne-a dat să bem vrăjitorul ăla tuciuriu din poartă”, am fost sincer: „Bule, dragă, bule, dar stai liniștit, nu explodați”…

Editorial Cornel Dinu. „Da-ne-marcă ăștia, dom’le!”

Acum, Danemarca s-a cam jucat cu alde Bale & comp. Diferență clară de valoare. Neavând imaginație latină, doar pot să amintesc că atunci când, pentru preliminariile Jocurilor Olimpice din 1960, de la Tokio, marcându-ne trei goluri la București și noi nimic până atunci, sprințarul Dan Deșliu remarca la masa presei… și a rămas de atunci vestită silabisirea sa de spirit… „Da-ne-marcă ăștia, dom’le!”.

…Ceea ce nu cred că va consemna presa britanică, la ce le-au făcut și cum s-au antrenat, realmente, „eriksenii” cu „țaragalezii”. Scriu și ei sub presiunea tastelor, pierzându-și de decenii sclipirile de condei ale atâtor mari scriitori și poeți ce deja le reprezintă… ca și la noi… doar trecutul.

Editorial Cornel Dinu. Doar 1.200 de italieni pe „Wembley”, fără scuturi și sulițe ca acum două mii și ceva de ani…

Apoi, în noaptea care stăpânește și Bucureștiul, a-nceput mult așteptatul, și pentru noi, frați de genă, Italia – Austria. Pe „Wembley”, unde „cohorta” lui Roberto Mancini s-a deplasat din (n)ou de la Coverciano, casa „Squadrei Azzurra” de decenii bune, via aeroportul din Florența.

…Într-un moment în care, în aproape toate marile capitale din Europa se demonstra ca o sărbătoare a înlăturării măștii, aparent apărătoare de pandemie de pe chipuri. Masca de pe caracterele umanității, ades atât de versatile, agresiv înșelătoare, nu cred că va mai dispărea vreodată…

Ca o consecință, ca să fie alături de „azzurri”, au fost în tribunele istoricului „Wembley”, dintr-un total de 24.000 de fericiți spectatori, numai vreo 1.200 de italieni, doar dintre cei cu ceva treburi prin Britania cea mare…

…Și nu ca acum două mii și ceva de ani, cu scuturi și sulițe cuceritoare. Scoase la vedere în joc de veritabilul comando trimis pe teren de „Mancio” și staff-ul său tehnic. „Team work”, hai s-o dăm pe engleza vorbită la locul faptei…

Într-un fel am fost și noi pe-acolo. Prin fostul mare jucător Gabriele „Lele” Oriali, „acompaniatore in campo” (a cărei mamă este născută în Timișoara, iar el înțelege graiul nostru), aparent prima dată la vedere în îmbrățișarea finală cu „CT” Roberto Mancini. Care a început în aceeași distribuție constantă ca și în primele două jocuri din grupă, doar cu „pesegistul” Verratti nou de la început.

Editorial Cornel Dinu. Permiteți-mi să-l alint de mâine pe „Mancio” cu supranumele „Generalul Germanicus”

S-a jucat deschis, în viteză, ambele echipe dorind să ajungă cât mai rapid și mai periculos în careul advers. Și a fost spectacol, nu numai prin execuțiile individuale, ci mai ales prin palpitantul dinamicii oferite de cele două combatante până la fluierul final.

Austria, doar aparent țara mică și veselă, dacă ne imaginăm petrecerile din Grienzzvald, unde s-a creat șprițul… Ajunsă cel mai important meleag al schimbărilor de tot felul dintre Estul și Vestul continentului de trei decenii, s-a dovedit prin prestație la înălțimea revenită a adversarului.

Datorită și investițiilor financiare din ultimii ani în fotbal, n-au ajuns deloc întâmplător la acest nivel chiar european. Gândiți-vă doar că celebra companie „Red Bull” a finanțat Academia sa de fotbal cu 100 de milioane de euro! Și se vede!

Aduce, prin locurile de unde și-a adunat jucătorii reprezentativi, cu spațiul fostului imperiu austro-ungar. Numai că, fiind cam un land al marelui meșter al comunității europene, Germania über alles, are și vreo cinci fotbaliști ce pontează și contează cu adevărat în Bundesliga.

Nimic întâmplător, adevăr care explică încrâncenarea cu care au înfruntat veritabila „legione romana” a lui Mancini. Insistentă, dominantă, cu excepția primelor 15 minute ale partidei. Și care a avut cele mai multe ocazii clare de a câștiga „lupta”.

Creator de atmosferă învingătoare (iar) prin felul în care și-a dispus luptătorii, aproape desăvârșiți și tehnic, prin schimbările făcute, permiteți-mi să-l alint de mâine pe „Mancio” cu supranumele „Generalul Germanicus”. Înfiat de împăratul Tiberius și care, conducând 26 de cohorte și 8 escadroane de călăreți, legiunile de la Rin, a făcut primul pod peste fluviu, a pus cu fruntea-n țărână periculoasele triburi germanice atacându-le noaptea când în tabăra acestora petrecerea era în toi…

Editorial Cornel Dinu. Italiei îi dedic muzica divină, Austriei aplauzele din sala de concert

În final, ca în concertele de Anul Nou ale Filarmonicii din Viena, dirijate de Ricardo Mutti pe post de Franco Foda și Zubin Mehta în „rolul” competent al lui Roberto Mancini, ar fi trebuit auzit, la ce frumoasă luptă am văzut, celebrul „Marș Radetzky”.

Soldat al Austriei încă din timpul războaielor napoleoniene, făcut mareșal la 79 de ani, după înfrângerea în luptă a Nord-Estului Italiei, deși mama îi era italiancă. Slujitor ca un părinte al împăratului Franz Josef. Trecând Styxul la Milano… cum se joacă soarta cu noi… cu doi ani înainte ca Italia să-și câștige independența…

Eu sunt fascinat de câte ori ascult capodopera lui Johann Strauss… De aceea îmi permit ca după acest concert fotbalistic la care am asistat cu emoția imprevizibilului potențial, muzica divină inspirată din spațiu să o dedic Italiei „vincitore”.

Iar sacadarea bătăilor din palme acompaniatoare din sala de concert, în cazul nostru din fața televizoarelor, i-o dedic acestei Austrii nu numai fotbalistice, care-și recâștigă influența și rolul istoric în cam multe domenii.